„Drept răspuns, Isus i-a zis: «Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.»“ (Ioan 3:3)
Cuvintele acestea i-au fost adresate lui Nicodim, unul dintre fariseii din Biblie pe care îi privim deopotrivă cu respect și cu bunăvoinţă. Iisus îi vorbea despre o schimbare totală, atât de radicală precum ideea nașterii din nou a unui om. Metafora nu era indescifrabilă, dar tocmai tonul radical al lui Iisus i-a oferit lui Nicodim pretextul întrebării: Cum este posibil așa ceva?!
Ecourile întrebării nu s-au stins încă, pentru că nu există om pe pământ a cărui experienţă de viaţă să nu se afle pe un curs de coliziune cu schimbarea cerută de Iisus. Am descoperit fiecare, de atâtea ori, cât de greu ne este să schimbăm chiar și numai o parte din ceea ce suntem. Cât despre ideea unei schimbări care nu mai lasă nimic ca înainte, aceasta ne descumpănește pe cei mai mulţi. De aceea, întrebarea „Cum este posibil așa ceva?“ rămâne expresia mereu actuală a rezistenţei noastre la schimbare și a emoţiilor puternice care o însoţesc, glisând cu ușurinţă între uimire și indignare.
Biografia unei schimbări radicale
În Noul Testament (NT), de departe cel mai influent urmaș al lui Iisus care a trecut printr-o asemenea schimbare radicală este apostolul Pavel. Experienţa convertirii lui este cea mai detaliată și mai des menţionată în textul NT. Un cărturar de marcă, un expozant al mândriei separatiste iudaice, un legalist plin de zel în persecutarea creștinilor, a devenit un apostol al tuturor neamurilor, un propovăduitor al harului și al împăcării cu Dumnezeu, un misionar pacifist.
Niciunul dintre autorii NT nu și-a expus atât de vulnerabil gândurile cu privire la viaţa de după momentul convertirii, precum a făcut-o Pavel. El se recunoaște „cel dintâi“[1] dintre păcătoși, care vrea să facă binele, dar constată că răul stă lipit de el[2]. Iar, când extinde analiza, Pavel concluzionează: „Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar“ (Romani 3:12). Cu toate acestea, nimeni nu a insistat, dintre autorii NT, mai mult decât Pavel asupra posibilităţii și realităţii schimbării omului păcătos: „Căci toţi au păcătuit (…). Și sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Iisus“ (Romani 3:23-24).
A fost oare Pavel doar un exponent al unei viziuni antropologice pesimiste? A fost dependenţa totală de Dumnezeu propovăduită de el doar o soluţie imaginată de un perfecţionist descurajat de propriile eșecuri? Viaţa lui Pavel nu susţine totuși o asemenea concluzie. Fariseul de frunte nu doar că nu era dezamăgit, ci era foarte mulţumit de sine, de religia sa și de naţiunea sa.[3] Mai mult decât atât, era intens preocupat să conserve puritatea celor din urmă, nu doar pentru că făceau parte din identitatea sa, ci pentru că se mândrea cu ele.
Convertirea dramatică de pe drumul Damascului este un eveniment cataclismic complet neanticipat în viaţa lui Pavel și cu rezultate complet neprevăzute. Resetarea mentalităţii, a orientării, a credinţelor și a convingerilor lui, care se produce în acea întâlnire de gradul zero cu Domnul[4], este absolut remarcabilă. Fostul executant de elită al Sinedriului începe să vadă viaţa în maniere total noi în raport cu tot ce învăţase și cu tot ce căutase înainte de acel moment.
Pavel, care nu avea niciun motiv, din perspectivă umană, să-și dorească sau să aleagă o asemenea schimbare, devine exponentul metanoiei[5], al schimbării radicale, atât ca moment al convertirii, cât și ca proces de-o viaţă.
Schimbarea lui ilustrează desăvârșit conceptul folosit de Iisus: Pavel se născuse din nou. Sau, conform ideii sale șocante exprimate în scris mai târziu: tocmai se născuse un nebun[6].
