Mandalay Bay. Un nume care a devenit zilele acestea sinonim cu tragedia este încă un rând adăugat pe lista motivelor de reculegere pe care ni le-a oferit recent viaţa.

Ploaia de gloanţe care s-a revărsat duminică noaptea peste cei 22.000 de oameni strânși de un festival de muzică country, în apropiere de cazinoul Mandalay din Las Vegas, a ucis 58 de oameni și a rănit 527. A 59-a persoană numărată de bilanţul deceselor, așa cum l-a publicat presa, este chiar atacatorul, un contabil milionar în vârstă de 64 de ani, ale cărui motive rămân încă neelucidate.

Aceasta este esenţa faptică a evenimentului. Faptul că omul deţinea peste 20 de arme, că a tras de la etajul 32 al hotelului, după ce a folosit un ciocan ca să spargă ferestrele, care nu se deschid altfel, sunt doar detalii utile investigaţiei, dar care distrag de la o introspecţie a reacţiilor noastre de după acest eveniment.

Tragediile precum cea de la Mandalay Bay ne împing faţă în faţă cu o multitudine de limite personale. Cea mai evidentă este confruntarea cu moartea – privind la pierderile de vieţi ne amintim că și noi suntem trecători, că nu avem garanţii raţionale pentru ziua de mâine, poate nici măcar pentru următoarea oră. Lucrul acesta ne conștientizează cu privire la lipsa noastră de control asupra întregii realităţi pe care o trăim – este limita puterii noastre. După care realizăm că, în ciuda dorinţei noastre de a găsi o explicaţie pentru ce s-a întâmplat, nu putem. Ne lovim de zidul necunoașterii, fiindcă atacatorul și-a luat motivele cu el în mormânt.

Lipsa de indicii șochează. Pe unii îi determină să se refugieze în raţionamente tangente – hai să vorbim despre controlul armelor (atacatorul avea permis de port-armă, dar își modificase ilegal armele); sau despre creșterea incidenţei atacurilor domestice; sau despre nevoia de securitate naţională a Statelor Unite. Lobby-iștii profită, în funcţie de scopul cauzei lor, pe cât de nobilă, pe atât de îngăduitoare cu mijloacele.

Însă, dacă evităm conexiunile și suntem doar noi și Dumnezeu cu faţa către Mandalay Bay, ce putem desprinde din tot ce s-a întâmplat? Tendinţa naturală este să căutăm răspunsul la „de ce?” și, când nu găsim un răspuns satisfăcător, ne diminuăm pretenţiile la „ce putem învăţa din asta?”. Adevărul este că învăţatul din experienţele negative de viaţă (și chiar și din cele triste, de moarte) poate să ne cultive ca oameni și să ne crească spiritual, însă nu poate satisface exigenţele unui „de ce?”, care nu verifică aproape niciodată strict cauzele.

Sub „de ce?” se ascunde deseori de fapt „cum de?”. „Cum de a permis Dumnezeu una ca asta?”, „Cum de a fost posibil așa ceva?”, „Cum de tocmai eu?”. Iar „cum de?” afirmă, în același timp cu întrebarea, că o realitate opusă, complet diferită de cea care s-a petrecut, ar fi fost mult mai pertinentă, mai probabilă, mai de dorit. Când întrebăm „de ce?” verificăm vechile noastre presupuneri despre viaţă și ceea ce ne doare cel mai mult, nu e că nu știm cauza exactă, ci faptul că realitatea contestă acele presupuneri în care ne-am investit convingerile.

Adesea, când se întâmplă o tragedie sau când suferim noi înșine o traumă, este mai la îndemână să ne renegăm convingerile decât să le suspendăm. Facem lucrul acesta ca o formă de autoprotecţie, fiindcă atunci când suntem consumaţi de suferinţă simţim că nu avem resursele pentru a trăi nu doar cu durerea, ci și cu nesiguranţa. Uneori, fără să conștientizăm chiar, mintea noastră refuză să recunoască faptul că nu (mai) știe ce e adevărat și ce nu, ce este întemeiat și ce nu, și se refugiază în certitudinea opusă celei atacate de fapte.

Li se întâmplă și creștinilor care, prin definiţie, au convingerea că Dumnezeu este bun și că îi iubește. Atunci când ţi se întâmplă ceva zguduitor de rău sau când nu ţi se întâmplă ţie, ci lovește pe cineva complet nevinovat – un copil nou-născut, ca să evităm procesele de conștiinţă – evenimentele lovesc în credinţa ta că Dumnezeu este bun și iubitor. Și apare îndoiala: dacă tot ce știam până acum despre Dumnezeu este fals? Dacă am crezut într-o iluzie?

