În 2008, mă aflam la Chișinău, unde facultatea la care sunt angajat dezvolta un program de comunicare și relaţii publice, denumit pretenţios „extensie universitară”.
În acei ani, am pregătit zeci de absolvenţi de studii superioare, care au devenit specialiști structurilor de comunicare ale principalelor instituţii de stat din Republica Moldova, ale băncilor, ale companiilor sau ale organizaţiilor neguvernamentale. Pe una dintre arterele largi ale acestui frumos oraș, trona un panou uriaș (cca 6 × 3 m), cu următoarea imagine: o mână de bărbat înstărit (mânecă de sacou elegant, manșetă albă cu butoni, ceas foarte scump) în care stătea o tânără frumoasă; în partea de jos a panoului, un text: „Tu nu ești de vânzare!”.
După ce am depășit prima impresie, neplăcută (mâna era atât de mare, încât era monstruoasă), mi-am dat seama că e vorba de o campanie împotriva prostituţiei. Ajuns la facultate, am aflat de la studenţi că era o campanie de conștientizare a tinerelor fete care erau tentate să plece în lumea largă pentru a-și face un rost pe calea „celei mai vechi meserii din lume”. Unele, de dragul de „a vedea lumea”; altele, cele mai multe, pentru a scăpa de sărăcia endemică din satele Basarabiei. Am mai aflat de la studenţi că iniţiatorul campaniei era un ONG olandez, „La Strada”, specializat în lupta cu traficul de carne vie. Tot ei mi-au spus că nu își fac iluzii cu privire la succesul campaniei – în orice caz, nu credeau că mesajul acelui panou va avea efectul scontat. M-a pus pe gânduri unul dintre argumentele lor: „După 70 de ani de comunism sovietic, la noi nu mai există mândria de a fi om. Fără această mândrie, o fată nu înţelege de ce ea nu ar fi de vânzare.” „Mândria de a fi om” ar trebui să fie suficient de puternică pentru a învinge frica de sărăcie și mult mai puternică decât un simplu orgoliu personal.
În absenţa unei educaţii creștine cu impact real asupra conștiinţei elevilor, generaţii la rând fuseseră private de educarea mândriei de a fi om.
Am continuat să meditez pe tema asta, ajungând la concluzia că, în absenţa unei educaţii creștine cu impact real asupra conștiinţei elevilor, generaţii la rând fuseseră private de educarea mândriei de a fi om, dar nu ca un sentiment excesiv, vecin cu trufia, ci ca o valoare, care izvorăște din concepţia despre lume și viaţă, despre locul tău în lume și despre modul în care se cuvine să-ţi trăiești viaţa. Așadar, demnitatea de om.
Dar această valoare, proprie culturii europene, nu a fost promovată doar de creștinism. La urma urmei, Europa spirituală este produsul a două tradiţii fundamentale: cultura greco-romană și religia iudeo-creștină. Între grecii antici, circula o mulţumire adresată sorţii pentru trei binefaceri: „Întâi, pentru că m-am născut om și nu animal, apoi, pentru că-s bărbat și nu femeie și, al treilea, pentru că sunt elin și nu barbar.”[1] Dacă trecem peste sexism, etnocentrism și elitism, obișnuite în epocă, putem constata că „mândria de a fi om” stătea la baza identităţii unui grec liber și instruit; astăzi, prima parte a acestei afirmaţii poartă numele de antropocentrism (situarea omului în centrul lumii, ca valoare supremă a universului cunoscut).
Antropocentrismul a fost forma de manifestare a tuturor umanismelor laice (grec, roman, renascentist sau iluminist). Textele care ne-au rămas de la reprezentanţii acestora îi învaţă pe oameni că faptul de a fi om le conferă un statut de excepţie în univers: ei nu sunt nici obiecte, nici animale.
De altfel, antropocentrismul a fost forma de manifestare a tuturor umanismelor laice (grec, roman, renascentist sau iluminist). Textele care ne-au rămas de la reprezentanţii acestora îi învaţă pe oameni că faptul de a fi om le conferă un statut de excepţie în univers: ei nu sunt nici obiecte, nici animale. Nefiind obiecte, oamenii nu pot fi marketizaţi – nu pot fi vânduţi și cumpăraţi, adică transformaţi în marfă – și nici nu pot fi instrumentalizaţi – nu pot fi transformaţi de alţi oameni în instrumente pentru satisfacerea nevoilor și intereselor acestora, cum a spus-o filozoful german Immanuel Kant: să tratezi persoana altcuiva totdeauna ca scop, niciodată ca mijloc.[2] Nefiind animale, oamenii nu se pot rezuma la adaptarea la mediu, condiţia umană îi obligă să transforme mediul, să-l modifice corespunzător cu nevoile, interesele și valorile lor. Așadar, demnitatea umană se definește prin autonomia morală a persoanei, proclamată de Kant ca trăsătură esenţială a omului modern, și prin statutul de făuritor (homo faber) – făuritor de unelte, de bunuri materiale și spirituale, de civilizaţie.
