„Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muștar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo», și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.“ (Matei 17:20)
Aceste cuvinte ale Mântuitorului, auzite pentru prima dată în copilărie, au avut un efect descurajant asupra mea: credeam că stau mult mai bine în privinţa credinţei. Cu timpul, am început să observ ce paradoxuri păreau a exista în multe dintre cuvintele Sale, atunci când le raportam la mentalitatea omenească. Și asta pentru că dreptatea Lui e altfel decât dreptatea oamenilor, recompensa divină e altfel decât s-ar aștepta ei, mila și îndurarea Lui le sunt inconceptibile în esenţă, iar dragostea Lui va rămâne de necuprins pentru sufletul omenesc.
Totuși, cum anume putem dobândi și cultiva credinţa?
Fără a încerca o clasificare amplă, pot spune că am observat la cei din jurul meu și am și experimentat unele tipuri de credinţă pe care acum le văd ca inautentice.
În primul rând, confuzia copilărească între divinitate și un fel de Moș Crăciun al celor mari, căruia i se tot cere să dea, să dea, să dea din sacul lui magic orice dorește credinciosul, de la jucăria favorită la sinecuri, de la vindecări la fentarea legilor; la prima „abatere“ a dătătorului, el este dezavuat și credinţa răsfăţatului credincios se clatină zdravăn.
Apoi, este credinţa-rămășag, în care credinciosul, bietul de el, își închipuie că-L poate provoca pe Dumnezeu să dea răspunsul dorit, singurul posibil, singurul bun, și că numai așa Își va proba El existenţa; pericolul aici stă în faptul că, dacă o suferinţă mare sau o dezamăgire serioasă intervine în viaţă, omul Îl declară pe Dumnezeu nul și neavenit.
Există și credinţa-trofeu, cu care se defilează de ochii lumii, cu care se obţin recunoașteri, creditări, avantaje instituţionale, comunitare, temenele publice sau private; orice reușită se pune pe seama acestei credinţe a celor „buni“ și orice nereușită, pe seama sabotajului din partea celor „răi“.
Credinţa mistico-magică este aceea care crește pe solul mândriei de a fi speciali, dăruiţi aparte faţă de restul lumii sau al cartierului; ca dovadă, sunt suficiente niște gesturi, postiri, incantaţii sau concentrări, și miracolele, înlesnirile și rezolvările sunt presărate la tot pasul pe drumul acestor privilegiaţi. Ei ajung să și intermedieze (adesea, contra cost) pentru alţi amărâţi, care nu sunt și nu vor fi vreodată speciali. De ce lumea s-ar împărţi așa? E o taină. Unde nu e taină, e karma!
Mai este credinţa-proptea, aceea „din oficiu“, așa cum și atât cât am învăţat că se face, ca să obţinem ce vrem și să fim feriţi de ceea ce nu vrem; un fel de taxă de protecţie pe care să o plătim periodic, pentru că așa am pomenit și doar nu schimbăm noi lumea! Și, dacă o să constatăm că taxa nu acoperă toate situaţiile dificile, atunci suntem dispuși să mai plătim și altor forţe auxiliare, că nu strică mai multe proptele.
În sfârșit, am mai cunoscut credinţa-lumânare, aceea evlavioasă și neputincioasă, care se tot consumă, uneori se stinge singură sau fumegă ani întregi, fără să lumineze, fără să încălzească sufletul, fără să ne însoţească prin viaţă în mod semnificativ, ba chiar e ţinută în secret uneori sau în izolare faţă de ceea ce trăim.
Totuși ni se promite în Biblie că Dumnezeu nu va stinge această „lumânare“ a credinţei noastre, dacă încă mai arde (vezi Isaia 42:3). Aceasta a fost și șansa mea, prin conștientizarea faptului că El ne vrea puternici și eficienţi în credinţă.
Ceea ce am simţit cândva, în copilărie sau mai târziu, în momente de rugăciune sau de dialog cât mai onest cu El, acea mângâiere caldă, învăluitoare, protectoare, revigorantă, este momentul în care credinţa se personalizează; ea devine a ta, pentru Dumnezeul care ţi Se revelează ţie, dintr-o iubire imensă în care te simţi cuprins, inclus nemeritat, dar fericit.
