Peste câteva săptămâni vom intra în 2017. Va fi anul în care protestanţii vor sărbători 500 de ani de la începutul Reformei. Dar nu doar ei vor sărbători, ci și catolicii. Vizita recentă a papei Francisc în Suedia a fost doar ultimul eveniment dintr-un șir de alte asemenea evenimente pregătitoare. Un vânt al reconcilierii bate dinspre Vatican.

„Avem mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne despart”, a spus suveranul pontif în cadrul vizitei la Vatican în faţa a peste o mie de pelerini luterani, în majoritate de origine germană, în vederea pregătirii aniversării. Iată că, la cinci secole distanţă, protestanţii primesc o propunere care îi obligă să se întoarcă în timp, să caute să înţeleagă și să cântărească cu ochi noi motivele și consecinţele Reformei, iar în această lumină nouă să își reevalueze prezentul pentru a face alegerea corectă pentru viitor. Fără îndoială, Francisc a preluat ștafeta ecumenismului spre care se îndreaptă, mai rapid sau mai lent, marile biserici creștine, iar evenimentul de anul viitor va fi o bornă importantă pe acest drum.

La 500 de ani distanţă de la debutul Reformei, reanalizarea ei ridică întrebări vechi și noi, cu implicaţii extrem de actuale. De aceea, 11 autori s-au întors la studiul trecutului, căutând să ofere răspunsuri promiţătoare cel puţin la câteva dintre cele mai pregnante întrebări pe care le naște și în prezent subiectul. Rezultatul acestui efort de echipă este ediţia specială 2016 a revistei Semnele timpului.

Reforma, visul unor personalităţi revoluţionare sau o necesitate?

Din păcate, nu mulţi se întreabă, astăzi, care și cât de importante au fost motivele care au dus la Reformă. A fost Reforma o schismă religioasă născută din personalitatea reformatorilor sau chiar o necesitate obiectivă în contextul secolelor XIV-XVI? Cât de veritabil este statutul de eroi pe care îl atribuim astăzi reformatorilor, raportat la contextul cultural al vremii, la intenţiile lor originale și la mediul catolic din care proveneau? Au fost ei eroi și ai vremii lor sau i-am făcut noi eroi?

În niciun alt context social disputa teologică n-ar fi căpătat dimensiunile unei revoluţii, ci ar fi înscris încă o pagină anostă în registrul certurilor de catedră.

Cine își pune aceste întrebări trebuie să coboare adânc în contextul apocaliptic al Europei secolelor XIV-XV. „În niciun alt context social disputa teologică n-ar fi căpătat dimensiunile unei revoluţii, ci ar fi înscris încă o pagină anostă în registrul certurilor de catedră,” consideră Lucian Cristescu. Au fost niște secole când foametea a ucis între 10 și 25% din populaţie, apoi ciuma bubonică a luat viaţa a nu mai puţin de 35-50% din populaţia rămasă. Pe acest fond intră și răscoalele ţăranilor, care erau din ce în ce mai puţini, dar din ce în ce mai exploataţi, într-un timp în care Renașterea vorbea despre redescoperirea valorii umane.

Oamenii credeau că au fost loviţi de un Dumnezeu pe care nu Îl înţelegeau și nici nu aveau vreo șansă să Îl înţeleagă din felul în care Biserica Catolică coruptă și divizată între mai mulţi papi avizi de putere media relaţia cer-pământ-iad. Interesul oamenilor de rând pentru izbăvirea din păcat și pentru obţinerea asigurării că-și vor petrece viaţa de apoi în rai era mare. „Niciodată nu fuseseră plătite mai multe slujbe pentru morţi, niciodată nu fuseseră ridicate mai multe biserici și niciodată nu fuseseră întreprinse mai multe pelerinaje” decât în perioada care a precedat Reforma, notează Alina Kartman. Iar dacă preoţii catolici le ofereau predici în latină și indulgenţe, reformatorii le-au oferit oamenilor răspunsuri pe limba lor la marile întrebări spirituale ale momentului.

