Acest articol este din anul 2004 și a fost publicat într-o ediţie retrospectivă de colecţie Semnele timpului, ianuarie 2018, la împlinirea a 110 ani de la primul număr în limba româna al revistei.

Societatea românească de astăzi este grav bolnavă. Nu sunt medic pentru a putea pune un diagnostic precis și nu cred că de un medic este nevoie pentru a constata o realitate atât de prezentă, încât devine obsedantă.

Cred că, în termeni profani, boala aceasta ar putea fi definită ca fiind nemulţumire. Nimeni nu este mulţumit de nimic. De la faptul că nu suntem mulţumiţi de guvern, de Parlament, de președinte, de primar, până la faptul că nu ne place că e prea mult soare sau, dimpotrivă, că e înnorat, nimic nu poate să ne mulţumească.

Și ceea ce este mai ciudat, e faptul că deși România s-a scindat în două lumi distincte în nici una dintre aceste lumi paralele nu găsești oameni mulţumiţi. Aud din când în când despre români care își permit să cheltuiască pentru o mașină sume pe care alţi români nu le vor vedea în toată viaţa lor, și totuși, după puţin timp, sunt nemulţumiţi de mașina abia cumpărată și își doresc o alta. Recent, unul dintre aceștia spunea: „Am avut până acum doar Mercedes-uri și n-am mai fost mulţumit, așa că mi-am cumpărat un Rolls Royce. Și omul nu avusese vreun hârb de Mercedes cumpărat la mâna a doua, ci doar modele de clasă S. Las la o parte faptul că în curtea respectivului este un adevărat salon auto…, dar remarc nemulţumirea lui.

In aceeași Românie, dar într-o altă lume, am văzut vara aceasta câteva „locuinţe” în care vieţuiesc familii întregi. Una dintre aceste locuinţe era formată dintr-o cameră de 2 metri pe 2. Acoperișul din carton era mai mult o amintire, suprafaţa găurilor fiind mai mare decât suprafaţa cartonului încă nerupt. Nu electricitate, apa curentă era doar cea care curgea prin acoperiș, când ploua. O sobă amărâtă, aproape prăbușită, un pat și… cam atât. Asta era toată casa. Evident și acei români erau nemulţumiţi. Ar fi vrut să primească un ajutor de la primărie și nu îl obţineau.

O altă „casă” era „construită” din patru pari bătuţi în pământ, pe care era întinsă o folie de plastic, formând cei patru „pereţi” și „acoperișul”. In „casă” locuia o familie. Nemulţumiţi și ei că vine iarna și vor trebui să locuiască tot acolo.

Acum o săptămână, am fost într-un orășel industrial situat într-o zonă splendidă, la poalele munţilor. Am vizitat două blocuri (dacă mai pot fi numite așa). De mult timp nu mai există electricitate, apă curentă și căldură. Caloriferele au dispărut, cablurile electrice au fost smulse din pereţi. Tocurile geamurilor și ușilor au fost de , mult arse. Jumătate din fiecare 1 bloc este părăsit. Tencuiala este I căzută și cărămida mâncată de igrasie . Am discutat cu oamenii de acolo. Și ei erau nemulţumiţi. Nemulţumiţi că primăria nu le-a mai înnoit contractele de închiriere și că vrea să-i evacueze…

Dincolo de aceste extreme… extrem de reale, mă întorc la această stare de spirit generalizată: nemulţumirea.

Ce generează oare acest simţământ de insatisfacţie căruia îi cădem victimă aproape cu toţii? Cu siguranţă există o dorinţă profund umană după mai bine. Ea este, în definitiv, generatoarea progresului. Totuși de la această dorinţă legitimă de mai bine până la starea morbidă de nemulţumire este cale lungă. Să fie oare această nemulţumire o expresie a invidiei ă Sau poate este consecinţa unui sistem de gândire egalitaristă Dar nici aceste cauze nu pot explica extinderea maladivă a nemulţumirii la mai toată populaţia ţării.

Este ceva șocant că, în timp ce nemulţumirea a devenit mod de viaţă, prea puţini oameni sunt dispuși să facă ceva pentru a schimba starea de fapt. Este, se pare, mai comod să fii nemulţumit decât să te implici în acţiuni care să schimbe cauzele generatoare de nemulţumire. Nu vreau să discut despre politică, deși în acea zonă se coagulează cele mai frecvent exprimate nemulţumiri, ci mă gândesc la lucruri care ne stau la îndemână, la acele zone unde chiar am putea schimba ceva. Cred că, dacă doar o mică parte din energia consumată pentru a exprima nemulţumirea ar fi folosită într-un scop constructiv, am fi mai puţin nemulţumiţi.

Curios este faptul că, deși ne declarăm a fi popor creștin, învăţăturile Bibliei despre mulţumire nu au nici un efect concret asupra comportamentului nostru. Apostolul Pavel, deși trăia într-o societate cel puţin la fel de polarizată ca a noastră, putea să afirme : „… m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Știu să trăiesc smerit și știu să trăiesc în belșug” (Filipeni 4, 11-12). Sau ce să spunem despre Iov, personajul-simbol al suferinţei nejustificate, care își expune filosofia lui de viaţă: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat și Domnul a luat, binecuvântat să fie Numele Domnului” (Iov 1, 21).

Pot părea fataliste aceste atitudini, dar nu sunt. Pe de o parte, este vorba de acceptarea suveranităţii lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, este vorba de un simţământ al valorii personale indiferent de circumstanţele vieţii. Pavel este același, indiferent de cât posedă sau de cât de bine sau modest este îmbrăcat. Iov știe că averile vin și trec, dar ceea ce contează este valoarea ta ca om și raportarea ta la Dumnezeu. Și ceea ce este încurajator este faptul că oamenii, având astfel de atitudini, au schimbat lumea, constituindu-se în model-prototip pentru generaţii de-a lungul timpului.

Nu pledez pentru resemnare, ci pentru acţiune. Nu cred că a accepta imobili orice, conform principiului că „vremurile sunt peste oameni, iar nu oamenii peste vremuri”, este atitudinea benefică. Dar nici nu cred că o continuă lamentaţie sau o otrăvire lentă cu nemulţumire, frustrare și resentimente este o atitudine înţeleaptă.

Cred că într-o societate atât de polarizată, încât s-a rupt în două lumi paralele și în care doar nemulţumirea a mai rămas numitorul comun, așa cum este societatea românească de azi, salvarea noastră, ca indivizi, nu poate veni decât dinspre Dumnezeu. Atunci când vom învăţa să mulţumim pentru lucruri banale, dar atât de importante pentru viaţa noastră, cum sunt aerul, apa, soarele sau, dimpotrivă, norii, frunzele colorate în culorile toamnei sau zâmbetul inocent al unui copil, atunci vom începe să ne vindecăm de această boală mortală pentru spirit: nemulţumirea. Atunci vom înţelege că „Negreșit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câștig” (1 Timotei 6,6).