Adelina Alexe și-a descoperit relativ târziu chemarea spre teologie, după un zig-zag studenţesc (limbi străine, asistenţă socială, drept) și diferite destinaţii misionare.

Aflată în faza finală a studiilor de doctorat în teologie sistematică la Universitatea Andrews, Adelina are deja câteva articole publicate de Adventist Review, de Compass Magazine și de reviste de specialitate, iar în curând va avea prima carte publicată (colectiv). În interviul pe care mi l-a acordat, Adelina face o paralelă între felul în care a înţeles călăuzirea lui Dumnezeu în viaţa ei și modul în care, treptat-treptat, înţelegem Scriptura.

Sunt nerăbdător să purtăm această discuţie. Vorbiţi-ne puţin despre punctul de plecare în viaţă.

M-am născut în Slatina, Olt, și am crescut într-o biserică de ţară, foarte primitoare, după care ne-am mutat la o biserică din oraș. Încă de copil am fost învăţată să mă implic în tot felul de activităţi în biserică. Cred că asta m-a ajutat să dezvolt atașamentul faţă de credinţă.

Școala v-a plăcut?

Da. Mi-am petrecut o mare parte din viaţă în școli. Sper ca în curând să trec de cealaltă parte a catedrei. Am învăţat de când mă știu. Eram foarte activă când eram mică. Mama nu știa dacă voi reuși să stau cuminte în bancă și să mă concentrez la școală. A fost surprinsă că, în prima zi de școală, când am venit acasă cu teme, am stat, cuminte, la birou și mi-am făcut conștiincioasă temele. Așa am fost tot timpul la școală.

Aţi avut o dorinţă înnăscută de a învăţa lucruri noi și de a vă dezvolta intelectual.

Așa este. Acest sentiment nu m-a părăsit niciodată.

Aveaţi materii preferate?

Limbile străine. Literatura. Disciplinele umaniste mi-au atras cel mai mult atenţia. Interesul meu pentru literatură și limbi mi-a fost de folos pentru ceea ce fac în prezent. Folosesc cunoștinţe pe care le-am dobândit din gimnaziu, ca să pot studia Scriptura.

Vom vorbi mai mult despre asta. În adolescenţă, nu puţini tineri au îndoieli, sunt derutaţi de conflictul dintre știinţă și credinţă etc. Cum a fost?

Am avut o adolescenţă stabilă. Cred că se datorează creșterii în biserică. Niciodată n-am pus la îndoială existenţa lui Dumnezeu, bunătatea Lui. În ultimii ani de facultate am înţeles că Dumnezeu mă cheamă în misiune. De atunci, am pornit în această călătorie. Nu recunoșteam următorii pași decât atunci când eram foarte aproape de momentul când aveau loc. Abia în acele momente îmi dădeam seama încotro mă îndreptam.

Aţi avut un traseu în zig-zag, aţi trecut prin mai multe facultăţi…

Am studiat limbi străine un an de zile, la Universitatea din București. În acel an mi-am dat seama că nu asta ar trebui să studiez. Nu mă gândeam la un viitor în domeniul teologiei, așa că Dumnezeu a lucrat asupra mea ca să înclin spre asistenţă socială. M-am înscris la Institutul Teologic Adventist de la Cernica în anul următor. Am urmat asistenţă socială-teologie și am început și dreptul în paralel, la o altă universitate.

De ce?

Sincer, a fost planul meu de scăpare. Asistenţa socială era la început în România și nu știam dacă puteam găsi un serviciu după absolvire. Îmi amintesc că eram în biroul de la facultatea de drept și completam formularele de înscriere. Vocea lui Dumnezeu parcă mi-a șoptit: „N-o să-ţi folosească.” Am fost sigură că așa avea să fie, dar aveam nevoie de un plan de rezervă. I-am făcut o promisiune lui Dumnezeu: „Dacă Tu mă ajuţi să termin ambele școli, promit să nu pun voinţa mea mai presus de voia Ta.” Aveam sentimentul că El vrea altceva de la mine, însă teologia nu intra în discuţie pe atunci. Mi-a plăcut facultatea de drept și am învăţat mult.

Dar cursurile la Institut?

Cred că teologia și asistenţa socială aveau o pondere aproape egală. Aveau multe lucruri în comun, dar și o perspectivă diferită asupra acelorași aspecte.