Asta nu înseamnă însă că marii reformatori, precum Luther și Calvin, și-au dorit o schismă. Chiar deloc. Ei au criticat Biserica Catolică a secolului al XVI-lea pentru îndepărtarea de doctrinele biblice, pentru corupţie și abuz de putere, dar ei făceau parte din Biserica Catolică. „Cele 95 de teze nu au fost un manifest pentru reformă, ci o sumă de idei lansate pentru a fi dezbătute în mediul catolic academic. Scopul lor era să apere imaginea bisericii și a papei de acei preoţi care umblau pe străzi anunţând că sufletele părăsesc purgatoriul în secunda în care se aude sunetul monezilor pe fundul cănii de metal. Luther era un bun catolic care nu avea niciun gând de reformă,” în sensul unei schisme, scriam în articolul din revistă, într-un efort de conturare cât mai realistă a personalităţilor lui Luther și Calvin.

Reforma conștientă a început, așadar, mai târziu decât se crede și a fost mai degrabă definită de un proces de încercare și eroare, decât de acurateţea teologică pe care ne-o imaginăm azi. Martin Luther și Jean Calvin, ai căror urmași au format primele mari biserici protestante, nu ar fi putut fi mai diferiţi nici dacă ar fi încercat, iar personalităţile celor doi mari reformatori nu au ajutat întotdeauna mișcarea Reformei și, în consecinţă, trezesc și astăzi critici care nu pot ignorate decât în mod superficial și subiectiv. De aceea, unele dintre poziţionările lor, teologice, sau personale, ne fac să ne întrebăm cum de au avut acces la o lumină spirituală atât de mare și atât de mică, în același timp. Acest aspect ne atrage atenţia asupra a cât de greu poate fi să te desparţi de toate ideile și practicile lumii în care te-ai născut.

În analiză ultimă, nici Luther și nici Calvin nu s-au văzut ca reformatori schismatici. Ambii au luptat pentru ceea ce credeau că este simpla ortodoxie a bisericii primare. Înainte de a muri, ambii s-au arătat nemulţumiţi de evoluţia Reformei, care nu se întrevedea deloc a fi un succes, cel puţin nu în sensul originar, pe care cei doi îl avuseseră în vedere. Desigur, la 500 de ani distanţă noi privim altfel lucrurile. Dar tocmai această perspectivă diferită ne face să ne punem întrebările următoare.

La 500 de ani de la Reformă, sunt problemele rezolvate?

Când s-a oprit Reforma? Dar când a pornit ea, iniţial? Dacă Luther ar reveni azi ar mai găsi el motive întemeiate pentru o separare de Roma şi deschiderea unei noi ere în istoria creştinismului? Ar avea el încă motive să proclame: Sola Gratia, Sola Fide, Sola Scriptura, Solus Christus, Soli Deo Gloria (Doar prin har! Doar prin credinţă! Doar cu Scriptura! Doar prin Hristos! Slavă doar lui Dumnezeu!)? Care dintre cerinţele lui Luther, Zwingli, Bucer, Calvin și ceilalţi reformatori sunt îndeplinite și care rămân încă un subiect deschis?

În generaţia lui Iisus nu exista încă biserică și, cu atât mai puţin, papă. Totuși iudaismul, în degenerarea lui din epoca romană, atinsese în această privinţă performanţe comparabile cu ale creștinismului de mai târziu. Orice societate religioasă are condiţiile alunecării în totalitarism, legalism, persecuţie, misticism, ritualism, tradiţionalism.

Mai întâi, e util să înţelegem că Reforma protestantă nu este originală sau unică. Florin Lăiu ne invită să ne întoarcem la Biblie, unde vom observa similitudini surprinzătoare și semnificative. „În generaţia lui Iisus nu exista încă biserică și, cu atât mai puţin, papă. Totuși iudaismul, în degenerarea lui din epoca romană, atinsese în această privinţă performanţe comparabile cu ale creștinismului de mai târziu. Orice societate religioasă are condiţiile alunecării în totalitarism, legalism, persecuţie, misticism, ritualism, tradiţionalism,” spune el. Pe scurt, iudaismul contemporan cu Iisus avea deja câteva trăsături specifice creștinismului medieval. Chiar și gesturile prin care Iisus și-a inaugurat întâlnirea cu autorităţile templului (celebra răsturnare a meselor cămătăreşti şi a cuştilor cu porumbei) seamănă în multe privinţe cu izbucnirea lui Luther din 1517, în faţa spectacolului indulgenţelor, atrage atenţia profesorul Lăiu. Poate că Iisus nu a vorbit latina ca să vehiculeze faimoasele formule ale reformatorilor (Sola Scriptura, Prima Scriptura, Tota Scriptura), dar a exprimat echivalente ale lor înaintea celor care Îl ascultau. Și asta pentru că ambele proteste (protestul lui Iisus și protestul reformatorilor) își găsesc definiţia în cele Zece Porunci și în toată Legea lui Moise, care, în esenţă, „așază morala deasupra liturgicii și spiritualitatea deasupra religiei.”

