De multe ori nu avem răbdare să așteptăm răspunsul la rugăciuni, iar alteori nici măcar nu știm când l-am primit. Pentru familia ten Boom, răspunsul la unele rugăciuni a venit 100 de ani mai târziu.

În anul 1844, Willem ten Boom a fost profund impresionat de un mesaj auzit la biserică. Mesajul era bazat pe versetul 6 din Psalmul 122: „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei ce te iubesc să se bucure de odihnă.” Pentru că Haarlem, orașul olandez în care locuia, avea o populaţie însemnată de evrei, Willem s-a gândit să organizeze în casa lui o întâlnire săptămânală de rugăciune. La aceste întâlniri se rugau și pentru binecuvântarea poporului evreu și putea participa oricine, de orice religie, inclusiv evreii din comunitate. Pentru că Willem era ceasornicar renumit în Haarlem, la serile de rugăciune veneau și unii dintre clienţii săi. Cu ajutorul acestor întâlniri regulate, în jurul familiei ten Boom s-a creat o comunitate de oameni care nu doar că se rugau, dar își și manifestau în mod practic iubirea.

Obiceiul întâlnirilor de rugăciune s-a păstrat în familie și a fost transmis de la o generaţie la alta. Aproape 100 de ani mai târziu, stră-strănepotul lui Willem, Casper, ceasornicar la rândul lui, a fost pus în situaţia de a decide dacă e bine să respecte noua lege împotriva evreilor sau să acţioneze în virtutea credinţei sale. Pacea evreilor pentru care se rugase ani de-a rândul era acum ameninţată de naziștii care invadaseră Ţările de Jos. După câteva discuţii cu cele două fiice ale sale, Corrie și Betsie, a decis că nu pot face altceva decât să îi ajute pe evreii care începuseră să fie deportaţi.

Fiicele lui Casper erau deosebite prin preocupările și caracterul lor. Corrie era recunoscută ca prima femeie ceasornicar din Ţările de Jos și urma să ducă mai departe afacerea tatălui ei. Era voluntară la un centru pentru copii cu dizabilităţi și le vorbea acestora despre credinţa ei. Betsie era mâna dreaptă a tatălui ei și cea mai bună prietenă a lui Corrie. Cele două nu se căsătoriseră, așa că invazia nazistă le-a găsit în casa tatălui lor, ajutând în atelier ca de obicei. În anul 1940, atunci când nemţii au invadat Ţările de Jos, Corrie avea 48 de ani, Betsie împlinise 54, iar tatăl lor, 80 de ani. Deși nu le-a fost deloc ușor să-și asume riscul de a ascunde evrei și disidenţi olandezi, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-și transforma casa într-un punct de trecere sigur, parte din reţeaua tuturor celor care până atunci se rugaseră pentru evrei.

În scurt timp au introdus pe ascuns în casă cărămizi și mortar și au construit un perete fals, în spatele căruia se puteau ascunde repede cei care se aflau în camerele de la etaj. Un clopoţel care se auzea doar sus a fost montat, pentru a da rapid alarma. Corrie și Betsie fuseseră antrenate de fratele lor mai mare, Willem, pastor în Biserica Reformată Olandeză, să răspundă la întrebări incomode când erau trezite brusc din somn. Simulau o vizită a Gestapoului, pentru a se asigura că nu îi vor trăda pe cei care se bazau pe ei să-i salveze.

Cea mai mare problemă a familiei nu era însă frica de autorităţi, ci lipsa hranei. Fiind vreme de război, orice aliment se dădea pe cartele, iar raţiile erau atent calculate. Pentru că aveau mai mereu între șase și zece oameni ascunși, cele două trebuiau să improvizeze și uneori să rămână flămânde. Cu curaj și credinţă, Corrie a întrebat un oficial olandez de la biroul de unde se distribuiau cartelele dacă nu cumva poate să primească mai multe, pentru că are mulţi oameni de hrănit. Șocat de cerere, acesta i-a spus că singura modalitate ar fi ca cineva să îl jefuiască. Câteva zile mai târziu, acesta a venit la ei acasă cu 100 de cartele de mâncare, cu un ochi vânăt și zgârieturi care trebuiau să sugereze că fusese jefuit. Nu era primul care îi ajuta, comunitatea celor care obișnuiau să se întâlnească pentru rugăciune fiind acum unită și puternică în efortul de a salva cât mai mulţi oameni.