Ce aţi făcut după terminarea celor două facultăţi?

Am plecat în Palau pentru un an de misiune.

Ce v-a determinat să o faceţi?

Au existat câteva aspecte în viaţa mea în care am simţit că Dumnezeu era mai implicat decât în altele. În acestea El a lucrat într-un fel pe care l-am recunoscut mai târziu, după ce s-au întâmplat anumite lucruri. Mi-a pus un gând în inimă și l-a accentuat în repetate rânduri. Era ceva ce nu dispărea. Dacă dispărea, revenea mult mai puternic. Mi s-au deschis uși când a trebuit să intru pe ele. Pot spune că drumul meu a fost foarte ușor. N-a fost lipsit de temeri sau de întrebări, dar Palau a fost primul dintre aceste evenimente.

După șocul de adaptare, aţi ajuns să vă simţiţi confortabil, că vă e locul acolo, că aveţi mijloacele și competenţele necesare ca să vă îndepliniţi sarcinile?

Sincer? Nu prea. Întotdeauna am simţit că sunt sub nivelul așteptărilor. Trebuia să predau, iar eu nu fusesem instruită să fiu profesoară. Așa că a trebuit să învăţ multe lucruri pe loc.

Care erau condiţiile? Școala era o școală bună? Erau mari diferenţe culturale?

Avea nevoie de ceva îmbunătăţiri fizice, dar era acceptabilă. Lucram cu o echipă multiculturală. Erau americani, germani, austrieci, canadieni. Cultura locală era diferită. De fapt a trebuit să mă adaptez la multe culturi din jurul meu.

Care e cea mai preţioasă amintire?

A fost un an minunat, dificil și plin de provocări, dar minunat. Mi-a plăcut să-i văd pe elevi crescând, mai ales la nivel spiritual, chiar de la acea vârstă fragedă. Aveau multe întrebări bune și erau dornici să înveţe din Scriptură. Erau foarte iubitori. I-am iubit și eu la rândul meu. Din Palau am plecat într-un alt teritoriu misionar, în Asia. Îmi doream să simt necunoscutul. În necunoscut L-am cunoscut pe Dumnezeu în moduri nebănuite. Așa am învăţat să fiu dependentă de El și mi-a plăcut. M-am bucurat de asta.

Poate că e bine să ajungem în locuri în care nu ne putem baza pe noi înșine… Ce aţi făcut acolo? Aţi predat?

Am predat engleza la grădiniţă, la gimnaziu, elevilor de 12-13 ani. Era o școală publică. Copiii erau dulci și frumoși, dar erau foarte mulţi în clasă și asta a fost o provocare. Aveam între 50 și 100 de elevi într-o clasă. Erau oameni înfometaţi, cu întrebări foarte diferite de tot ceea ce am învăţat în creștinism. Aveau o cultură diferită. A trebuit să regândesc abordarea studiilor biblice ca să le pot prezenta altora ceea ce credeam.

Aveaţi de-acum clar în minte ce urma să faceţi în viaţă?

Credeam că da. Încă nu vedeam teologia ca având un loc în viitorul meu. Nu o consideram o posibilitate.

Doar pentru că eraţi femeie?

Da. Nu o vedeam în sensul în care o folosesc acum. Mă vedeam continuând să lucrez în misiune și eram pregătită pentru asta. Însă Dumnezeu a schimbat puţin lucrurile. Începutul a fost în Palau. Era acolo o familie care m-a încurajat să studiez teologia la Universitatea Andrews. A fost o idee nouă pentru mine. Era și o problemă financiară. Tocmai terminasem școala. Nu aveam bani. Însă am început să completez formularul de înscriere la Andrews. Apoi am plecat în Asia, și m-am gândit că nu se va concretiza. Renunţasem. Le spusesem părinţilor despre dorinţa mea, iar ei mi-au spus că nu mă pot susţine în acel moment. Am văzut că ușile nu mi se deschid. După ceva timp, deodată mi-a venit gândul că o să plec la Andrews. Mi-am sunat părinţii, care erau în Spania, și le-am reamintit de dorinţa mea. Au revenit și mi-au spus că în anul acela câștigaseră de două ori mai mulţi bani ca înainte și că au decis să-mi dea banii pentru studii. Atunci am finalizat înscrierea, totul a mers șnur, iar toamna mă aflam la Andrews.