Te-ar putea interesa și: Cum ne asigurăm că avem o credinţă raţională
Putem înţelege, în asemenea momente de graţie, ceea ce nu înţeleseserăm în ani întregi de zbucium. Că El este mereu alături, că nu suntem nicio clipă singuri sau uitaţi, neimportanţi; că felul în care El vede binele nostru ne depășește puterea de pricepere și că acel bine nu e și comod sau convenabil mereu; că Lui ne putem adresa și cu revoltă, cu dezamăgire, cu disperare, dar nu lipsiţi de respect, pentru că respectul arată că Îi acordăm încrederea cuvenită și că știm Cine este, Îl cunoaștem.
De aici, procesul de apropiere și de cunoaștere se poate desfășura, în etape care depind de râvna fiecăruia, de consecvenţa și de recunoștinţa fiecăruia. Dar mereu cu conștiinţa faptului că suntem foarte departe de ceea ce puteam fi, după toate îndemnurile, mijloacele și înzestrările cu care Dumnezeu ne-a adus în existenţă. Dacă o credinţă cât bobul de muștar ar muta munţii, noi suntem atât de mici, încât ne mulţumim să trăim într-un bob de muștar. Totuși, iubirea Lui ne ţine în fiinţă, ne așteaptă…
Respectul arată că Îi acordăm încrederea cuvenită și că știm Cine este.
Când mi-am constatat nimicnicia, netrebnicia, dar și, simultan, preţul în ochii Lui, am vrut să devin și eu ceea ce mi se părea cea mai frumoasă identitate și cel mai înalt ţel ce merită a fi urmărit în viaţă: un copil al lui Dumnezeu. M-am rugat să-mi arate care sunt copiii Lui; cum sunt, cum vorbesc, ce fac, ce nu fac, cum trăiesc… Așa am ajuns să cunosc persoane care în trecut poate nu mi-ar fi atras atenţia sau nu mi s-ar fi părut potrivite cu felul meu de viaţă. Însă am descoperit cu bucurie bijuterii de caracter, personalităţi armonioase, minţi senine ca de copil, o dărnicie a sufletului care nu putea fi decât amprenta divină în om. Acestea sunt funiile de dragoste cu care Dumnezeu ne atrage și mi-am dorit să fiu și eu o astfel de funie pentru semeni (Osea 11:4).
Mi-am reconsiderat relaţiile cu cei din jur, am apreciat altfel condiţiile și persoanele din viaţa mea, am privit cu alţi ochi trecutul.
Sunt peste treizeci de locuri în Biblie în care credinţa oamenilor este conectată cu ideea miracolului, cu „semne și minuni“. Majoritatea sunt evaluate pozitiv, aceste semne și minuni fiind un fenomen adiacent celor ce cred cu putere. Totuși, m-am întrebat de ce Mântuitorul reproșează: „Dacă nu vedeţi semne și minuni, cu niciun chip nu credeţi!“ (Ioan 4:48).
Am realizat că, deși aceste semne și minuni care ni se întâmplă sunt foarte importante pentru a simţi că Dumnezeu intervine personal pentru noi, că ne arată grija Sa pentru fiecare în parte, ele nu pot fi un suport permanent al credinţei.
Ele se produc neașteptat, sunt meteorice în mersul lumii, nu au o sistematicitate sau o predictibilitate în funcţie de care să luăm decizii. Dumnezeu ne vrea raţionali în chestiuni raţionale, adică așteaptă de la noi să ne supunem conștiinţa planurilor Lui pentru noi: „Facă-se voia Ta!“ înseamnă încredere, nu defetism.
Și atunci am pătruns mai bine formularea dată de Iisus Hristos celei mai importante dintre porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta“ (Marcu 12:30). Simţirea și sentimentele fluctuează, puterea și stările sufletești se mai schimbă, însă cugetul nostru poate să fie acel fond stabil, profund, în care să păstrăm în permanenţă legătura noastră cu Dumnezeu și raportarea la El în tot ce trăim. Acesta este suportul credinţei autentice: iubirea de Dumnezeu pătrunsă nu doar în suflet, ci și în cugetul de fiecare clipă, în gândire, în conștiinţă.
Și această credinţă este darul lui Dumnezeu, dacă ni-l dorim și I-l cerem. Iniţiativa ne aparţine; în interiorul bobului de muștar, cel puţin atât putem face, să-I cerem Celui ce ne oferă totul să ne sporească și credinţa.
Corina Matei abordează credinţa ca pe un dar divin, potrivit cu viaţa fiecăruia; o distinge de tipologia credinţei inautentice și analizează procesul sporirii ei prin raportarea onestă la Dumnezeu, deopotrivă prin simţire și gândire.












