Dacă copiii nenăscuţi ar putea vorbi

336

„Noi decidem asupra corpului", au strigat recent mii de femei pe străzile Madridului, în apărarea dreptului la avort. În schimb, o profesoară de religie a afirmat că femeile care recurg la avort vor ajunge în iad. Este clar că strada și-a radicalizat poziţia. Însă nici școala nu este departe de a face același lucru.

Dreptul de a decide asupra propriului corp a fost miza protestului care a scos în stradă mii de femei pe străzile din Madrid cu pancarte inscripţionate cu mesaje proavort. Într-un clip postat pe youtube se poate ușor constata cum feministele au recurs la forme radicale de exprimare, mergând până la expuneri indecente.

Nu este prima oară când activiste proavort recurg la maniere provocatoare pentru a-și transmite mesajul. Organizaţia FEMEN este una dintre cele care și-au câștigat notorietatea prin radicalismul lor de manifestare.

Opinia publică s-a obișnuit deja cu abordări care transcend dialogul și transferă străzii dreptul de a decide ce este corect. Într-o manieră cât mai vocală. În schimb, ne-am aștepta ca școala să nu utilizeze o retorică extremă. Și, mai ales, nu la orele de religie.

Școala „se joacă” cu focul iadului

Un caz mediatizat intens luna trecută arată însă contrariul. Mai mulţi părinţi de la o școală gimnazială din Timișoara au acuzat-o pe profesoara de religie că i-a speriat pe copiii din clasa a IV-a cu discuţii despre flăcările Iadului și despre „mamele ucigașe” care fac avorturi. Deși cazul a ajuns la Inspectoratul Școlar, reclamaţiile fiind multiple, instituţia susţine că profesoara nu s-a comportat nepotrivit. Și aceasta în condiţiile în care presa a luat declaraţii ce confirmă acuzaţiile. Unul dintre părinţi chiar a semnalat pe blog-ul personal că fapta a fost reală. „Le-a spus prompt copiilor că „sunt unele femei care își omoară copii nenăscuţi” și că „ sufletele acestor bebeluși nu ajung, nici în Iad, nici în Rai, ci le bântuie pe mamele ucigașe atâta timp cât trăiesc”.

Este greu totuși de precizat în ce măsură declaraţia profesoarei este un caz izolat sau se înscrie într-un curent de opinie susţinut de o anumită concepţie religioasă. Poziţii exprimate pe anumite site-uri de profil ar trebui să atragă atenţia. „Dacă va face avort, vor plăti ceilalţi copii cu boli sau cu accidente”, menţionează site-ul Doxologia. Este evident că se conturează o retorică cu accente radicale prin care încercă responsabilizarea femeilor și incriminarea avortului ca fiind o practică cu consecinţe grave.

Religia, transferată de la biserică la școală

Dincolo de aspectele teologice și etice ale problemei în cauză, care pot varia în funcţie de confesiunile religioase, apar întrebări care nu pot fi ignorate. Este legitim ca un discurs cu accente extreme să fie utilizat în cadrul școlii? Pot fi supuși copiii unui mod absolut de a înţelege lumea la o vârstă în care nu au capacitatea de a se detașa emoţional de ceea ce li se transmite? Cu atât mai persistente sunt întrebările cu cât expunerea copiilor nu are loc pe stradă, în tonalitatea vocală a feministelor, ci într-un spaţiu preponderent formativ.

Cu ocazia fiecărui scandal public aflat în conexiune cu ora de religie, problema este dezbătură intens de către presă. Unii cer ca orele de religie să nu mai fie ocazii de îndoctrinare.

La peste două decenii de la reintroducerea religiei în școală nu s-a făcut încă o evaluare cu privire la oportunitatea menţinerii sale. Nu a îndrăznit nimeni dintre decidenţii politici să ridice problema la fel de serios ca în cazul celorlalte materii la care se obţin rezultate catastrofale. Biserica este un aliat prea preţios al statului ca cineva să încerce să încerce separarea apelor. Semnale au fost trase, lucrurile au rămas la fel. Sunt prea puţin sesizabile efectele pozitive în comportamentul de fiecare zi. Atât la școală, cât și în societate. Rămânem în continuare în coada Europei, fără întrebări și fără răspunsuri.

Există alternativă?

Un articol publicat recent de către The Atlantic poate elucida chestiunea. Editorul Marshall Poe, scriitor și profesor universitar, pledează pentru introducerea orelor de religie în universităţile americane. A ajuns la această concluzie în urma unei experienţe proprii. Fiind cu mulţi ani în urmă în depresie, a căutat ajutorul psihiatrilor. Aceștia i-au tratat simptomele, însă nu au reușit să identifice problema de bază. Deși era ateu, a încercat în disperare și practica religioasă.

De aici i-a venit și salvarea. A găsit un nou orizont existenţial. Atunci a înţeles că există o mare problemă în învăţământul american: nu îi învaţă pe studenţi cum să trăiască. „Nu îi învaţă ce să facă atunci când se simt confuzi, singuri și speriaţi. Nu îi învaţă cum să procedeze când eșuează la un examen. Când cineva apropiat le moare. Când se gândesc la sinucidere. Când recurg la droguri pentru a scăpa de suferinţă. Când nu mai găsesc sens în ceea ce li se întâmplă.”

România, în schimb, are ore de religie. De peste două decenii. Problema este însă aceeași. Dincolo de cateheză, copiii rămân în aceeași derută existenţială. Nu ar fi mai utilă schimbarea de paradigmă educaţională în predarea religiei decât ameninţarea cu focurile iadului? Astfel, ar putea apărea și perspectiva unei evaluări oneste și echilibrate asupra a ceea ce îi înconjoară. Inclusiv a avortului.