Goana creștinilor după fericire

2859

Omul nu doar că L-a recreat pe Dumnezeu, ci și-a redefinit și așteptările. Nu puţini sunt creștinii care consideră că fericirea a fost promisă de Însuși Dumnezeu. Dar dacă aceasta implică o goană după iluzii?

Din timpuri imemoriale și până astăzi, „trăiește clipa” reprezintă mai mult decât un slogan. Este emblema unui stil de viaţă care își propune căutarea fericirii eterne. În Antichitate, hedonismul devenise chiar un curent filosofic care a susţinut că plăcerea reprezintă scopul final al umanităţii. Deși construită în mod artificial, fericirea a devenit un scop în sine.

Dacă spaţiul mundan se întrece în oferte a căror miză este recuperarea fericirii pierdute, nici teologia nu se lasă mai prejos. Există chiar concepţii religioase care promit fericirea în arealul terestru.

În această privinţă a atras recent atenţia cel mai titrat autor creștin american, Eric Metaxas, biograf al lui Dietrich Bonhoeffer, care a declarat că fericirea este o stare emoţională pe care creștinii nu ar trebui să o caute.

„Vreau să stric petrecerea și să spun că ideea de fericire este o prostie”, a afirmat Metaxas, prezent la summitul de leadership organizat de American Enterprise Institute. Din punctul său de vedere, fericirea presupune ca lucrurile să meargă pe direcţia pe care ne-am dorit-o. În lipsa problemelor ne simţim fericiţi. Însă este și o atitudine compatibilă cu realitatea viaţii creștine?

„Știm cu toţii că fericirea reprezintă un concept foarte superficial. Urmărirea fericirii e ca și cum ţi-ai trăi viaţa în perspectiva vacanţei sau a pensionării”, a spus Metaxas. Adică, cu un obiectiv redus și lipsit de profunzime.

Fericire sau bucurie?

Și atunci ce atitudine ar trebui să adopte creştinii, dacă fericirea nu este recomandabilă? La această întrebare adresată de editorii de la Christian Post, scriitorul american a răspuns apelând la un alt termen, care are un alt gen de implicaţii. În opinia sa, „bucuria” ar trebui să fie trăsătura definitorie a unui creștin, în condiţiile în care aceasta, spre deosebire de fericire, constituie  o stare permanentă.

„A ne bucura în Domnul în mijlocul oricărei circumstanţe este ceva care nu doar că este posibil, dar este exact ceea ce trebuie să facem”, a spus Metaxas.

Constatarea sa a fost susţinută și de Greg Thornbury, președinte a The King’s College din New York, care a remarcat că în momentul de faţă asistăm la o explozie a căutării fericirii în mediul creștin, așa că „mai ales în cercurile evanghelice în ultimul deceniu a început să se vorbească despre binele comun, dezvoltare umană și fericire”, a comentat Thornbury.

O Evanghelie umană, mai puţin divină

O dovadă concludentă în această privinţă a fost declaraţia recentă a Victoriei Osteen, soţia renumitului pastor Joel Osteen, care a declarat că atunci când oamenii merg la biserică nu o fac neapărat pentru Dumnezeu. „O facem pentru noi înșine, pentru că lui Dumnezeu Îi place atunci când ne vede fericiţi. Fă binele pentru că Dumnezeu vrea să fii fericit.”

Chiar dacă radicalismul exprimării lui Osteen a atras critici, această concepţie despre esenţa creștinismului este parte a unui curent teologic foarte răspândit în mediul american.

Așa-numita „teologie a prosperităţii” este de fapt un rezultat al culturii optimismului american. Feţele surâzătoare ale americanilor au devenit emblema unei experienţe de viaţă, concentrată pe identificarea și amplificarea fericirii. De aici și numeroasele mesaje cu un caracter motivaţional care împletesc teologia cu psihologia.

Esenţa acestei construcţii este obţinerea unei fericiri preponderent materiale, una care depinde în mod special de binecuvântările divine care girează o prosperitate terestră.

În opinia jurnalistului Andrew Brown de la The Guardian, această ecuaţie teologico-psihologică poate fi considerată „o bătaie de joc la adresa creștinismului”, iar „predicatorii care devin bogaţi spunând că succesul este o dovadă a favorii divine acţionează împotriva a ceea ce a i-a învăţat Iisus pe oameni”.

Balanţa lui Dumnezeu

În mod evident, teologia prosperităţii este extrem de provocatoare, pentru că pare compatibilă cu ideea că Dumnezeu acţionează în direcţia implementării pe Pământ a unei fericiri eterne. Însă limitarea fericirii la sănătate şi avere este o modalitate subtilă de exilare a valorilor autentice ale creştinismului. Acestea sunt înlocuite cu practici și atitudini artificiale care asamblează o fericire iluzorie.

În realitate, Dumnezeu nu a promis niciodată experimentarea unei stări marcate de euforii secvenţiale. Reciproca este chiar mai valabilă. Viaţa creștinului nu este scutită de necazuri și încercări. Însă la fel de adevărat este că nu doar acestea marchează existenţa umană.

Ignorarea acestui echilibru a generat cultivarea a moduri distincte de exprimare a trăirilor interioare. De aici provine și contrastul puternic între stilul occidental, exuberant și mai ancorat în realităţile vieţii, și stilul răsăritean, mult mai sobru, marcat de tragism și care se circumscrie contemplativităţii bizantine.

Iconografia bisericească este destul de convingătoare în privinţa unei anumite concepţii despre raportul dintre fericirea și dramele existenţiale pe care spaţiul răsăritean l-a cultivat de secole.

Budism sau creștinism?

Ambele perspective au pierdut însă evidenţierea acelei bucurii care poate avea continuitate și profunzime în ciuda  dificultăţilor vieţii. Acest aspect este reliefat într-una dintre cărţile lui Larry Crabb, autor de succes, consilier și psiholog, cunoscut pentru abordările sale mai puţin tradiţionale.

Astfel, în cartea Vise năruite, Crabb sugerează într-o manieră tranșantă că „noi, creștinii, practicăm adesea budismul”. Declaraţia sa nu este ușor de asimilat, însă el continuă să se întrebe dacă „ne învaţă Iisus ceea ce ne învaţă și Buda, propunându-ne o formă de mulţumire la care ajungem prin eliberare de tirania sentimentelor și spunându-ne să pretindem că avem pace în suflet, când, de fapt, ceea ce simţim nu este decât un gol imens?”

Ceea ce acuză Crabb este încercarea disperată a creștinilor de a fugi de durere. De aceea, el găsește similitudini cu răspunsul la suferinţă pe care îl dă budismul, unul concentrat pe găsirea păcii interioare prin suprimarea dorinţei.

Astfel, oamenii care aleargă după fericire nu găsesc niciodată bucuria. Ei trăiesc doar pentru o variantă de hedonism creștin, devenind preocupaţi cu totul de propria persoană. De aici și până la imunizarea sufletului faţă de suferinţă nu este decât un pas. Unul care duce într-o direcţie în care Dumnezeu nu se află. Doar oamenii ce gustă și din durere descoperă traseul corect.