Una dintre acuzaţiile aduse religiei și credinţei este că valorile lor știrbesc pilonii principali ai demnităţii: libertate, autonomie, iubire de sine ș.a.m.d. Se afirmă că, în contrast cu aceste valori ale demnităţii, credinţa se exprimă îndeosebi pe calea smereniei. Se află oare afirmarea demnităţii și trăirea credinţei pe drumuri opuse?
Demnitatea se referă, printre altele, la concordanţa dintre o misiune înaltă și împlinirea condiţiilor necesare pentru a o împlini. A fi demn de o misiune înseamnă a te ridica sau a fi la înălţimea ei. Doar cel demn de o anumită sarcină o și poate îndeplini. Excelenţa face parte din caracteristicile principale ale demnităţii. În sens contrar, când pălăria ne este mai mare decât capul, existenţa noastră devine o caricatură.
În schimb, căutarea folosului aproapelui este un stindard al credinciosului, iar moartea eului, atât de mult evocată în creștinism, indică o renunţare la orgoliu, până acolo încât să te vezi, asemenea apostolului Pavel, cel mai păcătos dintre oameni și cel mai neînsemnat dintre toţi. De aceea, pentru unii smerenia creștină pare a fi doar o capitulare a ambiţiei și a voinţei, rezultată din neputinţă, în faţa provocărilor și a competiţiei vieţii. Un fel de confirmare a tezei că oamenii slabi urăsc competiţia, iar cei puternici o preferă. Să fie oare smerenia creștină o virtute născută din neputinţă, iar puterea o podoabă exclusivistă a demnităţii?
Demnitatea creștină
Demnitatea meritocratică este legată de virtute, onoare, putere, abilitate și glorie. Astfel, demnitatea este privită ca rezultanta aptitudinilor umane menite să slujească unui scop, utile unei cauze. Să slujească… Una dintre cele mai caracteristice manifestări sociale ale demnităţii este slujirea. Demnitatea slujirii este travaliul sacrificial, dezinteresat și în folosul aproapelui, o dăruire prin care meritocraţia se dezlipește de laudă, trufie sau mândrie. Ești puternic pentru a-i ajuta pe cei slabi să devină puternici, ești bogat pentru a-i îmbogăţi pe ceilalţi. Demnitatea este zona în care se întâlnesc măreţia și smerenia. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ” (Filipeni 2:6-11).
În Hristos este întruchipat idealul demnităţii. Prin coborâre, smerenie și ascultare până la moarte, El ridică umanitatea la cea mai înaltă demnitate posibilă. O demnitate superioară stării edenice, chiar dacă cea din urmă implică purtarea desăvârșită a chipului lui Dumnezeu. Sacrificiul hristic recreează omul, născându-l din nou, prin iubire, într-o stare superioară.
Stăpânește ca un slujitor
În Bărbierul din Sevilla de Rossini, Figaro își manifestă dispreţul faţă de stăpânii săi punându-l pe Almaviva să se întrebe câţi dintre aceștia ar fi, de fapt, demni să fie servitori, luând în considerare toate calităţile necesare pentru a sluji. Demnitatea nu depinde de rangul social și nici de capacităţile superioare ale unora dintre oameni. Toate acestea, în afara virtuţii iubirii, sunt marame înșelătoare. Demnitatea înseamnă a stăpâni ca un slujitor sau a sluji ca un stăpân: „[O]ricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:43-45).
Demnitatea, fiind un dar conferit, poate fi descoperită în relaţiile sociale. Acţiunile lui Dumnezeu în favoarea omenirii trebuie să fie model pentru umanitate: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viaţa pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16).
Demnitatea creștină pe timp de încercare
Demnitatea este direct legată de potenţialitatea raţională a omului și de abilitatea de a acţiona în conformitate cu legile morale. Respectul pentru demnitatea umană este un imperativ categoric al eticii, care nu este condiţionat de circumstanţe și nu depinde de dorinţele sau interesele personale.