Ce aţi studiat?

Un master în teologie pastorală, timp de trei ani, un program conceput pentru pastori. Am încercat să profit din plin de ceea ce am avut. N-am dat atenţie doar conceptelor teologice, ci și dinamicii, interacţiunilor personale.

M-au atras mult cursurile de teologie narativă. E o ramură relativ nouă a teologiei. Detaliile care se regăsesc când se aplică o metodologie narativă aduc la lumină diverse perspective care mă ajută să cresc spiritual. Aduc Biblia la viaţă. Astfel, personajele bine știute devin persoane reale cu care pot relaţiona pentru că le înţeleg mai bine. Cred că bazele puse în gimnaziu îmi sunt de folos acum,++ pentru că pot să fac apel la ceea ce am învăţat atunci.

Aţi putea să ne ilustraţi? Știu că aţi primit o distincţie deosebită pentru o predică scrisă.

Competiţia a fost organizată de Seminarul Luther. Ei organizează o competiţie anuală pentru studenţii la teologie din Statele Unite. Am simţit că Dumnezeu dorește să trimit o lucrare.

Tema aceasta apare din când în când. Pare să fie o constantă a experienţei dumneavoastră cu Dumnezeu, care are un mod direct de a vă transmite planurile Lui. Așa e?

Trebuie să spun că lucrul acesta nu se întâmplă la cerere. Nu cer asta. Uneori așa face El.

Cred că aţi fost puţin intimidată văzând cine fuseseră câștigătorii anteriori. M-am uitat pe pagina lor și pare să fie o competiţie rezervată studenţilor de la Harvard, Princeton, Duke și Notre Dame…

Da, așa este.

În timpul rămas vă invit să ilustraţi această metodă de studiu al Bibliei. Cred că nu negaţi exegeza teologilor care sapă adânc în text folosindu-se de limbile vechi etc., ci doar nu mergeţi pe aceeași cale. Poate că, din când în când, verificaţi așa unele observaţii.

E un motiv pentru care nu mă bazez pe limbile originale. Am convingerea că fiecare om ar trebui să poată studia profund Biblia în limba lui.

De multe ori, interpretarea Bibliei îi descurajează pe oamenii de rând. Când vezi că oameni care și-au dedicat întreaga viaţă acestor studii ajung la rezultate complet diferite, te gândești că tu n-ai nicio șansă să alegi între ce zice un cercetător sau altul. Însă ne daţi vești bune.

Cred că analiza narativă e la îndemâna oricui care dorește să depună efort și să aloce timp. Nu e chiar floare la ureche. E ceva care apelează la intuiţie și experienţă. E nevoie de mult timp și de efort, în sensul că trebuie să citești și să perseverezi. Eu a trebuit să citesc textul de multe ori. Când profesorii îmi spuneau: „Citește până înţelegi”, nu înţelegeam. Cine face așa ceva?! Însă urmez acest sfat pentru că descopăr ceva nou de fiecare dată. Legăturile se fac în timp. E nevoie de zile, chiar săptămâni. Încep de la zero. Citesc textul și descopăr niște detalii interesante. După aceea construiesc pe ele.

Metoda aplicată de profesorul meu se numește analiză narativă cantitativă. Am învăţat ceva foarte important de la el. El izolează diferite aspecte din text. Când le izolezi, observi anumite tipare. De exemplu, analizez verbele. Ce fel de verbe s-au folosit? Sunt verbe ce exprimă emoţii sau acţiuni? Ce fel de dinamică se transmite?

Se aplică și la vorbire. E vorba de un dialog? Cine vorbește? Cum vorbește? Care e tonul? Se poate urmări orice fel de tipar în astfel de interacţiuni. Urmăresc adverbele de timp și alte particularităţi lingvistice. Pentru asta, trebuie să le scriu într-un tabel separat. Încă nu reușesc să le observ în text. Textul e foarte dens, chiar dacă e un pasaj scurt. Urmăresc marcatori lingvistici.

