Presa americană a luat-o complet razna când a aflat că vicepreședintele Mike Pence și-a impus să nu cineze niciodată singur cu o femeie care nu este soţia lui. Pentru ei, aceasta este o dovadă de misoginism. Pentru mine, acuzele lor sunt o dovadă de intoleranţă faţă de orice tip de valori care nu mai sunt la modă azi.

Mai multe publicaţii americane, precum Washington Post, Time, The Atlantic, New Yorker și altele au scris despre importanţa acestui obicei din viaţa de cuplu, intimă, a soţilor Pence ca reflectând o anumită viziune despre femei care s-ar traduce chiar în politici publice și de aceea ar fi periculoasă și trebuie combătută. De fapt, dezvăluirea s-a făcut în 2002, când Pence a declarat pentru The Hill că nu ia cina cu altă femeie decât soţia lui și că nu participă niciodată fără soţia lui la evenimentele unde se servește alcool. Nu știm când a luat Pence această decizie, dacă datează de la începutul căsniciei lor, dacă este un compromis făcut între doi soţi pentru protejarea căsniciei și a familiei, poate chiar în urma vreunui incident nefericit, nu știm decât că, cel puţin din 2002, vicepreședintele are această atitudine și America nu a luat foc… până acum.

Editorialiști care mai de care au sărit deja în apărarea presupuselor victime pe care Pence le-a creat pe traseul său politic și cărora nu le-ar fi dat ocazia să avanseze în carieră și să se facă auzite, pentru că le-a exclus automat de la cea mai importantă masă unde se iau decizii: de la cină, după serviciu, în cadru informal, cu „băieţii mari”. Se pare că toată lumea în America știe că asta este norma, dar nimeni nu mai critică acest obicei, ci îl critică pe cel care refuză să respecte norma și să faciliteze și altora intrarea în ceea ce de obicei este un „club al băieţilor”. Mary Vought, o femeie care a lucrat pentru Pence în perioada în care ocupa un loc în Congres, scrie că tocmai prin acest obicei care are în vedere strict viaţa sa personală, Pence a promovat meritocraţia, liberalizând șansele tuturor de a avansa și arătând deopotrivă că poţi servi într-un rol public și în același timp să fii dedicat familiei, prin faptul că cinele erau rezervate familiei, nu angajaţilor sau partenerilor. „În fapt, am excelat la jobul meu datorită mediului de lucru creat de sus în jos și datorită propriei mele determinări. Am participat în ședinţe și sesiuni de strategie împreună cu Pence și colegii mei și nu m-am simţit niciodată dată la o parte din cauză că sunt femeie. Propunerile și sugestiile mele nu erau evaluate mai prejos decât ale colegilor mei bărbaţi. Pe măsură ce a trecut timpul și mi-am dovedit priceperea, am primit mai multe responsabilităţi. Ba chiar, Pence mă trimitea la întâlniri de comunicare cu liderii Partidului Republican pentru a-l reprezenta și, de cele mai multe ori, eram singura femeie din încăpere.”

Ceea ce înseamnă că Pence nu are o problemă cu femeile la locul de muncă, cu capacitatea acestora de a excela pe piaţa muncii sau cu abilitatea lor de a face faţă unei încăperi pline de bărbaţi, așa cum vor să sugereze mai toţi cei din presă care, poziţionaţi fiind împotriva administraţiei Trump și a deciziilor luate până acum, precum tăierea fondurilor pentru ONG-urile şi programele internaţionale care au orice legătură cu avorturile, nu par capabili să mai facă nicio distincţie. Imaginea cu Donald Trump semnând acest ordin care privește libertatea femeii de a decide ce să facă cu propria sarcină, alături de Mike Pence și de alţi câţiva bărbaţi, capătă deodată sens dacă Mike Pence vede femeile doar ca pe obiecte sexuale, și de aceea se ferește să fie singur cu ele. Dar este evident că această decizie s-ar fi luat și dacă Pence ar fi dispărut de pe faţa planetei, pentru că nu este doar dorinţa Partidului Republican, ci și a președintelui Trump, care, spre deosebire de Pence, consideră că trebuie să se găsească cât mai des singur în preajma femeilor, pe care chiar el a spus că le tratează ca pe obiecte sexuale sau ca pe „gunoaie”. Cu toate astea, America l-a votat pe Trump, iar Pence este linșat în presă. Atacurile sunt atât de exagerate încât unii au ajuns să sugereze că, la fel de bine, Pence ar putea să decidă să nu ia cina cu persoane afroamericane sau să se întrebe ce ar fi făcut Pence dacă ar fi fost doctor. Iar asta din simplă încăpăţânare: „Refuz să cred că regula lui Pence este strict personală” și punct.

