Am fost creaţi pentru altruism?

858

A donat un rinichi unei persoane necunoscute, fără nicio recompensă. Aceasta ar fi, pe scurt, povestea unei graficiene a cărei singură motivaţie a fost altruismul. Cazuri similare sunt suficiente să îi determine pe cercetători să se întrebe dacă altruismul este o dimensiune implicită a creierului.

Angela Stimpson, o artistă graficiană din Albany, New York, a fost de acord să îi doneze un rinichi unui străin. „Singurul lucru pe care îl știam despre destinatar era că e femeie și că trăiește în Bakersfield, California”, a mărturisit Stimpson.

Și-a asumat durerea și alte posibile complicaţii postchirurgicale, având un singur obiectiv: să ajute pe cineva care avea nevoie. De ce a făcut-o? Greu de răspuns în condiţiile în care gestul ei a implicat o intervenţie chirurgicală majoră, în urma căreia a donat sub anonimat și nici nu a fost plătită pentru aceasta.

Poate că mulţi s-ar grăbi să califice un asemenea comportament ca o deviere de la normalitate. Dar dacă definiţiile pe care le dăm noi normalităţii nu sunt cele mai adecvate? Dacă ceea ce a făcut Angela poate fi considerat un act normal, de altruism autentic?

Altruismul în culori diferite

Gestul Angelei este în contrast cu ceea ce psihologii numesc „altruismul egoist”, care se manifestă atunci când oamenii au tendinţa să își ajute familia sau pe cineva apropiat. Evident că motivaţia în această situaţie diferă de cea a donatoarei rinichiului. Același lucru se poate spune și despre altruismul reciproc, adică atunci când o persoană simte nevoia să răspundă pozitiv la un bine care deja i s-a făcut.

Nu este și cazul Angelei. Atunci care a fost motivaţia ei? Detaliile pe care le-a oferit clarifică dilema. „La acea vreme, aveam 42 de ani. Eram singură și fără copii”, a precizat Stimpson. „Îmi place viaţa, dar de multe ori mă întreb pentru ce trăiesc.”

Când a aflat că cineva avea nevoie disperată de un rinichi, Stimpson a avut ocazia definirii scopului ei existenţial. Acum relatează despre experienţa ei pe un blog și îi încurajează și pe alţii să devină donatori. Gestul ei nu a fost rezultatul unei pure întâmplări. A recunoscut într-un interviu  că „donarea a fost de departe cea mai semnificativă experienţă din viaţa ei” și, spunea femeia, „aș face-o din nou mâine”.

Cazuri diverse, dar cu aceeași miză, pot fi identificate pretutindeni, chiar sub ochii noștri. De exemplu, Cokie van der Velde, de origine britanică, explică într-un articol publicat de BBC News, de ce a lăsat în urmă siguranţa propriei case pentru a lupta cu virusul Ebola.

Deși recunoaște că îi este frică de ceea ce s-ar putea întâmpla, ca doctor în organizaţia internaţională Medici fără Frontiere a acceptat să își riște viaţa pentru a-și oferi în mod dezinteresat ajutorul. Motivaţia ei poate fi încadrată în perimetrul altruismului, în condiţiile în care își justifică asumarea riscului prin faptul că cei pe care îi ajută „fac parte din rasa umană, fac parte din umanitate – şi din acest punct de vedere, toţi oamenii sunt la fel. Mă simt la fel de obligată să ajut un străin, cum mă simt obligată să ajut o persoană cunoscută.”

Altruismul, sub lupa cercetătorilor

Oameni ca Stimpson sunt „de un altruism extraordinar”, susţine Abigail Marsh, citată într-un articol NPR. Ca profesor asociat de psihologie la Universitatea din Georgetown, este unul dintre cercetătorii preocupaţi de înţelegerea altruismului.