Viziunea creștină asupra omului i-a adăugat fiinţei umane dimensiuni noi, care îi conferă o nouă demnitate: originea divină, iubirea de semeni, compasiunea și întrajutorarea.
Din Geneza aflăm că „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7), apoi „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului ca s-o lucreze și s-o păzească” (Geneza 2:15). Mai mult, când i-a creat pe primii oameni, Dumnezeu „[a] pus în inima lor chiar și gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11). Flacăra de divinitate care arde în fiinţa umană încă de la crearea ei îi conferă acesteia un loc unic în univers, pe care nu i-l conferă nicio altă concepţie despre lume, nicio altă religie.
Viziunea creștină asupra omului i-a adăugat fiinţei umane dimensiuni noi, care îi conferă o nouă demnitate: originea divină, iubirea de semeni, compasiunea și întrajutorarea. Din Geneza aflăm că „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7), apoi „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului ca s-o lucreze și s-o păzească” (Geneza 2:15).
Pe creștini, credinţa îi face asemenea lui Iisus, le dă o nouă identitate și, în consecinţă, un alt sens al vieţii, foarte înalt. Iisus le spunea ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și le luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să-L slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:14-16). Când ai o asemenea demnitate, te mai poţi lăsa cumpărat și vândut, mai poţi fi deturnat de la scopurile tale? Când ai un asemenea ideal de viaţă, te mai poţi mulţumi doar cu adaptarea la mediu, cu supravieţuirea în orice condiţii și cu orice preţ?
În sens creștin, demnitatea umană nu poate fi concepută în afara slujirii lui Dumnezeu și a semenilor.
Iată de ce afirm că demnitatea autentică a unui om are rădăcini adânci în imaginea acestuia despre lume, despre locul lui în lume, precum și despre rolul ce decurge din locul pe care îl ocupă. Imaginea de sine a acestuia este produsul mai multor imagini: lumea, locul lui și rolul ce-i revine. Așadar, rădăcinile demnităţii sunt fie filozofice, fie religioase, fie filozofice și religioase în același timp. Fără o astfel de întemeiere, demnitatea este doar orgoliu, vanitate, îndreptăţire de sine, trufie. Or, se știe că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6). Apostolul Pavel le scria efesenilor: „Vă sfătuiesc dar […] să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia și blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste și căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii” (Efeseni 4:1-3). A fi demn se opune orgoliului, autopromovării și histrionismului. Pentru Pavel, mândria este deșertăciune: „[S]ă nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu” (Efeseni 4:17-18).
Între mândrie și demnitate există o diferenţă ontologică: nu una de grad, ci una de natură. În sens creștin, demnitatea umană nu poate fi concepută în afara slujirii lui Dumnezeu și a semenilor. Autopromovarea este opusă slujirii; prima este poziţională, raportată la alţii, a doua este strict personală; pentru prima e suficient să fii narcisist și histrionic, pentru a doua trebuie să ai vocaţie; prima este o dragoste întoarsă spre sine, a doua este o dragoste îndreptată spre semeni și spre Dumnezeu.
În consecinţă, cred că se poate vorbi despre o demnitate creștină, dar pe care nu trebuie să o înţelegem ca pe o cărămidă pusă la temelia unei doctrine dogmatice despre identitatea de creștin. Chiar merită să medităm la o astfel de demnitate, strâns legată de smerenie, de ascultare și de slujire, pe care Mântuitorul ne-a sugerat-o în urmă cu două milenii, știind însă că nu va putea fi înţeleasă de oamenii acelui timp: „După ce le-a spălat picioarele, Și-a luat hainele, S-a așezat iarăși la masă și le-a zis: «Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi Învăţătorul și Domnul, și bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul, mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă știţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi!»” (Ioan 13:12-17).
Ultima frază conţine un sfat care a străbătut cele două milenii fără să se altereze, fiind la fel de valabil și astăzi…
DUMITRU BORŢUN apropie noţiunea demnităţii umane de valoarea mândriei de a fi om și punctează aspecte ale istoriei europene a acestor concepte.