Moartea, durerea, neputinţa, sărăcia, persecuţia sau batjocura nu pot știrbi demnitatea umană. Ea este un dat. Nimeni și nimic nu o poate degrada, deoarece ea ţine de chintesenţa omului, de imaginea lui Dumnezeu în el. Precaritatea vieţii, criza și încercările sunt contextul fertil al manifestării demnităţii, un corelativ al durerii, al neputinţei și al testării. Testul autentifică și potenţează în manifestare demnitatea. Caracterul demn se dovedește în faţa morţii, a durerii sau în singurătate. Confortul, bunăstarea și prosperitatea adorm spiritul demnităţii, dar probarea ei continuă îl animă.
Imago Dei
Demnitatea se trăiește și se oferă. Nu este nevoie să ne validăm percepţia cu privire la demnitatea personală prin modul în care se raportează ceilalţi la noi, prin respectul, cinstea sau admiraţia pe care le primim. Respectul se oferă, în primul rând, nu pentru că celălalt îl merită, ci pentru că cel care-l oferă este demn, conștient de natura demnităţii sale. Conștientizarea identităţii și a valorilor umane inerente ne determină să oferim respect necondiţionat. Suntem ceea ce am fost creaţi să fim, iar aproapele, pentru că poartă același chip, imago Dei, merită respectul nostru.
În practică, este crucial să abordăm responsabilitatea individuală în ce privește oferirea și primirea respectului. Chiar dacă fiecare om merită respect pentru demnitatea sa intrinsecă, comportamentul individual rămâne un factor important în modul în care respectul este acordat și perceput în societate. Iar manifestările și comportamentele omului pot fi contrare demnităţii lui, atunci când omul își uită geneza, valorile și credinţele.
Conform lui Kant, demnitatea este cauzată de natura raţională a omului. Fiecare individ are o valoare absolută, care nu poate fi redusă la un simplu „preţ” sau utilitate. În contrast cu lucrurile care au un preţ și sunt valorizate pentru utilitatea lor în atingerea scopurilor noastre, persoanele, datorită demnităţii lor, sunt mai presus de această evaluare utilitaristă. Demnitatea umană impune un respect necondiţionat și o recunoaștere a valorii intrinseci a fiecărui individ.
Statutul demnităţii nu cere o estimare a valorii unei persoane, ci mai degrabă o recunoaștere, o raportare justă la ceea ce este. Aceasta este noţiunea primară a conceptului de demnitate, un statut moral care implică posesia unei stări inerente de valoare, care nu depinde de utilitate sau de merite.[1] Astfel, iubirea, iertarea și compasiunea devin manifestări naturale în comportament. Iubești pentru că știi cine ești tu și cine este cel de lângă tine.
Chiar și persoanele private de libertate trebuie tratate cu umanitate și cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane.[2] Demnitatea, ca formă de respect, presupune o egalitate substanţială, ceea ce reprezintă condiţia necesară a respectului pentru valoarea intrinsecă a oricărei persoane.
Demnitatea, un dar și o promisiune
În abordarea teologică a demnităţii umane, secretul păstrării demnităţii creștine este să privim atât la originea, cât și la destinaţia noastră, deoarece demnitatea umană este percepută ca un dar divin și, în același timp, ca o promisiune divină. Modul în care trăim demnitatea se construiește pe echilibrul dintre demnitatea pe care o primim ca dar divin și acea demnitate la care suntem chemaţi și care ne este promisă.[3]
Sensul final al existenţei noastre se regăsește în conceptul de înviere, o promisiune divină ce a fost plănuită încă de la început. Aceasta se datorează faptului că începutul nostru se află în chipul lui Dumnezeu, iar ca ţintă a vieţii aspirăm către desăvârșire prin intermediul Fiului divin. Așadar, întregul traseu al existenţei noastre este o parte esenţială din naraţiunea divină.
Demnitatea noastră derivă din faptul că suntem creaţi după imaginea lui Dumnezeu, ceea ce îi conferă fiecărui individ o valoare intrinsecă și unicitate. În același timp, demnitatea umană este și o promisiune, deoarece suntem chemaţi să aspirăm către o demnitate deplină și desăvârșită, care va fi împlinită prin înviere.
