Relaxarea restricţiilor este o veste bună pentru majoritatea românilor, după două luni în care și-au văzut viaţa restrângându-se la perimetrul – dintr-odată prea îngust – al casei. Sunt multe lucruri de care au fost privaţi, așa că au deja planuri pentru perioada de relaxare anunţată.

Majoritatea statelor Europei au început deja să îndulcească restricţiile, iar viaţa pare să reintre într-un făgaș de (aparentă) normalitate. Începând cu 15 mai, și românii își vor recăpăta treptat drepturile și libertăţile îngrădite, iar ei știu deja care sunt primele lucruri pe care vor să le bifeze.

Dor de drumeţie și de un mediu mai prietenos pentru copii

L.F. are 30 de ani, este medic și așteaptă cel de-al doilea copil. Pandemia și izolarea nu sunt circumstanţele cele mai fericite în care se desfășoară o sarcină, dar L. spune că profesia ei a pregătit-o psihic și pentru situaţii dintre cele mai dificile.

Timpul curge diferit în izolare, dar L. încearcă să-l umple cu activităţi antrenante pentru fiul ei, care a învăţat deja numerele și literele alfabetului, deși nu a împlinit încă doi ani. Locuiesc la bloc, iar carantina poate fi dură pentru un copil aflat la vârsta explorării, însă, din fericire, s-au mutat de câteva luni la periferia Clujului, iar pădurea este la numai 3 minute distanţă.

L. se teme că, în perioada aceasta, mulţi copii vor suferi un regres cognitiv, pentru că nu chiar toţi părinţii știu și pot să-i antreneze în activităţi care să compenseze cumva faptul că sunt, la fel ca și adulţii, consemnaţi la domiciliu.

În prima sarcină L. a fost foarte activă, lucra în spital, dar acum toate oasele îi trimit semnale că a stat prea mult închisă în casă. Soţul ei, care a lucrat în toată această perioadă, este veriga de legătură cu exteriorul. Dar și cel care ar fi putut aduce virusul acasă – iar acesta a fost scenariul de care L. s-a temut de la începutul pandemiei: să nu fie nevoie de internarea unuia dintre ei sau a ambilor, așa încât fiul lor să rămână singur.

Tocmai pentru că a suportat greu izolarea, primul lucru pe care l-ar face ar fi o drumeţie pe munte, deși nici o incursiune în parcurile năpădite de verdeaţă n-ar fi o idee rea.

Îi este dor și să ajungă la părinţi, care sunt la sute de kilometri distanţă. De fapt, în mod normal, ar fi ales să petreacă împreună cu ei perioada de carantină, dar acum este legată de Cluj și de controalele medicale periodice pe care trebuie să le facă. Și-i lipsesc întâlnirile cu prietenii, pe care acum nu le-ar mai rata atât de ușor ca în trecut.

Poate că va veni, în curând, și vremea întâlnirilor, dar până atunci L. speră că oamenii nu vor încerca să recupereze fără discernământ timpul în care au fost departe de cei dragi, pentru că, oricât am tânji după ea, „relaxarea este o armă cu două tăișuri”.

Cum se vede pandemia de la înălţime de centenar

„Să vedem cum va fi a doua sută, că prima o știu deja”, spune Nicu R., care glumește și nu prea atunci când e vorba despre vârsta lui și despre optimismul cu care își face planuri pentru viitorul apropiat și nu numai.

Va împlini 99 de ani peste două luni și nimic nu i se mai pare atât de surprinzător, după tot ce a văzut într-un veac care s-a scurs pe nesimţite. Și în care s-au înlănţuit, contopindu-se, bucurii și necazuri fără număr.

La 10 ani, și-a pierdut tatăl, în urma unei meningite. În adolescenţă, a simţit suflarea de jar a persecuţiilor religioase, în vremea în care biserica lui a fost închisă, ca atâtea altele, din ordinul mareșalului Antonescu. Își amintește de mâna de credincioși curajoși care se adunau să se roage în curtea bisericii, în timp ce ușa lăcașului de cult era ferecată.