Pasajul despre Filip și eunucul etiopian (Faptele apostolilor 8:26-40) e foarte interesant în ce privește acești marcatori. Dacă îi pui deoparte, se observă direcţia în care Dumnezeu îl conduce pe Filip și îl duce fizic spre eunuc. Merge spre sud, coboară pe drumul dinspre Ierusalim, ajunge în pustie, în carul lui, la Isaia 53. Apoi urmează o mișcare diferită, mai degrabă inversă, spre botez. Continuă drumul împreună în car, intră în apă, ies din apă. Toate acestea au o însemnătate. Chiar luate separat au un înţeles. Pot învăţa lucruri spirituale analizând un astfel de tipar. Înţelesul lui nu e scos din context, ci trebuie să rămână în contextul pasajului. Însă îi îmbogăţește înţelesul așa cum n-aș putea observa altfel. Cel puţin aceasta a fost experienţa mea.

Articolul premiat era despre două întâmplări pe care, de regulă, le studiem separat, dar autorul le-a alăturat. Înainte de a le discuta, cititorii ar trebui să revadă textul biblic, aflat în Matei 8:23-34 și 9:1. Am explicat deja puţin metoda. Trebuie să observi verbe, direcţii, frecvenţe, încărcătură și alte lucruri de felul acesta.

Paralelisme.

Da, paralelisme. Motivul pentru care le-am tratat împreună e cadrul relatării. Prima începe „El s-a urcat în barcă” și se termină cu urcarea Lui din nou în barcă. Așadar, cele două relatări sunt scrise ca să fie luate împreună. Am observat motivele-cheie care apar în ambele relatări. M-am întrebat dacă există vreo legătură între motivele celor două relatări. Să luăm frica. Ucenicii se temeau de furtună pentru că nu Îl cunoșteau pe Iisus.

Dar demonii se temeau pentru că Îl cunoșteau pe Iisus!

Exact! Există paralele între toate personajele din cele două relatări. Putem lua oricare două personaje și vom găsi paralele între ele. Și asta folosindu-ne doar de detaliile din text.

Cea mai interesantă a fost paralela dintre două perechi de termeni: „L-au rugat” și „au ieșit afară”. Demonii L-au rugat pe Iisus să-i trimită în porci. Iisus a făcut asta. Textul spune că au ieșit din cel demonizat și au intrat în porci, iar porcii s-au năpustit în mare. Acești termeni se repetă în ordine inversă când populaţia din cetate iese și Îl roagă pe Iisus să plece. Așadar avem această paralelă între demoni și populaţia cetăţii, care ilustrează o legătură între ei, în sensul că populaţia nu era, simplu spus, de partea lui Iisus. A urmat traseul demonstrat de demoni. Avea valori opuse lui Hristos.

Ceea ce aceste personaje știau despre Iisus, luate ca indivizi sau grupuri, le-a creat o relaţie distinctă cu Iisus. Ucenicii erau cu El, dar nu cunoșteau cine era El cu adevărat. Nu aveau destulă încredere în El. S-au dus să-L trezească și să-I spună să dea apa afară din barcă, să le dea o mână de ajutor. Pe de altă parte, demonii, așa cum aţi spus, Îl cunosc foarte bine pe Iisus și cât de atotputernic e. Cu toate astea, nu-L ascultă și nu cred. Oamenii din cetate observă puterile supranaturale ale lui Iisus și vin la Iisus doar pentru că demonii au renunţat la puterea pe care o aveau acolo, și Îl roagă să plece, nu să stea. E un paradox.

O lecţie surprinzătoare în Scriptură e că și ucenicii, și demonii se tem de Dumnezeu, dar din motive diferite. Ucenicii continuă să rămână cu Iisus, în ciuda faptului că nu știau cine era cu adevărat. Uneori, la fel e și viaţa noastră. Nu știm cine e El cu adevărat și nici nu știm încotro ne conduce. Dar ucenicii au rămas alături de El. Demonii, în schimb, știau prea bine cine e, dar au ales să I se opună. Cunoașterea nu e suficientă. Teama îi conduce pe oameni în tot felul de direcţii. Oamenii din cetate se temeau că, dacă Iisus rămâne la ei, urmau să aibă parte și de alte dezastre. Astfel, în loc să se bucure de minunea că acei oameni cumpliţi erau acum întregi la minte și liniștiţi, s-au oprit asupra bunurilor materiale și au preferat să-L izgonească. Cât de tragic!