ABBA, după 40 de ani, revenire cu sentimente contradictorii

După 40 de ani, ABBA revine cu 10 piese noi, un album întreg gata să trezească sau să răsfeţe nostalgiile generaţiilor care regretă destrămarea grupului suedez în anul 1982. Albumul vine însoţit de o premieră: un concert virtual în care grupul interpretează toate piesele noi, cu un twist: cu ajutorul tehnologiei digitale cântăreţii apar în versiunea lor tânără.

Ca pentru mulţi alţi copii ai anilor ’80, și pentru mine piesele celor de la ABBA sunt sinonime cu drumurile cu mașina fără aer condiţionat – deci cu ferestrele lăsate până jos – spre o destinaţie care promitea, de fiecare dată, să fie cea mai frumoasă vacanţă de vară. Așa că n-am putut asculta decât cu urechile ciulite prima piesă de pe noul album, I still have faith in you („Încă mai cred în tine”), atentă să observ ce s-a schimbat și ce a rămas la fel în inflexiunile care mi-au ritmat copilăria. Apoi am văzut teaserul pentru concert. Producătorul Ludvig Anderssen (cel mai tânăr fiu al lui Benny, unul dintre membrii ABBA) anunţa cum „Agnetha, Frida, Benny și Björn s-au suit pe scenă, în faţa a 160 de camere și aproape tot atâtea genii ale efectelor vizuale, și au interpretat fiecare cântec de pe acest album la perfecţiune, pe parcursul a 5 săptămâni, capturând fiecare gest, fiecare emoţie, sufletul fiinţelor lor, ca să creeze magia acestui demers. Ca, atunci când vedem acest show, să nu fie o versiune a formaţiei, o copie sau alţi patru oameni prefăcându-se că sunt ABBA, ci să fie chiar ei.” În videoclipul „I still have faith in you” sunt câteva zeci de secunde din acest concert digital și, din păcate, ca simplu spectator, nu am putut să nu remarc emoţia minimalistă a feţelor digitalizate, care trăda artificialul.

Filmările vechi cu cei patru artiști surprinși la concerte sau înregistrări mă pregătiseră pentru altceva. Așteptam să îi văd pe ei concertând, așa cum sunt ei astăzi: cu părul alb, cu niscaiva riduri, cu câteva kilograme în plus sau în minus, dar să fie ei. Și m-a pus pe gânduri realitatea: oare au presupus că fanii îi vor tot tineri, ca și cum ar fi nemuritori? Și oare au dreptate?

Reuniuni și epifanii

Poate pe fondul introspecţiei generate de izolarea din pandemie, 2020 și 2021 par anii reuniunilor: actorii serialelor Prinţul din Bel Air și Friends s-au reîntâlnit după trei decenii. Și în România unele formaţii care au făcut vâlvă în anii de tranziţie au revenit fie cu vreo piesă nouă, fie cu remake-uri ale pieselor care le-au asigurat cândva notorietatea. Am văzut interviuri în care artiști care au cunoscut faima în adolescenţă își revizuiau experienţele prin ochi de adult. E drept că pe unele le romanţau, dar pe altele le prezentau într-o lumină în care nimeni în afară de ei nu a văzut-o, pentru că doar ei au trăit-o pe viu. Iar demersul are, în sine, ceva terapeutic.

Ne identificăm cu artiștii și, odată cu ei, privim și noi în urmă la ce a fost și realizăm că avem privilegiul de a fi încă aici pentru a vedea cât s-a realizat din așteptările noastre, cât a meritat din sacrificiile noastre, cât din ceea ce credeam a fi real a fost/este încă real. E o verificare despre care am convingerea că ne face bine, pentru că ne spune ceva despre ce am trăit, despre cine suntem noi astăzi. Reuniunile acestea ale unor performeri cândva aflaţi pe culmile celebrităţii au avantajul de a privi aparenţele de atunci cu o oarecare detașare, și de aceea ne învaţă ceva despre lume și despre viaţă.

Privim la vedetele de atunci și observăm că umanitatea lor a eclipsat aura de zeitate pe care o aveau cândva. Vedem cum, de fapt, au fost doar oameni, de la bun început, chiar dacă îmbătaţi de propria faimă ar fi vrut să creadă ceea ce credea o lume întreagă despre ei: că sunt speciali, că au ceva ce nu mai are nimeni de pe pământ, că merită să fie iubiţi, că vor fi mereu susţinuţi de cei care sunt copleșiţi de emoţie la simpla lor apariţie, care le strigă numele ca pe o incantaţie, care le arată un devotament pe care ei înșiși nu l-ar arăta nimănui.