A fost încorporat în 1943, la București, mai întâi în bateria antiaeriană, apoi la transmisiuni, asigurând paza capitalei. „Ne bombardau americanii și englezii de două ori pe zi”, își amintește Nicu de lunile de foc (martie-august) ale anului 1943.

Mai târziu, în ‘46 și ’47, a trăit vremuri de foamete. Pâinea se dădea pe cartelă, dar chiar și așa era rară, iar în oraș se vindea mămăligă, așa cum se vinde astăzi telemeaua. Constrâns de foame, a plecat din Moldova spre Jimbolia. De fapt, cei mai mulţi căutau zone ale ţării unde se găsea încă porumb de vânzare. În părţile Timișoarei nu era secetă, se făcuse porumbul frumos, și-a adus și el acasă 3 saci, cu care a călătorit, timp de 12 ore, deasupra unui vagon de tren.

Li se zicea „trenurile foamei” și erau atât de aglomerate, încât cu greu găseai un loc unde să-ţi depozitezi rezervele, iar controlorul nici măcar nu mai încerca să-i verifice pe cei pentru care călătoria era o adevărată probă de vigilenţă și echilibristică.

Au trecut anii, s-a căsătorit, a avut copii și apoi nepoţi. A schimbat mai multe locuri de muncă, dar cei mai mulţi ani a lucrat ca șofer de ambulanţă. A venit Revoluţia, apoi pensionarea, și-a pierdut soţia, iar acum este sechestrat de pandemie. Deși e prea activ ca să nu-și rezolve de unul singur urgenţele în ieșirile pe care le permite ordonanţa militară.

„Criza asta e mai modernă, este egală cu un război mondial”, îmi spune, adăugând că pandemia este, prin toate consecinţele ei, „un început de sfârșit”. Nu știe ce va fi după relaxarea din 15 mai și crede că „izolarea asta este într-un fel bună, dar nu suntem noi obișnuiţi cu ea”.

Cel mai mult își dorește să vină vremea în care se vor deschide bisericile și speră că vom fi învăţat, în vremurile de distanţare, cât de privilegiaţi suntem atunci când putem să fim aproape unii de alţii.

Firele nevăzute care ne leagă de locurile natale

„Nu aduce anul ce aduce ceasul” – așa rezumă Tania experienţa pe care a traversat-o în ultimele săptămâni. Tania este educator la un centru de zi din București. Abia așteaptă să se elibereze din chingile perioadei în care ne-au fost limitate libertăţile, deși s-a obișnuit, de-a lungul anilor, cu un stil de viaţă liniștit, cu mai puţine ieșiri.

Totuși își dorește să poată circula liber, fără declaraţie pe proprie răspundere, să se roage și într-o biserică, nu doar acasă, să respire iarăși frumuseţea și aerul mai curat al parcurilor. Speră că oamenii vor respecta măsurile de siguranţă și că numărul de îmbolnăviri nu va exploda în perioada următoare, deși relaxarea și-a croit drum prea devreme în comportamentul multor bucureșteni.

Cel mai greu de purtat în aceste zile i s-a părut teama de necunoscut. Mâine se poate întâmpla orice, iar în această zonă hașurată de incertitudine se plasează și soarta locului ei de muncă.

Primul lucru pe care ar vrea să-l facă după 15 mai ar fi să plece acolo unde simte că e adevărata ei casă, la sute de kilometri distanţă de București. „Pandemia a acutizat sentimentul apartenenţei la locurile natale”, spune Tania. Iar, dacă a învăţat ceva în aceste zile, aceasta este că familia este de neînlocuit. Oamenii din același neam se recunosc după faptul că spun aceleași povești, scrie autorul unui roman celebru. Iar pandemia ne-a arătat că vieţile noastre nu sunt solitare, că se altoiesc într-un trunchi comun, prin care curg aceleași povești, aceleași amintiri și același sânge; un trunchi care respiră mereu și în care inimile care încă pulsează preiau și bătăile celor care au primit dezlegare la odihnă.

