Este România o ţară în curs de secularizare sau în proces de reviriment religios? Și una, și alta. Acesta este însă răspunsul simplu și superficial.

Sondajul IRES, „România credincioasă“, pe care l-am comentat și în editorialul din ediţia tipărită a lunii septembrie 2015, m-a provocat la o analiză mai atentă a paradoxului creat de diferenţa dintre religiozitatea autodeclarată, în procente uriașe, a românilor și secularizarea percepută la nivelul experienţei cotidiene de fiecare dintre noi.

Trei modele

Baza teoretică necesară analizării acestui paradox stă în înţelegerea celor trei mari abordări din sociologia religiei care încearcă să explice evoluţia religiozităţii într-o societate.

Teoria secularizării afirmă, în esenţă, că în orice societate religia devine din ce în ce mai irelevantă social odată cu fiecare nouă generaţie. Explicaţia are câteva paliere. Mai întâi, modernizarea unei ţări (urbanizarea, creșterea nivelului de trai) are un impact negativ asupra religiozităţii. Creșterea nivelului de raţionalizare, alături de acceptarea tot mai largă a rolului știinţei de a explica lumea reduc semnificaţiile religiei ca interpret al funcţionării lumii. În fine, conform acestei teorii, pluralismul religios și mobilitatea populaţiei tind, de asemenea, să diminueze coeziunea grupurilor religioase. Teoria secularizării este bine documentată teoretic și verificată empiric în statele Europei Occidentale.

Teoria individualizării religiozităţii presupune că, în timp ce religia instituţionalizată este în declin, cea privată se menţine la un nivel constant, oamenii devenind sincretici, construindu-și propria spiritualitate din fragmente provenite din diverse surse. Însă este ușor de observat că abandonul religiei instituţionalizate nu este total compensat de creșterea spiritualităţii private.

Teoria pieţei religioase postulează că religiozitatea crește odată cu pluralizarea ofertei religioase într-o societate. După revoluţia din 1989, libertatea religioasă câștigată de cele 18 culte religioase din România a oferit șansa pluralizării ofertei religioase.

Dintre cele trei teorii menţionate, teoria secularizării a fost cel mai puternic susţinută empiric. Cu toate acestea, în România, efectele ei nu sunt așa de clare, cel puţin aparent. Dimpotrivă, studiile arată că, după 1989, ţara noastră a cunoscut un reviriment religios care încă nu s-a stins. O analiză a detaliilor revirimentului respectiv reprezintă, însă, cheia descifrării acestui mister.

Cinstit, despre România credincioasă

În timp ce, conform sondajului IRES, 96% dintre români cred în Dumnezeu, iar 89% cred în păcat și provin din familii în care religia este importantă (familii de creștini autodeclaraţi), doar 66% cred în diavol și 64% cred în viaţa de după moarte. Există, deci, o puternică discrepanţă între numărul creștinilor autodeclaraţi și numărul celor care își asumă mai amănunţit dogma creștină. O altă discrepanţă puternică se manifestă între totalul creștinilor autodeclaraţi și cel al practicanţilor – doar 45% dintre români merg la biserică de câteva ori pe lună. Cea de-a treia și cea mai mare discrepanţă este cea dintre numărul creștinilor autodeclaraţi și cele doar 30 de procente care îi reprezintă pe cei ce îmbrăţișează morala nerelativizantă a creștinismului.

Există, deci, o puternică discrepanţă între numărul creștinilor autodeclaraţi și numărul celor care își asumă mai amănunţit dogma creștină.

Diferenţa dintre autodeclaraţi și practicanţi acoperă, practic, jumătate din populaţia României. Dacă din rândul acestora eliminăm aproximativ 20 de procente, adică pe cei care își asumă dogmele specifice (și care pot fi reprezentaţi ai religiei invizibile – cei care cred, dar nu merg la biserică), rezultă că, pentru cel puţin 30% din populaţia României, creștinismul poate fi doar o moștenire de familie, un element de identitate naţională sau culturală. Adevăratul indiciu al unei religiozităţi fundamental corupte de procesul secularizării este că șapte din zece români au o morală relativistă. Cu alte cuvinte, dincolo de 50% din populaţie care nu merge la biserică, mai există încă 20% dintre români care, deși merg mai des la biserică, redefinesc morala creștină.

Eșecurile unui succes

Trei întrebări devin importante în contextul observaţiilor de mai sus. Mai întâi, de ce atât de mulţi români nu merg la biserică? De ce și mai mulţi, încă, au o morală relativistă? Cum este posibil un reviriment spiritual în condiţiile unor asemenea indicii ale secularizării spaţiului religios românesc?