Iar lucrul acesta ne face bine pentru că ne consolează pentru propriile noastre eșecuri percepute. Observăm cum vedetele adulate cândva sunt astăzi mai recunoscătoare pentru lucruri pe care le-am trăit și noi decât pentru lucrurile unice pe care le-au trăit. Pentru prietenia din echipele lor de lucru, pentru susţinerea din partea familiilor lor, lucruri care sunt accesibile și oamenilor „de rând”, dacă nu chiar în primul rând lor. Apoi vedem ce regretă: că, din cauza timpului alocat carierei, au petrecut mai mult timp printre străini decât acasă, că au ratat momente importante din viaţa celor dragi din cauza angajamentelor profesionale, că s-au epuizat din dorinţa de a nu dezamăgi sau pur și simplu din dorinţa de a acumula. Și învăţăm din toate acestea că e foarte posibil ca, deși nu am fost vedete, noi să fi trăit de fapt mai bine decât vedetele. Să nu fi avut bani și faimă, dar să fi avut altceva care contează mai mult.

Regretul ca dar

Dacă cei de la ABBA s-ar fi arătat așa cum sunt ei astăzi, poate lumea ar fi remarcat că mișcările lor sincronizate nu mai sunt la fel de flexibile ca în tinereţe, că poate nu mai debordează de energie ca acum 40 de ani, că poate relaţiile dintre ei, trecute prin atâtea de-a lungul anilor, nu se mai afișează după limbajul vizual din videoclipurile vechi, pentru că în timp s-au dezvăţat să comunice studiat, ca pentru cameră. Acestea nu sunt, desigur, mai mult decât simple intuiţii. Dar sunt și o invitaţie la a ne gândi onest în ce măsură ne-ar afecta dacă ar fi reale.

E normal să ne încerce regretele atunci când vedem limitele inerente vârstei avansate. Dar oare nu este mai înţelept să ni le asumăm (și regretele, și limitele) decât să ne ascundem sinele real în spatele iluziilor unei holograme veșnic tinere?

Astăzi, suntem ceea ce suntem: cu ochii mai puţin măriţi și mai puţin strălucitori decât în copilăria fascinată de fiecare descoperire. Dar ochii noștri au văzut și suferinţă, au plâns și lacrimi amare. Este normal să nu mai strălucească la fel. Astăzi ne deschidem poate cu mai multă rezervă faţă de oamenii pe care îi cunoaștem recent, însă sufletele noastre au trăit și dezamăgirea și este normal să fim un pic mai precauţi. Sau poate, din contră, astăzi suntem dezbrăcaţi de timiditatea care ne închista pe vremea când oamenii ni se păreau iceberguri ameninţătoare, cetăţi închise și greu de cucerit. Poate că astăzi privim la lume cu ochii despăienjeniţi de ignoranţa sau de sentimentul că ni se cuvine totul, care erau singurele realităţi pe care le vedeam cândva. De ce să nu preţuim aceste schimbări și să dorim să rămânem într-un trecut care, în realitate, este mai mic decât cine suntem noi astăzi – indiferent cine am fi.

Chiar și faptul că nu reușim să ne împăcăm cu cine am devenit, sau devenim, este tot un dar de preţuit. Este realizarea faptului că sufletul nostru dorește, în adâncul lui poate insuficient sondat, ceva ce viaţa aceasta oferă doar pentru o perioadă limitată. Vrem să fim mereu tineri, mereu creativi, să avem mereu planuri frumoase înainte, să simţim că lumea este a noastră, că nu ne ţine nimic în loc. Că, deși nu ne pricepem la tot ce am vrea să ne pricepem, încă avem timp să învăţăm. Că încă avem timp să vedem tot ce vrem să vedem, să trăim emoţii nemaitrăite până acum.

Realitatea ajunge inevitabil să ne nege aceste năzuinţe – unora mai mult, altora mai puţin. Până și animalele sunt supuse aceleiași realităţi. Însă numai oamenii cunosc regretul dureros al acestui refuz. Unii se resemnează învinși în faţa lui, alţii chiar încearcă – oarecum contra firii – să îl normalizeze. Alţii, ca cei de la ABBA, speră ca, măcar pentru o clipă, să uite de el.

O propunere diferită

Năzuinţa umană de a trăi pentru totdeauna, atât de străină de mecanica evoluţionistă, se legitimează firesc în credinţa creștină. Noi pentru veșnicie am fost creaţi, nu pentru o existenţă temporară, ca fiinţe inteligente și creative, care aspiră să ajungă cel mai cult îngrășământ pentru plante. Iar limitele existenţei noastre ne dor proporţional cu realitatea scopului pentru care am fost creaţi. Ca fiinţe libere am avut dreptul (și l-am folosit) de a ne deturna de la scop, de a încerca să trăim după alte coordonate decât cele din planul iniţial. Însă, paradoxal, deși sufletește ne-am alienat de Cel care ne-a creat și chiar faţă de sinele nostru autentic, uitând cum să fim fericiţi cu adevărat, totuși durerea nefericirii și a pierderii a rămas. Ca un memento constant că nu suntem pe drumul cel bun.

De aceea spuneam că durerea este totuși un dar. Dacă am pierde-o și pe ea, ne-am pierde și pe noi. Dacă însă o recunoaștem și ne prezentăm în faţa realităţii (și a celorlalţi oameni) așa cum suntem, sunt șanse mai mari să ajungem într-un context în care să auzim vestea bună că este posibil să trăim pentru totdeauna, oricât de imposibil și de nebunesc ne-ar suna. Cine ne-a învăţat să tânjim după această nebunie?