„Există multe, multe femei care rămân în biserică după ce au recurs la avort, dar simt că acesta este chiar ultimul loc în care să poată vorbi despre asta”, spune Jenny Baines, care lucrează de peste 20 de ani cu femeile care s-au confruntat cu sarcini neplanificate și care și-au dorit o consiliere postavort.
„Doar pentru că nu vorbim despre asta nu înseamnă că avortul nu este ceva care afectează femeile creștine”, susţine mai departe specialista în consiliere din SUA. Pentru a-și argumenta teza, ea face apel la statisticile naţionale, care spun că 1 din 3 femei apelează la avort până la vârsta de 45 de ani. Deși statisticile nu oferă date concrete în privinţa orientării religioase, se poate presupune că printre persoanele care recurg la avort sunt și femei creștine.
Biserica, o instituţie a tăcerii?
Baines este îngrijorată nu doar de numărul acestor femei, ci și de atitudinea bisericii, care tratează avortul ca pe o „chestiune tăcută”, cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Este o situaţie care vine pe fondul unui cumul de factori. Pe de o parte, societatea consideră problema atât de comună, încât nici nu consideră necesar să se mai vorbească despre asta. Este o parte a normalităţii cotidiene. Pe de altă parte, biserica tinde să creadă că „nu este o problemă care afectează pe cineva din interiorul ei”. Drept urmare, femeile sunt lăsate să se simtă izolate, considerând că această luptă trebuie să o poarte singure. La aceasta se adaugă și sentimentul de vinovăţie, care le determină pe femei să își impună singure un fel de autoexil. Resimt întreaga situaţie ca pe o abandonare a lui Dumnezeu, ca o etapă în care pot vorbi despre iertare, dar le este foarte greu să o și valorifice.
Deși nu crede că avortul este întotdeauna cea mai bună opţiune a unei femei, Baines a învăţat să nuanţeze problema după ce ea însăși s-a confruntat cu trei avorturi spontane. În urmă cu 4 ani, a terminat un master în teologie, cu o disertaţie pe tema problemelor teologice și pastorale asociate avortului. În cercetarea ei, a fost surprinsă să identifice un număr mare de femei creștine care au ales să facă avort, iar biserica nu abordează subiectul. „Foarte rar mi se întâmplă să vorbesc în biserici și să nu vină apoi cineva la mine și să spună că a avut un avort despre care nu a mai vorbit cu nimeni până atunci.” Mai mult decât atât, în cursul cercetării a descoperit că 99% dintre conducătorii bisericii cărora le-a adresat întrebări au identificat avortul ca pe o problemă teologică, dar în realitate foarte puţini s-au gândit vreodată la acest aspect în mod serios.
O altă perspectivă
Cine este de vină? Instinctiv, se poate arunca blamul asupra liderilor bisericii. Însă nu întotdeauna aceștia pot fi acuzaţi de rea voinţă. Pur și simplu, mulţi dintre ei nu știu cum să reacţioneze și ce să spună. „Cum poţi crea un mediu plin de compasiune în timp ce nu ești de acord cu decizia care a fost luată? Cum poţi să acorzi asistenţă femeilor necăsătorite și însărcinate fără a transmite mesajul că ceea ce au făcut poate fi recomandat pentru toată lumea din biserică?” se întreabă Baines. Este una dintre dificultăţile reale pe care le implică o asemenea discuţie.
Este greu de răspuns la dilemele asociate acestor fenomene, însă mesajele de condamnare la care biserica a apelat uneori nu reprezintă o soluţie optimă. Baines povestește despre o femeie care frecventa o biserică din SUA și care într-un anumit moment a recurs la avort. În timp ce se apropia de clinică, a fost abordată de grupuri de creștini cu broșuri și fotografii cu fetuși avortaţi. „Ce au realizat cu asta?”, s-a întrebat ea. „Înţeleg că este important să ai informaţii în această privinţă, dar cred că cei mai mulţi oameni oricum știu ce implică. Pe bună dreptate, oamenii asociază foarte des biserica cu atitudinea de condamnare.”
Situaţia în sine denotă că problema avortului, la fel ca multe alte chestiuni spinoase, este abordată mai mult la nivelul extremelor. Una dintre ele este strategia condamnării, fără să aibă și efectele pozitive scontate. O altă abordare este cea a îngăduinţei. Este cazul unui medic care se recomandă ca un fel de „bun samaritean” pentru faptul că aduce o „slujire prin avort”. Pe aceeași listă a abordărilor extreme se poate adăuga atitudinea acelor femei care consideră că au dreptul de a decide în virtutea faptului că sunt singurele stăpâne pe trupul lor.
Și ce ar trebui să facă biserica? Probabil că cel mai bun răspuns poate fi oferit luându-se ca model atitudinea lui Christos. Unele lucruri trebuie spuse. Din perspectivă creștină, avortul este o crimă. Însă mai bună decât condamnarea este abordarea deschisă a acestui fenomen, care trebuie să iasă din zona tabuurilor. Iisus Christos a știut să îmbine adevărul cu mila și dreptatea cu iertarea. Obiectivul Său nu s-a rezumat doar la semnalarea deficienţelor, ci și la recuperarea persoanelor în cauză. Cu alte cuvinte, nu a avut o altă atitudine decât cea pe care o așteaptă astăzi și de la biserica Sa.