Nebunul căruia i s-au deschis ochii
Pe drumul Damascului, Pavel a orbit temporar.[7] Dar din acea clipă, după cum a susţinut pentru tot restul vieţii, i s-au deschis ochii. Mai târziu le mărturisea creștinilor din cetatea Filipi: „Lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere (…) faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos“ (Filipeni 3:7-8).
Cu acest nou dobândit discernământ spiritual, Pavel și-a început misiunea în timpul căreia a înfiinţat, păstorit și consiliat o mulţime de biserici, personal sau prin epistolele care formează astăzi mare parte din Noul Testament. În ele găsim sinteza convingerilor sale cu privire la vulnerabilitatea umană și la nevoia noastră de schimbare și mântuire.
Sarx este cuvântul grecesc prin care Pavel ne descrie ce este în neregulă cu noi. În esenţă, sarx-ul (tradus în 1 Corinteni 15:50 prin „carnea“) nu poate moșteni Împărăţia lui Dumnezeu. Carnea noastră este un indiciu al slăbiciunii, al vulnerabilităţii inevitabile, care ne caracterizează încă de când ne-am născut în această parte a universului. Suntem nu doar supuși slăbiciunii și muritori, dar implicit robi ai anxietăţii și descurajării care derivă din înţelegerea cumplitei noastre fragilităţi.
Sarx nu înseamnă pentru Pavel carne în sens fizic, deci nu se referă la trupul nostru, pentru care apostolul folosește cuvântul soma. Prin sarx, Pavel descrie firea noastră pământească, adică solul în care crește corupţia sufletului uman și revolta sa împotriva lui Dumnezeu și a schimbării.[8] Îndemnurile firii pământești, explică el, sunt în antiteză absolută cu viaţa creștină[9], iar noi suntem, din păcate, prizonierii acestui „trup de moarte“, după cum îl numește Pavel în epistola sa către creștinii din Roma (Romani 6:6, cf. 7:24).
Încuiat înăuntru
La 29 decembrie 1995, Jean-Dominique Bauby ieșea din coma în care se aflase în ultimele 20 de zile, în urma unui masiv atac cerebral. A deschis ochiul stâng și „aceasta a fost singura mișcare pe care a mai putut să o facă până la sfârșitul vieţii lui. Jean-Dominique era complet paralizat, neputând să își miște niciun mușchi, de sus până jos, cu excepţia celor care îi activau ochiul stâng. Ochiul drept a trebuit să-i fie cusut. (…) Diagnosticul pe care l-a primit era o metaforă sumbră pentru o existenţă din care sensul se drenase brusc: sindrom locked-in («încuiat înăuntru»).“[10]
Suntem încuiaţi înăuntru – aceasta este exact ceea ce ni se întâmplă, spune apostolul Pavel. Suntem captivii firii noastre pământești. Slăbiciunea ei a devenit sursa noastră de suferinţă. Și nu ne putem separa sau distanţa de ea, pentru că „firea pământească nu poate fi separată de persoană, după cum nici mintea, nici trupul nu se poate separa de persoană.“[11]
„Din întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2:9)
Jean-Dominique Bauby a găsit însă o cale de scăpare din închisoarea perfectă. Și ne-a descris-o în cartea Scafandrul și fluturele[12], în care îl descoperim liber și fericit împreună cu cei dragi. Bauby și-a transmis mesajul literă cu literă. Terapeutul său îi citea la rând, în mod repetat, alfabetul, pentru ca Bauby să aleagă, clipind din ochi, următoarea literă de adăugat în carte. La puţin timp după ce și-a încheiat cartea, a murit.
În realitate, asemenea lui Bauby, trăim cu toţii o permanentă neputinţă. Dar această viaţă limitată și limitativă, supusă frustrărilor și ispitelor continue, nu este o închisoare fără scăpare. Este o temniţă insalubră, rece și întunecată, din care putem totuși privi dincolo de focarele de infecţie și de fatalismul existenţei noastre. Iar speranţa aceasta ni se oferă atât de plenar și totodată intim, crede Pavel, încât pentru a o descrie fidel folosește metafora locuirii. Salvarea noastră de noi înșine, de firea care ne predestinează la moarte, începe din interiorul nostru, prin locuirea lui Hristos în noi. Este vorba despre o întâlnire dintre superlativul lipsei și neputinţei și cel al prezenţei și putinţei.[13] Acesta este momentul în care germinează schimbarea. Dar ce este schimbarea? Ce abandonăm și cum și ce ajungem după schimbare?