Abia când privim astfel lucrurile, putem răspunde corect întrebării dacă proiectul Reformei este încheiat sau dacă ar mai fi lucruri de reformat la religiile de astăzi, chiar și la cele deja „reformate”, adică cele protestante. „Alte și alte noi biserici au apărut tocmai în încercarea de a regăsi forţa vitală a Reformei din secolul al XVI-lea. Până astăzi, toate se află în pericolul de a pierde dinamismul raportării la persoana lui Dumnezeu și de a deveni instituţii concentrate pe formularea logică exhaustivă a teologiei, pe care trebuie să o apere ca fiind CEA adevărată, singura. Luther și contemporanii săi găsiseră o cale de a evita acest risc al mortificării credinţei,” scrie Norel Iacob.

Istoria ne învaţă că nu contează în ce secol sau în ce parte a lumii suntem. Oricând, o ierarhie poate deveni în mod natural opresivă, o dogmă sau o poruncă a bisericii poate căpăta autoritate mai mare decât poruncile lui Dumnezeu și poate ameninţa autoritatea Scripturii. De aceea întreabă și Andrei Bogdan, la capătul unei analize a interacţiunii ideilor reformatoare cu lumea ortodoxă: „Stăm cu adevărat bine? Acceptăm că, de fapt, creștinismul, fiind al lui Hristos, are nevoie de viziunea Lui? Ce stă în calea conștientizării unei reforme și a înfăptuirii ei?”

Rană sau cicatrice?

Afirmaţiile anterioare nasc o altă serie de întrebări. Dacă acceptăm că creștinismul este al lui Hristos și că are nevoie în primul rând de viziunea Lui, unde se situează relaţia actuală dintre Biserica Catolică și protestanţii rupţi din rândurile ei acum 500 de ani? Istoria recentă a progreselor ecumenismului indică faptul că se conturează o nouă relaţie. Dar pe ce se bazează această nouă relaţie? Este timpul pentru refacerea unităţii creștine? Care este perspectiva catolică? Dar cea protestantă? Și ce probleme serioase rămân în calea acestui obiectiv?

În ce scop ne unim, ne unim să facem ce?… Știm cu toţii că unirea în scopuri criminale este un factor agravant și în niciun caz nu ușurează osânda, ci o amplifică.

O majoritate a populaţiei creștine, care este din ce în ce mai diversă, dar se vrea din ce în ce mai unită, așteaptă împăcarea marilor biserici. Ba chiar sentimentul unora este că acest eveniment natural pentru era colaborărilor și a globalizării este amânat fără rost, scrie Atilla Peli. Dar este posibilă unitatea creștină? În 1999 a fost semnată o declaraţie comună despre îndreptăţirea prin credinţă, prin care se afirma că luteranii și catolicii cred că neprihănirea și mântuirea sunt daruri din partea lui Dumnezeu, care nu pot fi dobândite prin efort personal, prin fapte. După traversarea de către Biserica Catolică a acestui obstacol imens, visul reconcilierii a prins aripi. Până și Luther este admirat astăzi de o bună parte dintre catolici, în frunte cu papa Francisc, care a declarat că Luther a fost exponentul unei mai largi dorinţe pentru Reformă din cadrul bisericii deoarece biserica este chemată să fie semper reformanda (într-o continuă reformă, n.r.).

Pe scurt, Biserica Catolică sugerează că este deschisă la reformare, dialog și creativitate, un mix care poate readuce unitatea de mult pierdută. Se pare că acest argument, în contextul slăbirii influenţei bisericilor protestante și al ascensiunii de imagine a celei catolice, îi face pe protestanţi să fie foarte deschiși ideii de a încheia conflictele. Unitatea pare să fie virtutea supremă, dar are legitimitate? „În ce scop ne unim, ne unim să facem ce?… Știm cu toţii că unirea în scopuri criminale este un factor agravant și în niciun caz nu ușurează osânda, ci o amplifică,” scrie tranșant Peli.