În fond, în esenţa sa, creștinismul ar trebui să însemne o comemorare colectivă a lui Christos și o misiune colectivă de evanghelizare. Această dezinstituţionalizare a experienţei religioase arată, în primul rând, că bisericile creștine au tot mai puţin succes în a oferi căi prin care simţământul comunităţii să rămână relevant pentru creștini. Astăzi, biserica instituţionalizată ajunge să fie relevantă cel mult în momente de criză, cum s-a întâmplat în SUA după atacurile de la WTC, când, timp de câteva luni, bisericile au primit foarte mulţi vizitatori.

Dacă nu are impact social în probleme legate de viaţa de familie și morală, ci are de spus un cuvânt doar în chestiuni spirituale, atunci instituţia bisericii este împinsă la periferia societăţii.

În al doilea rând, cu cât i se recunosc mai puţine roluri în societate, cu atât mai izolată instituţional devine o biserică. Dacă nu are impact social în probleme legate de viaţa de familie și morală, ci are de spus un cuvânt doar în chestiuni spirituale, atunci instituţia bisericii este împinsă la periferia societăţii. După revoluţia din 1989, românii s-au îndepărtat atât de morala impusă de comuniști (avort, familie, etica muncii etc.), cât și de cea a bisericii. Biserica Ortodoxă nu a reușit să influenţeze decisiv fibra morală a societăţii.

În schimb, pentru a răspunde la a treia întrebare trebuie observat că, după revoluţie, Biserica Ortodoxă a primit sprijin solid, inclusiv financiar, din partea statului român și că a devenit o instituţie puternică. Predarea religiei în școli a influenţat noua generaţie. Biserica Ortodoxă a fost vocală și în politică, și în sfera discursului naţionalist. Ca o insulă de latinitate într-o mare de slavism, România a avut nevoie de pilonul identităţii naţionale oferit de BOR. În plus, există un consens important în sprijinul ideii că, faţă de alte state comuniste, România nu s-a dovedit la fel de eficientă în efortul de secularizare forţată a populaţiei, iar BOR, care a funcţionat după modelul „simfoniei“ (al colaborării cu puterea comunistă), a reușit să supravieţuiască represiunii comuniste fără pierderi fundamentale. Astfel explică sociologul Mălina Voicu faptul că Biserica Ortodoxă a fost principalul reper al revirimentului religios de după 1989. Celelalte biserici nici n-au fost pregătite și nici nu ar fi putut avea, ţinând cont și de dimensiunile și de doctrina lor, instrumentele necesare exercitării unui impact social major. De aceea, teoria pieţei nu își găsește susţinerea practică în România. După 25 de ani de la revoluţie, împărţirea populaţiei după apartenenţa religioasă e, în general, relativ constantă. Biserica Ortodoxă deţine un procent de aproximativ 85% din populaţie, în timp ce toate celelalte culte însumează aproximativ 14%.

Deși nu a putut să stabilească o puternică conexiune între credincioși și doctrinele ei specifice și nici nu a oprit declinul moralei creștine, totuși, prin păstrarea multor altor pârghii de impact social, BOR a reușit să se menţină relevantă pentru public.

În concluzie, deși nu a putut să stabilească o puternică conexiune între credincioși și doctrinele ei specifice și nici nu a oprit declinul moralei creștine, totuși, prin păstrarea multor altor pârghii de impact social, BOR a reușit să se menţină relevantă pentru public. Și astăzi, BOR se prezintă și este percepută ca un stâlp al identităţii culturale și naţionale, se implică în viaţa politică și socială și are parte, în continuare, de mult sprijin din partea statului. Aceasta este o latură a înţelegerii revirimentului spiritual din România postrevoluţionară.

Revirimentul a avut și componenta sa pur spirituală (libertatea religioasă proaspăt câștigată le-a permis oamenilor să-și exerseze liber căutarea spirituală), dar și una reziduală. Datorită precarităţii vieţii în perioada imediat următoare revoluţiei, a insecurităţii crescute, a migrării iniţiale dinspre urban spre rural (întoarcerea la viaţa agricolă tradiţională, pe fondul creșterii șomajului), combinate cu libertatea religioasă proaspăt căpătată, oamenii au căutat Biserica cu entuziasm. Din cauză că România era, și continuă să fie, una dintre cele mai puţin moderne și dezvoltate ţări din Europa, efectul revirimentului religios a fost și mai pregnant – în general, modernizarea se corelează invers proporţional cu religiozitatea. În plus, efectul secularizării forţate din timpul comunismului, spune Mălina Voicu, a dispărut, practic, în decursul primilor zece ani de după revoluţie. După ce, începând cu anii 1999-2000, nivelul de trai a crescut, iar modernizarea s-a accelerat, revirimentul religios din prima decadă de după revoluţie și-a domolit ritmul.