Dar curiozitatea de om de știinţă i-a fost amplificată de faptul că a fost beneficiara altruismului atunci când un bărbat i-a salvat viaţa pe o autostradă, apoi a dispărut înainte de a-i putea cere măcar numele. Provocată și de acest gest, Marsh a vrut să știe mai multe despre acest tip de comportament. În consecinţă, s-a decis să studieze creierul unor oameni care i-au donat un rinichi unei persoane necunoscute. Dintre cele 39 de persoane care au luat parte la studiu, 19 dintre acestea, printre care Angela Stimpson, au fost donatori de rinichi.

Marsh a investigat imagistic creierele subiecţilor cu scopul măsurării reacţiilor diferitelor zone cerebrale. Într-un test, ei au fost rugaţi să privească fotografii cu diferite expresii faciale, precum fericire, frică, furie, tristeţe și surpriză.

A sesizat o diferenţă semnificativă într-o parte a creierului numită amigdala, care este importantă în procesarea emoţiilor. Donatorii prezentau o activitate neuronală mai intensă în amigdala dreaptă, care avea de asemenea și un volum mai mare.

Aceste concluzii vin ca o completare la concluziile unei alte cercetări efectuate de Marsh, pe un grup de psihopaţi. Folosind aceleași teste ca cele aplicate altruiștilor, Marsh a constatat că psihopaţii au amigdala mai mică și mai puţin activă. Aceasta ar fi o dovadă că amigdala poate fi busola emoţională a creierului, ceea ce contribuie la hipersensibilizarea unora sau la duritatea altora.

Nu este primul studiu care încearcă acest gen de conexiuni. De exemplu, cercetătorii de la Universitatea din Zürich au sugerat că altruismul este un rezultat al neuroanatomiei cerebrale, așa cum demonstrează și Marsh. Diferenţa dintre cele două cercetări este că altruismul ar putea fi explicat prin proporţia mai mare de materie cenușie la intersecţia dintre lobul parietal și cei temporali, și nu prin ceea ce a sugerat Marsh.

Implicaţiile studiilor

Este evident că, din punct de vedere știinţific, încă nu se pot formula concluzii definitive cu privire la relaţia dintre altruism și reacţiile creierului. Însă, premisa unei conexiuni de acest gen există, fapt demonstrat de reacţiile diferite ale persoanelor expuse acelorași teste.

Aceasta ar putea sugera faptul că creierul uman este înzestrat cu posibilitatea altruismului. Face parte din codul genetic al fiinţei umane. Ar fi o concluzie care este compatibilă cu concepţiile teologice. Nu doar unii sunt purtători ai altruismului, ci întreaga rasă umană. Cum se explică atunci faptul că altruismul manifestat de Angela este atât de rar?

Unii ar putea explica diferenţele existente prin faptul că nu toţi beneficiază de aceeași dezvoltare a părţilor creierului posibil responsabile cu altruismul. Aceasta înseamnă, automat, că nu toţi sunt responsabili pentru lipsa de altruism. Cu alte cuvinte, nu au nicio vină pentru incapacitatea dezvoltării empatiei. Să fie doar creierul responsabil, fără ca deciziile fiinţei umane să aibă vreo implicaţie?

O posibilă explicaţie poate fi cea sugerată și de Serge Moscovici, care a abordat ideea de presiune a timpului care alterează altruismul. A demonstrat-o printr-un experiment.

Unui grup de seminariști de la Seminarul Teologic de la Princeton li s-a spus că au întârziat la o conferinţă importantă și că trebuie să se grăbească pentru că erau deja așteptaţi. În drum spre conferinţă, aceștia au fost puși în ipostaza de a ajuta o persoană prăbușită în faţa unui imobil. Doar 10% dintre aceștia au acordat ajutor individului aflat în suferinţă, dând dovadă de altruism, spre deosebire de restul, care, presaţi de timp, și-au continuat drumul. Paradoxal, seminariștii respectivi erau în întârziere la o presupusă conferinţă despre bunul samaritean.

Deciziile personale și presiunile vieţii pot estompa sau anula impulsurile pe care creierul le trimite. E posibil să avem setat în creier codul altruismului, dar este cert că prin deciziile proprii putem anula „softul”. Iar efectele se văd în jurul nostru.