În 1944, atunci când întreaga familie a fost arestată de Gestapo din cauza unui denunţ, 800 de evrei și disidenţi olandezi trecuseră prin casa ten Boom și fuseseră salvaţi. Chiar în momentul arestului, șase oameni se ascundeau în spatele peretelui fals. Deși au fost bătuţi ca să arate locul de ascuns, nimeni nu a divulgat secretul. Cei șase au stat nemișcaţi două zile în spaţiul strâmt din perete, cu agenţii Gestapoului la masa din cameră. Au ieșit la plecarea autorităţilor, cu ajutorul altor oameni din reţeaua lui Corrie.

Casper a murit la doar 10 zile de la arest, într-un lagăr de concentrare. Corrie și Betsie au ajuns în teribilul lagăr Ravensbruck, în apropiere de Berlin. „Acum am ajuns în Iad”, i-a spus Betsie lui Corrie atunci când au ajuns în lagărul supraaglomerat, plin de boli și mizerie. În ciuda acestor condiţii și a muncii epuizante, au găsit modalităţi de a-și manifesta credinţa. În barăcile infestate de păduchi nu intrau paznicii, așa că femeile citeau noaptea târziu din Biblia cu greu introdusă în lagăr. Traduceau în diferite limbi și cu voce joasă se rugau și cântau muzica diferitelor confesiuni religioase.

Din nefericire, Betsie nu a supravieţuit lagărului, dar înainte de moarte i-a spus lui Corrie: „Trebuie să le povestim ce am aflat aici. Trebuie să le spunem că nu există groapă atât de adâncă pe care El să nu o depășească în adâncime. Ne vor asculta, Corrie, pentru că am fost aici.”[1] Corrie a fost eliberată câteva zile mai târziu din greșeala unui funcţionar. La doar o săptămână de la eliberare, toate femeile de vârsta ei cu care stătuse în lagăr au fost ucise. Era singura care putea să povestească despre credinţa care nu fusese stinsă în lagărul de concentrare.

La întoarcerea acasă, Corrie a fost spitalizată multe săptămâni pentru recuperare. După război a lucrat cu refugiaţi și cu oameni afectaţi de război. Apoi i-au fost trimise invitaţii din toată Europa, pentru a le vorbi celorlalţi despre rugăciune, credinţă și iertare. Corrie a scris mai multe cărţi, dintre care cea mai cunoscută este autobiografia ei, Refugiul.

Corrie a murit în SUA în 1983, la 91 de ani. Chiar dacă și-a pierdut familia în lagărele de concentrare, nu și-a regretat implicarea în salvarea celor care au avut nevoie de ajutorul lor. „Nu știm niciodată cum va răspunde Dumnezeu la rugăciunile noastre, dar ne putem aștepta ca El să ne implice în planul Său de a răspunde. Dacă suntem mijlocitori în rugăciune cu adevărat, trebuie să fim gata să contribuim la lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii pentru care ne rugăm.”[2]

Footnotes
[1]„David R. Barnhart, «Corrie ten Boom – Love in Action», Christian Magazine vol. 29, nr. 3, http://www.thevineandbranches.org.”
[2]„Pam Rosewell Moore, «Life Lessons from The Hiding Place: Discovering the Heart of Corrie Ten Boom», p. 38, books.google.ro.”

„David R. Barnhart, «Corrie ten Boom – Love in Action», Christian Magazine vol. 29, nr. 3, http://www.thevineandbranches.org.”
„Pam Rosewell Moore, «Life Lessons from The Hiding Place: Discovering the Heart of Corrie Ten Boom», p. 38, books.google.ro.”