Atunci nu poate fi decât „o perpetuare a ideologiilor religioase și politice bazate pe ideologiile false și dezumanizante despre femei, care au avut rezultate dezastruoase pentru toţi”, scrie o femeie pentru Time, care se declară „creștină, feministă și lesbiană” și care aduce aminte de încercarea lui Pence de a impune o lege a libertăţii religioase care ar fi discriminat cuplurile de sex opus, pe când era guvernator al statului Indiana. Este drept că unele dintre ideile lui Pence sunt discriminatorii și au sorginte în convingerile sale religioase, dar este o eroare logică să deduci din asta că are o poziţie anti-avort pentru că religia sa nu acordă valoare femeii, ci acordă mai multă valoare vieţii, indiferent de gen. Un bărbat care nu acordă valoare femeii i-ar impune acesteia limite, nu și-ar impune sieși limite care par mai degrabă gândite să ofere un sentiment de securitate soţiei. De ce ar fi nevoie de o asemenea limitare? Nu știm, dar a presupune din start că asta denotă o problemă pe care Pence o are cu sexul opus este pură fabulaţie. La fel de bine ar putea să denote o problemă pe care Pence o are cu el însuși. Așa ar avea și mai mult sens cealaltă limitare, de a nu merge fără soţia sa la evenimente unde se bea alcool. Dacă un bărbat compulsiv nu își știe limitele când se apucă de băut sau când e singur cu o femeie și își impune să nu se găsească în astfel de situaţii, în același timp fiind sincer cu soţia sa, care acceptă un rol de gardian pentru a-și ţine familia intactă, acesta este acuzat. În schimb, un bărbat care recunoaște că hărţuiește sexual femeile, chiar și căsătorit fiind, este iertat și făcut președinte, chiar de către cei mai creștini dintre creștinii americani.

Diferenţa de gândire între cei doi este mai mult decât evidentă, cel puţin din felul în care fiecare dintre ei se raportează la soţia sa. În timp ce Melania Trump este o soţie-trofeu la braţul președintelui, a treia lui soţie, Karen Pence este jumătatea vicepreședintelui în tot ceea ce face, este „războinicul rugăciunii”, „scut” și „verificator al intuiţiei sale”. Karen Pence este chiar la a doua căsnicie, prima fiind la doar 21 de ani. Cu Mike s-a căsătorit în 1985 în religia catolică, după care amândoi au devenit creștini evanghelici. „Nu poţi să bagi un bănuţ între ei. Și el nu îi cere aprobarea, ci la ea caută să își verifice intuiţia luând în considerare tot ce au învăţat amândoi și cu ce s-au confruntat în termenii unei credinţe împărtășite,” explică Ken Blackwell, consilier în echipa de tranziţie a lui Trump. Soţii Pence se ţin de mână, fac exerciţii împreună și au o linie de telefon pe care o folosesc numai ei. Sunt parteneri în toate sensurile, iar pe unii îi deranjează acest cordon ombilical invizibl din cauza funcţiei pe care o deţine Pence, dar în același timp critică lipsa unei relaţii reale între Donald și Melania Trump.

În fine, soţii Pence sunt „într-o căsătorie puternică, legată printr-o credinţă comună”, spune politicianul Peter Rusthoven, vechi cunoscut al familiei. Este evident pentru toată lumea că primul jurământ de credinţă a lui Karen este faţă de soţul ei, iar această loialitate este reciprocă. Poate că pentru unii pare ciudat, poate că pentru cei mai mulţi asemenea limitări nu sunt necesare pentru a ajunge la același nivel de fericire și securitate în familie ca soţii Pence, dar rezultatul este că cei doi soţi se bucură de o căsnicie de succes datorită sau în ciuda limitărilor, stabilite de comun acord sau autoimpuse. Pentru ei acestea funcţionează, fără a face rău altcuiva. Orice căsnicie durabilă are un secret, un tip de înţelegere mutuală între cei doi soţi, poate tacită, poate explicită. În cele mai multe cazuri, aceste secrete chiar rămân secrete iar ceilalţi nu au decât să se bucure de roadele lor, o familie întreagă și poate și fericită care, astăzi, pare să fie un lucru tot mai rar întâlnit și tot mai greu de obţinut. Cu toate astea, mai mult ne interesează să judecăm și să criticăm „reţetele” unora și altora decât să ne uităm la ce am putea face mai bine în propria situaţie.