„Disputa” Biserică – Școală, scor 5-1

103

Pentru fiecare şcoală nou construită în România după Revoluţie au apărut peste 5 biserici noi. De ce au românii tendinţa de a direcţiona mai mulţi bani în spaţiul religios decât în educaţie? Acest paradox ar putea fi explicat printr-o anumită efervescenţă spirituală a României postcomuniste. Să fie credinţa cea care generează acest fenomen sau ar putea fi identificat un mecanism mult mai subtil?

După 1989 şi până în prezent, bisericile s-au înmulţit exponenţial, nu același lucru putându-se afirma despre sistemul educaţional, dacă ţinem cont că, după 1989, în România s-au construit doar 385 de şcoli noi. Astfel, raportul dintre biserici şi şcoli nou apărute după 1989 este de 5 la 1, informează Gândul.

Problema adusă în discuţie nu este nouă. Ea a mai fost expusă în spaţiul public și în trecut, și nu doar de presa din România. „La fiecare două zile, în România este construită o biserică, în timp ce în fiecare zi sunt închise trei şcoli, dar şi din ce în ce mai multe spitale", au notat în 2011 reporterii germani de la Deutsche Welle. Potrivit analizei realizate de televiziunea germană, lucrările de construcţie la Biserica Mântuirii Neamului ar trebui să fie finalizate în trei ani şi „probabil că termenul va fi respectat, pentru că sume imense de bani merg de la bugetul statului spre Biserică", au afirmat jurnaliştii germani, citaţi de HotNews.

Această tendinţă din România este justificată de cererea credincioşilor, dar și de implicarea statului, susţine Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. „Sprijinul de la bugetul de stat pentru culte nu este un privilegiu, ci o obligaţie asumată de statul român după confiscarea proprietăţilor bisericești mai întâi de către Alexandru Ioan Cuza, iar apoi de către regimul comunist", a declarat părintele Stoica, citat de către dcnews.

Ce se ascunde în spatele evidenţelor?

Jurnaliștii de la Gândul consideră că unul dintre motivele reale pentru această disproporţie constă în procedura mult mai simplă în cazul donaţiilor către biserici, comparativ cu birocratizarea excesivă în cazul sprijinirii unei unităţi şcolare de stat. Din această perspectivă, ponderea inegală poate fi înţeleasă nu doar printr-un aspect de ordin practic, ci și ca rezultat al unei disfuncţii în sistem.

Există și alte posibile explicaţii pentru această situaţie de fapt, unele dintre ele în conexiune cu un anumit mental colectiv dezvoltat în timp. Astfel, antropologul Vintilă Mihăilescu socotește că „patosul religios a căpătat tot mai mult în ultima vreme o coloratură ușor mistică", ceea ce îi face pe mulţi oameni, de la cei de rând la oamenii politici și de afaceri, să privească Biserica și practicile religioase „ca pe un fel de poliţă de asigurare: un acatist, o sfeștanie, o donaţie prind bine" a afirmat Mihăilescu, citat de către România liberă.

Pe aceeași coordonată se poate înscrie și sistemul de referinţă pe care și l-au dezvoltat românii în raport cu religia, cu un accent insistent pe aspectele formale ale acesteia. Aceasta ar putea explica tendinţa susţinerii financiare a Bisericii, în condiţiile perceperii ei ca o formă de identitate colectivă, și nu ca un mijloc de transformare individuală. „Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, […], ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie", constată Daniel Barbu, profesor la Universitatea București, în articolul De ce sunt românii ortodocşi? O falsă explicaţie istorică, publicat pe Historia.ro.

Ar putea fi și altfel?

Dincolo de posibilele justificări, rămâne un fapt evident, și anume că în România există un dezechilibru nu doar de alocare de fonduri, ci și de percepţie cu privire la rolul pe care îl deţin religia și educaţia în dezvoltarea fiinţei umane. O abordarea holistică ar putea reechilibra balanţa, înţelegându-se că armonia interioară a fiinţei umane nu depinde doar de componenta sufletească, ci și de cea intelectuală. Aceasta ar presupune ca toate cultele religioase din România să devină mai preocupate de situaţia sistemului de educaţie publică, și nu doar la nivelul orei de religie. Doar o asemenea paradigmă ar permite ca, pe viitor, biserica și școala să devină cu adevărat parteneri într-un „meci" câștigat, deocamdată, net de către biserica majoritară.