Pandemie cu gust de prăjitură necoaptă

După ce măsurile de interdicţie vor fi ridicate, primul drum pe care Gena intenţionează să-l facă va fi în orașul în care locuiesc copiii și nepotul ei.

Gena nu s-a temut niciodată să construiască totul de la început, ori de câte ori situaţia a cerut-o. A înfruntat și vremuri vitrege, dar și-a păstrat același tonus optimist, chiar și acum, după ce pandemia a oprit, pentru nu se știe câtă vreme, cuptoarele în care se plămădeau deserturi și aperitive gustoase. Are o diplomă de patiser și un dar de a transforma mâncarea obișnuită într-un festin pentru ochi și pentru papilele gustative, așa că, după câţiva ani petrecuţi la Londra, a decis să-și deschidă acasă o afacere de tip catering.

A început timid, ajutată de un membru al familiei, iar clienţii au început să curgă unul după altul. Pe lângă meniurile obișnuite (vegetariene, apoi vegane), Gena a început să pregătească zilnic și meniuri pentru clienţi cu diferite alergii alimentare sau afecţiuni care reclamă un regim riguros.

Pandemia a pus afacerea în așteptare tocmai atunci când începea să devină profitabilă, dar Gena nu s-a descurajat. Își lucrează grădina, unde a plantat răsaduri de toate soiurile și așteaptă să aibă o recoltă bogată, pe care o va valorifica din plin atunci când afacerea ei va putea fi redeschisă. Între timp, pregătește câte un webinar de gătit, se bucură că a luat decizia de a reveni acasă „chiar la timp” și e pregătită să-și reia în serios rolul de bunică, chiar și cu normă întreagă, îndată ce va primi dezlegare la călătorii pe distanţă mai lungă.

Când (nu) bat clopote de nuntă

Aida are 27 de ani, este agent serviciu clienţi și locuiește în București. Deocamdată lucrează de acasă și cele mai lungi incursiuni pe care le-a făcut în timpul carantinei au fost până la magazinul alimentar din apropiere. Nu are o vârstă care să o încadreze într-o grupă de risc (dimpotrivă!) și nici vreo boală cronică, locuiește singură, deci nu protejează vreun bunic sau părinte vârstnic, iar toate aceste măsuri de precauţie au fost luate dintr-un foarte ascuţit simţ civic, spune Aida. Unul al cărui rost îi pare îndoielnic totuși atunci când îi vede socializând, eventual la o pungă de seminţe, exact pe aceia care sunt cei mai vulnerabili la COVID-19.

Dintre toate deciziile pe care trebuie să le ia după 15 mai, cea mai urgentă se leagă de planificarea nunţii ei, care ar trebui să aibă loc în august.

Criza a aruncat însă toate certitudinile în aer, așa că e greu să iei o hotărâre cu datele care sunt acum pe masă. Atunci când magazinele se vor deschide, va merge să-și aleagă rochia și pantofii de mireasă – dintr-odată, pandemia a transformat aceste alegeri complicate într-unele cu mult mai simple.

Nu va fi la fel de ușor de decis dacă data nunţii rămâne aceeași sau ar trebui amânată pentru toamnă sau chiar mai târziu. Invitaţiile sunt gata, dar este prudent să fie deja trimise? Restaurantul e rezervat deja de anul trecut, dar multe cupluri care au rezervări aici au optat pentru o nouă rezervare, anul viitor.

O prietenă a Aidei a tranșat deja aceeași dilemă. Avea nunta programată pentru luna iunie, dar, când a devenit clar că virusul n-o să plece nicăieri în sezonul nunţilor, a optat pentru o ceremonie foarte restrânsă, singura posibilă acum, cu câteva săptămâni mai devreme decât era în plan.