În punctul acesta, unii sunt gata să arunce cu pietre și să spună că un creștin nu are dreptul nici măcar să gândească o asemenea blasfemie, fiindcă aceasta este o ofensă adusă credinţei. (Astfel de reacţii la îndoiala altora constituie, potrivit sociologilor, unul dintre principalele motive pentru care numeroși creștini se simt îndepărtaţi de biserică și aleg să nu o mai frecventeze. Îndoiala te poate însingura chiar în sânul comunităţii.)

Alţii nu neagă dreptul la îndoială (pe care Dumnezeu ni l-a oferit odată cu liberul-arbitru), dar se folosesc de acest drept pentru a-și reasigura imediat pământul sub picioare, renunţând cu totul la credinţă. Necredinţa de după traumă este, de fapt, îndoiala transformată în certitudine. De multe ori, sub masca îndoielii se ascunde aceeași nevoie de a avea un reper fix în tumultul vieţii. „Nu am certitudinea că ceea ce am crezut înainte era adecvat, așa că renunţ cu totul la credinţele mele vechi și nu-mi mai bat capul cu ele, pentru a mă putea concentra pe lucrurile pe care le știu.” Însă tot de atâtea ori, persoana care renunţă la credinţa care îi pare instabilă, neverificată, o schimbă doar cu o altă credinţă neverificată, dar care nu a apucat încă să fie testată.

Ca să își facă mai ușoară dezlipirea de vechea credinţă și alipirea de cea nouă, cel care se îndoiește pornește o defăimare interioară (de multe ori și exterioară, adică pe care o exprimă faţă de alţii) a vechii lui convingeri. Fără să vrea însă, prin această atitudine își batjocorește propriile trăiri și, in extenso, propria identitate. O credinţă nouă, cu adevărat superioară, nu are nevoie de comparaţia cu vechea credinţă pentru a-și dovedi superioritatea. Nu are nevoie de ruinele celeilalte pentru a străluci, ci strălucește prin ceea ce este, în sine.

O atitudine mai onestă și care denotă o raportare demnă faţă de propria persoană este să iei îndoiala ca pe ceea ce este: un dubiu care planează asupra unei convingeri. E drept că, dacă acea convingere este fundamentală pentru cine sunt eu, a tolera îndoiala este ca și cum aș încerca să îmi ţin respiraţia sub apă. Nu putem supravieţui fără certitudini. Însă nici nu putem evita cu totul incertitudinea sau îndoiala, pentru că nu suntem nici omniscienţi (nu avem o raţiune perfectă), nici de piatră (emoţiile noastre sunt fluctuante). Dar, între extrema abandonării fără drept de apel a vechilor credinţe și cea a negării valului de îndoială pe care îl provoacă marile tragedii ale vieţii, mai există o cale.

Se spune că nu este bine să faci promisiuni când ești fericit, să răspunzi cuiva când ești furios sau să iei hotărâri când ești supărat. Probabil că niciuna dintre reguli nu este valabilă la modul absolut, în orice circumstanţă, însă e un clișeu care reușește să provoace la conștientizarea că e mai bine să nu iei măsuri cu bătaie lungă într-un moment în care raţiunea și emoţiile sunt umbrite de durere. Iar îndoiala nu este mai specială, din punctul acesta de vedere.

Poţi nega că ţi-e foame, poţi spune printre buze că nu ești furios sau poţi să fii clovn când ești trist. Dar nu te ajută la nimic. Nu te ajută nici să îţi negi îndoiala, fiindcă negarea nu rezolvă cauza îndoielii, la fel cum nici abandonarea în braţele unei certitudini neîncercate nu va rezolva acea cauză. Îndoiala, la fel ca și durerea, trebuie trăită pentru a putea fi depășită. Ea nu trebuie hrănită, cum nu trebuie hrănită nici durerea, fiindcă asta duce la victimizare. Însă trebuie acceptată ca o suspendare incomodă a unor repere.

Mai mult decât îndoiala cea firească trebuie să ne îngrijoreze răspunsul pe care îl oferim îndoielii. Să nu dăm cu pietre în cei care se descoperă într-o pauză de convingere. Și să nu ne grăbim să ocupăm tronul convingerilor avariate cu o convingere second-hand, doar ca să nu fie locul gol. În cazurile fericite, atunci când locul acela este păzit și preţuit, vechile convingeri nu se pot întoarce decât după ce au fost rafinate, iar cele noi nu pot ocupa locul decât dacă au fost sârguincios șlefuite.

DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.