În concluzie, România este supusă efectelor clasice ale secularizării, așa cum au fost ele verificate în experienţa ţărilor din vestul Europei. În același timp, ţara noastră constituie un caz aparte prin faptul că rolul pe care BOR continuă să îl aibă în societate, criza economică recentă și întârzierea modernizării ţării permit o revitalizare spirituală încă nefinalizată. Când sau dacă va ajunge România să le semene unor ţări central- sau vest-europene în privinţa nivelului de secularizare a societăţii este un lucru greu de spus, dacă ţinem cont de toate aspectele specific românești enumerate mai sus. Cert este, însă, că în unele aspecte de fond secularizarea este deja instalată în România. Mai mult de jumătate din populaţia ţării nu obișnuiește să meargă la biserică, circa o treime nu îmbrăţișează doctrine mai specifice ale creștinismului, iar șapte din zece români nu cred că există un bine absolut.

Religia românilor, în oglinda fermecată

Într-o analiză publicată în 2006, Sorin Gog propunea o împărţire a populaţiei României în cinci grupuri. Mentalitatea tradiţională e reprezentată de 40% dintre români, care acceptă doctrinele creștine, chiar și superstiţiile religioase, cred în morala creștină, participă la biserică, locuiesc în zona rurală, au un nivel scăzut de educaţie și sunt în vârstă. Mentalitatea religiozităţii private este tipică unui public de 14%, demografic similar primei categorii. Regăsită la 19% dintre români, mentalitatea liberală îi caracterizează pe cei care acceptă doctrinele creștine, participă sporadic la biserică, dar redefinesc morala creștină, sunt tineri, au educaţie superioară și locuiesc în zona urbană. Mentalitatea nontradiţională, reprezentată de alte 19 procente, acceptă doar doctrinele creștine generale, are specifice o educaţie și o vârstă medie și este localizată în zona urbană. În fine, mentalitatea seculară este cea mai puţin prezentă, cu doar 8 procente, care cuprind persoane cu educaţie superioară, de vârstă medie și care locuiesc în zona urbană.

Altfel spus, românii care merg la biserică sunt, în marea lor majoritate, cei în vârstă, din mediul rural și care au puţină educaţie. Aproximativ jumătate din populaţia României este mai degrabă nontradiţională, liberală sau seculară.

Determinism sau provocare?

Provocările secularizării aduse de modernizare nu trebuie, însă, considerate catastrofale de către Biserici și nici drept dovezi ale condamnării acestora la dispariţie. Începutul istoriei creștinismului a arătat că religia lui Christos a avut succes mai degrabă în mijlocul păturilor sociale vulnerabile. Cei care aveau suficiente resurse și erau ocoliţi de probleme deveneau mai greu creștini. Cu toate acestea, creștinismul nu a dus niciodată lipsă de oameni luminaţi, înstăriţi, de lideri de opinie și de creștini vizionari. Ceea ce face diferenţa între atunci și acum este că religia acelor pioneri a fost semnificativă pentru că le afecta întreaga existenţă, iar comunitatea își găsea relevanţa socială în misiunea încredinţată ei de către Christos. Până să devină religie oficială a Imperiului Roman, creștinismul era vibrant și autentic, și asta îl făcea să crească. Acel moment a constituit un adevărat reviriment religios.

Nimic nu împiedică nici astăzi un asemenea reviriment, nimic în afară de creștinii înșiși. Din punctul de vedere al Bibliei, un asemenea scenariu este posibil doar prin intervenţia salvatoare a Duhului Sfânt.

Nimic nu împiedică nici astăzi un asemenea reviriment, nimic în afară de creștinii înșiși. Din punctul de vedere al Bibliei, un asemenea scenariu este posibil doar prin intervenţia salvatoare a Duhului Sfânt, care să cureţe inimile celor care formează comunitatea creștină de impurităţi și motivaţii greșite și să îi anime să-și reasume cu pasiune misiunea bisericii. Tot Biblia vorbește însă despre un fals reviriment spiritual, chiar la nivel global (Apocalipsa 13:13-14), orchestrat, de tipul celui generat de strategii, politici, alianţe (Apocalipsa 17:12-13), de false stimulente precum minuni (2 Tesaloniceni 9:10), de arătări miraculoase (Matei 24:24), de false stindarde ale unităţii, precum cel al unor presupuse pericole comune (Matei 27:20, Apocalipsa 13:15-16). O asemenea revigorare trebuie să fie amplă ca să își sporească efectul și se va autovalida prin mulţimea celor care aderă la ea, în timp ce va contraface revigorarea creștină autentică (Galateni 5:22-23). Istoria Bibliei, precum și profeţiile ei arată că, în realitate, adevăratele revirimente spirituale sunt mai degrabă limitate, pentru că doar o „rămășiţă“ (Ieremia 23:3, Apocalipsa 12:17), de-a lungul istoriei și în viitor, a fost și va fi dispusă a răspunde provocărilor unei autentice reînviorări spirituale – ceea ce presupune îmbrăţișarea caracterului lui Iisus Christos, a moralei Sale și a modelului Său de a interpreta viaţa și priorităţile ei.