Schimbarea – extirpare sau transformare?
Firea noastră este fatal virusată, ajunsă incapabilă să trăiască în conformitate cu standardele purităţii divine. Dar adevăratul vinovat nu este nici Legea, nici sinele, ci păcatul.[14] Firea pământească este rezultatul acţiunii directe a păcatului asupra omului căzut. Iar păcatul nu mai poate fi extirpat din fiinţa noastră astfel încât ceea ce rămâne să fie bun, funcţional și conform intenţiei originare a lui Dumnezeu. Păcatul s-a metamorfozat și a fuzionat cu esenţa fiinţei noastre.
Salvarea noastră nu presupune doar o separare de păcat, ci și transformarea a ceea ce rămâne după eliminarea păcatului.
Doar prin refacerea creatoare lucrată în noi de Dumnezeu vom putea reveni la stadiul iniţial al creaţiei. Până la acel moment al refacerii totale, creștinului îi rămâne să trăiască un paradox exprimat de apostolul Pavel în următoarele cuvinte: „Cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului“ (Romani 7:25).
Dualitatea aceasta se naște din faptul că „firea pământească poftește împotriva Duhului“ (Galateni 5:17). În firea pământească, omul se răzvrătește împotriva Celui care l-a creat și simultan acţionează împotriva celui mai înalt interes propriu.
Firea pământească este o boală autoimună degenerativă a cărei rată de mortalitate este de 100%.
Conform Bibliei, problema cea mai mare însă nu este boala sau lipsa unui tratament, ci adicţia pe care o generează trăirea după îndemnurile firii pământești – o adicţie care îl determină pe om să simtă că nu are de fapt nicio problemă și că trăiește viaţa în deplinătatea frumuseţii ei. Oamenii ajung astfel să-și pună încrederea în simţurile lor alterate, care devin reperele evaluărilor morale ale vieţii, în detrimentul etalonului caracterului lui Dumnezeu.
„Ai luat ca sprijin această trestie ruptă“ (Isaia 36:6)
Firea pământească ne-a făcut incapabili să distingem ce este curat de ce este întinat. Cu toate acestea am început să credem că adeziunea la sisteme de valori, construite pe baza educaţiei și a disciplinei, este suficientă pentru a trece orice examen moral. Conaţionalii lui Iisus Hristos se simţeau în siguranţă prin aderarea la comunitatea legământului, prin circumcizie. Iar graniţele erau trasate clar între cei salvaţi și cei pierduţi, dar nu pe baza transformării interioare, profunde, totale, a indivizilor, ci prin instrumentalizarea unor tradiţii cu origini veterotestamentare – circumcizia, legământul, făgăduinţa ș.a.m.d. Și astăzi, oameni vulnerabili în faţa păcatului se consideră imunizaţi faţă de acesta prin aderarea exactă la un sistem de valori, principii, reguli și standarde.
Dar adeziunea noastră conștiincioasă la un cod moral, oricare ar fi el, la un sistem de reguli și standarde nu poate echivala cu schimbarea radicală despre care i-a vorbit Iisus lui Nicodim. Oricât de nobilă și de virtuoasă ar părea, ascultarea de legi nu ne poate face acceptabili înaintea Dumnezeului Bibliei. Legea nu poate fi un instrument de salvare a noastră de noi înșine, pentru că noi nu ne putem salva singuri, oricare ar fi mijloacele puse la dispoziţia noastră. Pentru a ne salva din corupţia inerentă a firii noastre nu avem nevoie de un instrument, ci de un Salvator. Nu ne putem salva, putem fi doar salvaţi.