Familia Aidei nu locuiește în România, așa că alegerea între o nuntă amânată și alta la care părinţii să ia parte doar pe Zoom devine și mai grea. În orice caz, speră că după 15 mai vor fi mai multe indicii despre direcţia în care trebuie să meargă. Și, până ce se va decide dacă și când vor bate clopotele de nuntă, relaxarea îi va da ocazia să-și revadă logodnicul, de care o despart mai bine de 300 de kilometri – ce-i drept, măsuraţi înainte de izolare, pentru că, după atâtea săptămâni de incertitudine, par mai mulţi și, mai ales, mai grei.

Migraţia de la oraș la ţară, strategie anti-pandemie

Lia și Elvis știu exact ce vor să facă după ce vor fi adoptate măsurile de relaxare și, mai ales, după ce COVID-19 nu va mai bântui cu aceeași frenezie locurile și oamenii de aici.

Cu mai mult de un an și jumătate în urmă, cei doi s-au gândit că ar fi vremea să se mute la sat. Voiau liniște, aer curat, o grădină în care să planteze legume, flori și pomi fructiferi. O schimbare pe care o făceau mai ales de dragul fiului lor, pentru care căutau un mediu sănătos, departe de zarva și poluarea orașului.

Terenul potrivit s-a dovedit însă mai greu de găsit decât credeau. N-ar fi trebuit să aibă nici un preţ piperat, dar nici să fie foarte departe de oraș, așa încât Lia, care lucra ca asistent social, să poată face naveta zilnic.

Între timp, a venit pandemia, iar Elvis a știut că nu vrea să petreacă zile și săptămâni întregi blocat într-un apartament de 40 de metri pătraţi. Și, mai ales, că nu poate ţine un copil foarte activ să numere plăcile de gresie și faianţă”, captiv între pereţi pentru cine știe câtă vreme.

România nu intrase în stare de urgenţă, urma s-o facă abia după câteva zile, dar Elvis se aștepta să urmeze o astfel de măsură, așa că s-a decis să se mute într-un timp record. Nu avea idee unde, dar a căutat o zi-două, a întrebat pe unul și pe altul și a găsit casa unor cunoștinţe plecate din ţară. Proprietarii erau de acord să îi primească acolo pentru câteva luni, iar Elvis a reușit să se instaleze cu doar câteva ore înainte de decretarea stării de urgenţă.

Cu o curte și o grădină foarte generoase, noua locuinţă îl face să simtă doar vag rigorile carantinei. Zilele au trecut ușor, una mai aglomerată ca alta, cu mici renovări, explorarea împrejurimilor și lucrul în grădină. Și-au construit și un solar, ca un exerciţiu pentru ceea ce își propun să facă în viitor, când se vor muta la casa lor. Până acum, exerciţiul se desfășoară conform așteptărilor, așa încât cei doi soţi abia așteaptă să-și continue căutările, de data aceasta mai ţintit și cu o brumă de experienţă în spate

Poate că locuinţele de la ţară se vor scumpi după ce orășenii vor gusta până la capăt experienţa izolării într-un apartament, iar Elvis și Lia vor să prindă trenul din timp, pentru că nu se mai pot lipsi de aerul de libertate pe care l-au respirat aici, în casa lor de împrumut.

Mai e doar o aruncătură de băţ până la mult așteptatul 15 mai și, pentru că ne-au lipsit atât de multe lucruri în ultimele două luni (deși, în egală măsură, altele ne-au prisosit), am putea încerca să furăm startul sau să încercăm să răscumpărăm în câteva zile tot ce ne-a fost interzis timp de săptămâni. Numai că pandemia e încă aici (despre riscurile și beneficiile relaxării am scris în articolul „COVID-19: Ce facem după 15 mai?”), așa că putem tatona noua normalitate cu pași mici, savurând libertatea și exersând prudenţa în același timp.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.