Uneori cred că m-am născut cu o lupă în mână. Una prin care scrutez critic tot ce fac și ce spun și care augmentează necruţător fiecare imperfecţiune.

Pot adeveri, după un îndelungat exerciţiu, că nimic nu poate secătui un om de bruma de energie și de bucurie pe care o are, așa cum o face această perpetuă vânătoare de greșeli.

Ar putea fi perfecţionism, teamă de eșec sau o tendinţă exagerată spre (auto)critică și așteptări nerealiste și, la fel de bine, un amestec indigest din toate aceste ingrediente. Până la urmă însă, în orice nume i-aș împacheta simptomele, meteahna își iţește tentaculele în cele mai nepotrivite momente, așa că am învăţat cum se trăiește la o respiraţie de ea. La drept vorbind, încă învăţ asta zilnic, deși uneori pare că progresul e la un univers distanţă.

Mi-aduc aminte de primul articol scris pentru Semnele timpului. În urmă cu trei ani și jumătate primeam invitaţia de a scrie și, deși acesta ar fi trebuit să fie un motiv rotund de bucurie, dușmanul meu cel vechi adulmeca în preajmă, gata să umbrească frumuseţea unui nou drum. Știam bine că acesta trebuie să fie răspunsul întârziat la o rugăciune de demult, în care scrisul ca ocupaţie era un vis strălucitor, acoperit de colbul anilor în care viaţa a mers într-o direcţie diferită. Totuși, dacă nu reușeam să mă adaptez regulilor unui format pe care nu-l mai exersasem? Dacă aveam să greșesc, din neatenţie ori neștiinţă, ajungând în bătaia flintei vreunui cititor nemulţumit? Poate că dexteritatea de a scrie se pierduse demult, prea rar exersată după vremea orelor de compunere, ori poate că n-avem nimic din ochiul sau din condeiul unui jurnalist.

Privind retrospectiv, mi se pare că începutul a fost unul binecuvântat și totuși pe atunci n-am putut vedea asta decât foarte blurat. Nici la al zecelea și nici la al o sutălea articol, teama că tot ce fac e sub nivelul excelenţei nu și-a slăbit prea mult strânsoarea.

De fapt, drumul pe care pornești decis să faci totul perfect e mai întotdeauna pietros – eșecurile rămân dăltuite în memorie, pe când reușitele se destramă repede, iar senzaţia că totul putea fi făcut mult mai bine are gust sălciu și demobilizator. Și, desigur, asta n-are legătură doar cu scrisul…

Mai răsfoiesc uneori primul meu articol scris, nu pentru forma sau mesajul său, ci pentru a retrăi toată experienţa încapsulată în el. Atunci când am dat frâu bucuriei și neastâmpărului de a plămădi ceva nou, când am ales să privesc mai degrabă la ceea ce ţin deja în mâini decât la ceea ce nu voi avea poate niciodată, articolul a părut că se scrie singur. Ca și cum, odată ce mă eliberasem de presiunea de a nu dezamăgi sau de a mulţumi pe toată lumea, se descătușase și o nouă libertate, aceea de a reda lumea, în culorile ei terne și luminiscente, așa cum au receptat-o mintea și ochiul meu.

Ce am învăţat până aici este că greșelile sunt inevitabile și, oricât de nesuferite, îmi sunt profesori mai buni decât reușita. De fapt, eșecurile sunt un combustibil bun pentru curiozitate, empatie și, mai ales, umilinţă. Eșecul mă ajută să privesc oamenii și eforturile lor dintr-o perspectivă diferită, să pun surdină criticii care nu construiește și să acord mai mult har atunci când mă confrunt cu neajunsurile neintenţionate ale celorlalţi.

Acolo unde teama de eșec conduce jocul, rămâne tot mai puţin spaţiu pentru experienţe noi, deciziile trenează obositor, în timp ce mintea analizează febril toate obstacolele și necunoscutele ce s-ar putea ivi de-a lungul drumului. Am descoperit că o eternă competiţie, fie și cu tine însuţi, înseamnă fragmentare, epuizare inutilă, dar mai ales ratarea imaginii de ansamblu, în timp ce ești confiscat de grija că un detaliu sau altul nu arată impecabil.

În timp, perfecţioniștii mai degrabă involuează – aceasta a fost una dintre concluziile unui articol cu care mi-ar fi plăcut să mă intersectez mai devreme și care radiografiază diferite faţete ale perfecţionismului, inclusiv formele care distorsionează experienţa religioasă.[1]

Potrivit specialiștilor, obsesia de a face lucrurile perfect predispune la burnout și la emoţii negative și chiar la diluarea conștiinciozităţii și a întregului cumul de calităţi care ajută o persoană să performeze.

Noi nu ne găsim împlinirea în munca pe care o facem, ci doar în Cel care ne-a creat și înzestrat cu daruri care ne permit să înclinăm spre anumite activităţi mai degrabă decât spre altele, scrie Elizabeth Elliot, insistând pe nevoia de a nu pierde din vedere caracterul spiritual al muncii noastre.[2]

Chiar și o muncă plăcută cum este scrisul poate deveni searbădă în anumite perioade, remarca scriitoarea creștină, povestind despre zilele fără randament, în care i se părea că n-avea nimic de spus sau că totul fusese deja spus. Este greu să îţi închipui că această mărturisire aparţine femeii care a slujit câţiva ani tribul care îi ucisese soţul, la nici trei ani de la căsătorie, și care a avut o viaţă plină, de scriitor, realizator de emisiuni radio, călătorind în cea mai mare parte a timpului în ultimii săi ani de viaţă. Sau poate că nu e deloc surprinzător că până și cei mai înzestraţi dintre semenii noștri simt că ajung la capătul resurselor, câtă vreme suntem doar vase de lut, nu doar finite, dar și cu inevitabile fisuri, care au nevoie să fie realimentate, dincolo de rezervele lor, dintr-o Sursă care nu se epuizează. Acesta este și motivul pentru care păstrez lipit de birou, ca să-l pot vedea zilnic, versetul care evocă adâncimea gândurilor lui Dumnezeu (Psalmii 92:5).

Când totul pare deja spus, fad, monoton sau încâlcit, un birou, un ecran, o fereastră cu vedere spre munte și o dimineaţă impregnată cu rugăciune ţes bucăţi dintr-un vis strălucitor, de pe care Autorul cuvântului a șters, la vremea Lui, toate firele de praf. Visul de a zugrăvi în cuvinte toată frumuseţea Luminii care răzbate prin obloanele imperfecţiunii și temerilor noastre.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

Footnotes
[1]„Alina Kartman, «Niciodată pe măsură. Un articol imperfect despre perfecţionism», Semnele timpului, 10 iunie 2020, https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/niciodata-pe-masura-un-articol-imperfect-despre-perfectionism.html?fbclid=IwAR2YFoGvxOTnIQouASdkYi55LdxApnvIoeAUCKUziZHWvg1dgSSjJpKZIh0.”
[2]„Elisabeth Elliot, Disciplina. Capitulare cu bucurie, Ed. Scriptum, Oradea, 2007.”

„Alina Kartman, «Niciodată pe măsură. Un articol imperfect despre perfecţionism», Semnele timpului, 10 iunie 2020, https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/niciodata-pe-masura-un-articol-imperfect-despre-perfectionism.html?fbclid=IwAR2YFoGvxOTnIQouASdkYi55LdxApnvIoeAUCKUziZHWvg1dgSSjJpKZIh0.”
„Elisabeth Elliot, Disciplina. Capitulare cu bucurie, Ed. Scriptum, Oradea, 2007.”