(Ne)putinţele noastre intrinseci ne fac incapabili să trăim în deplin acord cu Legea eternă a lui Dumnezeu (Romani 8:8). Iar dacă Legea lui Dumnezeu este suprema expresie a caracterului Său și baza guvernării Sale, omul în care nu se regăsește reflexia caracterului lui Dumnezeu nu poate fi acceptat de Dumnezeu. Tocmai de aceea, fără o intervenţie din exterior, nu vom putea să ne învingem slăbiciunile fatale, oricât de mult ne-am încrede în disciplinarea și cultivarea virtuţilor noastre. Nu ne putem pune niciodată „încrederea în lucrurile pământești“ (Filipeni 3:3). Rămâne să ne încredem în schimbarea radicală despre care vorbea Iisus. Și în Cel care realizează această transformare în noi.
Născut din nou, la alegere
Nu există pe pământ un loc sigur pentru cel care vrea să scape de păcat și de efectele lui. Unica sursă de siguranţă este în afara lumii noastre și se materializează într-o unire a divinului cu umanul. Locuirea lui Hristos în om, prin Duhul Sfânt, ca singura cale a salvării vorbește despre ineficienţa oricăror iniţiative umane și despre nevoia noastră de a ne preda cu totul în mâna lui Dumnezeu. Deși pare o nebunie în ochii oricui trăiește după îndemnurile firii pământești, aceasta este singura eliberare reală. „Veţi cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera“ (Ioan 8:32, NTR). Altfel spus, Dumnezeu ne cere să acceptăm ceea ce acum pare înrobire, adică o predare totală în mâna Lui, o dependenţă deplină de voia Lui[15] – pentru ca, ulterior, după ce păcatul va fi eliminat și firea noastră va reveni la modelul creaţiei lui Dumnezeu, să descoperim că nu am fi vrut de fapt să trăim altfel și că aceasta este adevărata libertate pentru care am fost creaţi.
În final, descoperim că este vorba despre aceeași veche alegere pe care o facem prin credinţă. În faţa ei putem veni la Dumnezeu cu candoarea tatălui care Îi cerea lui Iisus vindecarea fiului său:
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ (Marcu 9:24). Paradoxul acestei cereri bine primite de Iisus surprinde modul în care Dumnezeu ne este alături în procesul schimbării: „Puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită“ (2 Corinteni 12:9).
Dumnezeu ne caută. Ne prezintă soluţia Sa la problemele noastre. Ne oferă salvarea. Dar așteaptă decizia noastră de a o primi.
Nimeni nu primește harul salvator al lui Dumnezeu fără să vrea sau fără să știe.
Omul care începe să trăiască o viaţă nouă, prin Dumnezeu, face lucrul acesta în urma alegerii conștiente de a accepta chemarea lui Dumnezeu și haina curată pe care El a pregătit-o pentru cei chemaţi.[16] Apoi, El merge alături de noi pe drumul dificil, fără să ne trateze cu intransigenţa antrenorului care nu așteaptă nimic mai puţin decât primul loc.
Mai degrabă imaginea Lui este cea a părintelui etern care nu își uită niciodată instinctul părintesc, grija, înţelegerea, dorinţa de a fi de ajutor, de a-și sprijini copiii pe drumul creșterii și maturizării. De aceea puterea Lui lucrează atât de bine cu slăbiciunea noastră, de aceea este El atât de înţelegător cu paradoxurile credinţei noastre. Pentru că „știe din ce suntem făcuţi“[17] și pentru că „nu obosește iertând“[18].
Împăratul David ne oferă chintesenţa acestei relaţii salvatoare în lirica unuia dintre psalmii săi, care emană parfumul speranţei cu tot atâta tărie cu care prima rază de soare anunţă îndrăzneţ și sigur sfârșitul nopţii: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, și El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă și mi-a întărit pașii.“ (Psalmi 40:1-2)
Norel Iacob se oprește asupra câtorva dintre marile întrebări existenţiale: „Ce este în neregulă cu fiinţa umană și de ce?“, „Cum putem fi salvaţi de neputinţele noastre?“. Iar răspunsurile pe care le-a găsit arată că tema este foarte importantă pentru autorii Bibliei.