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu, în Tine; ca și ei să fi e una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ este rugăciunea lui Iisus cel mai des invocată de taberele care promovează unitatea creștină. Este un deziderat dumnezeiesc. Cine ar fi nebun să îl refuze? Ceea ce noi numim azi ecumenism se regăsește, în diversele lui forme, în imaginea prezentată de rugăciunea lui Iisus? Ceea ce noi numim azi „mișcarea ecumenică“ are o natură similară cu rugăciunea Mântuitorului și este ea animată de aceleași motive? Este împlinirea cuvintelor lui Iisus obiectivul ei suprem?… A fi „una“ cu cine sau cu ce? Care este punctul de convergenţă în jurul căruia trebuie să devenim „una“? A lăsat Iisus să se înţeleagă că a fi „una“ înseamnă de fapt a nu mai fi ce ești? Răspunsurile la aceste întrebări sunt cruciale, comentează Nicu Butoi, lărgind cadrul discuţiei.

Putem, și este absolut necesar, să fim una în lupta pentru marile valori legate de viaţă și de obiectivele existenţiale semnificative, dar acest lucru nu înseamnă nicidecum dizolvarea identităţii, a varietăţii și a diferenţei. Dacă „egalitate” și „fraternitate” nu sunt precedate de „libertate”, atunci avem de-a face cu un fel de unitate precum cea impusă de ideologia comunardă și ulterior comunistă. „Vrem să știm cum va arăta un creștinism în care va fi unitate absolută? Deja auzim ecouri din trecut, repetate astăzi: „păstorul universal“, „capul creștinismului“. Eu știam că aceste prerogative sunt doar ale lui Hristos. Să ne întoarcem iar la Evul Mediu?” conchide retoric Peli.

O Reformă pentru creștini și necreștini

Dacă am accepta astăzi o unitate fără libertate, nu cumva am ajunge ca în secolul XXI să negăm progresele extrem de importante și cu greu obţinute în secolul XVI? „Luther a fost primul cercetător însemnat care a provocat în mod radical arestarea Scripturii de către Biserica Catolică și hermeneutica tradiţiei”, scrie Marius Mitrache. Evidenţierea faptului că Biblia este singurul ei interpret a pus capăt unei lungi istorii de dependenţă de tradiţia umană. Totodată, reformatorii au fost singurii care, într-o lume care avea să degradeze treptat ideea de transcendenţă până când ideea de Dumnezeu nu a mai avut forţă explicativă (n-a mai putut răspunde la întrebarea „De ce?”), au avut o reacţie viguroasă.

Reforma este responsabilă pentru „nașterea religiei protestante și ulterior a cultelor neoprotestante, care au reintrodus în religia creștină câteva principii fără de care creștinismul nu ar fi putut să ţină piept valului de raţionalism ateu, de criticism demitizant și de emancipare umană,” scrie Dumitru Borţun. Printre ele, sola Scriptura, „un principiu metodologic excepţional”, care a asigurat „continuarea procesului de Cunoaștere și de Gândire Critică în afara paradigmei moderne care a renunţat la transcendenţă în favoarea imanenţei, cu preţul îngustării fără precedent a câmpului cunoașterii umane”, apreciază profesorul Borţun.

Dar nu este vorba doar despre sola Scriptura și de lupta împotriva unei viziuni care se debarasează de divin. Îmbrăţișarea liberului-arbitru și a libertăţii de gândire și exprimare au scos Europa din Evul Mediu și au pus bazele „moralei protestante”, pe care Max Weber o vedea ca piatră de temelie a capitalismului, filosofiei analitice, gândirii critice, pragmatismului, civilizaţiei britanice, a celei nord-europene și a celei nord-americane. Libertatea de a-ţi urma propria judecată și propriile convingeri religioase stă la baza tuturor celorlalte libertăţi de care ne bucurăm astăzi.

Ce ar însemna să considerăm că Reforma s-a încheiat și că este timpul să ne lăsăm duși de valul ecumenist către orice destinaţie ne-ar purta? „Funcţionând ca un fel de topitorie a varietăţii credinţei, mișcarea ecumenică neagă și anulează tocmai contribuţia individuală la binele general pe care îl afirmă. Este un proces pe care profesorul George Knight îl numește sterilizare,“ afirmă concluziv Nicu Butoi.