„Cea mai nouă sectă religioasă a luat fiinţă în Los Angeles. Întâlnirile sunt ţinute într-o clădire părăginită pe strada Azusa…, unde adepţii straniei doctrine… intră într-o stare de excitare nebunească… Pretind că au «darul limbilor» și că sunt capabili să înţeleagă hărmălaia.“[1]
Această „nouă sectă religioasă“ condusă de William J. Seymour a dat naştere fenomenului penticostal[2], care însumează astăzi în jur de 500 de milioane de adepţi şi care include aproape 11.000 de confesiuni creştine, cuprinzând penticostalismul clasic (începând cu 1901), mişcarea carismatică (după 1960) şi al treilea val de reînviorare carismatică (începând cu 1980).
William Seymour îşi datora unele concepţii predicatorului american Charles Fox Parham, care încă din 1890 începuse să predice necesitatea „botezului cu Duhul Sfânt şi cu foc“. În şcoala lui Parham din Topeka, Kansas, William Seymour (1870-1922) a acceptat glossolalia[3] ca fiind „dovada“ botezului cu Duhul Sfânt, accent central până astăzi în mişcarea penticostală. Pe 12 aprilie 1906, Seymour a experimentat vorbirea în limbi, iar până în luna septembrie, în urma întâlnirilor de pe strada Azusa, la numărul 312, s-a raportat că în jur de 13.000 de persoane au primit această nouă „evanghelie“.
Topeka şi Azusa au reprezentat însă doar începutul mişcării penticostale care, în câţiva ani, s-a extins în întreaga lume. Deşi timp de aproape 60 de ani fenomenul penticostal a rămas în afara creştinismului respectabil, lucrurile s-au schimbat treptat şi mişcarea penticostală a început să bată la porţile bisericilor tradiţionale.
La poarta protestantă
În 1960, Dennis Bennett (1917-1991), conducătorul Bisericii Episcopaliene „Sfântul Marcu“ din Van Nuys, California, a avut ceea ce el a numit o experienţă a „botezului cu Duhul Sfânt“, care urma să-i schimbe întreaga viaţă. Mai mult, bisericile creştine majore urmau să fie influenţate în mod misterios de acest eveniment.
În următoarele luni, aproape 70 de persoane din Biserica „Sf. Marcu“ au reeditat experienţa lui Bennett. Au încercat să păstreze secretă experienţa lor, dar nu au reuşit. Bennett a fost nevoit să le explice totul membrilor bisericii. În timpul prezentării, trezorierul bisericii i-a cerut lui Bennett să-şi dea demisia, în timp ce un alt membru a afirmat că asemenea manifestări nu pot fi tolerate într-o biserică respectabilă.[4] Peste două zile, Bennett şi-a dat demisia, însă Time şi Newsweek făcuseră deja public cazul lui.
Bennett a fost chemat pentru a sluji ca vicar în Seattle. După douăsprezece luni, 85 dintre membrii Bisericii Episcopaliene „St. Luca“ primiseră „botezul cu Duhul Sfânt“, iar în câţiva ani audienţa bisericii s-a multiplicat de zece ori. După această experienţă, faima lui Bennett s-a răspândit, devenind un vorbitor popular în interiorul Bisericii Episcopaliene, dar şi în afara acesteia. În 1963, revista Time declara că „glossolalia pare a se întoarce în bisericile din SUA“.[5]
Un exemplu a fost Biserica Luterană. Dacă în 1972, într-un raport cerut de Sinodul luteran desfăşurat în Missouri, se declara: „Puterea şi reînnoirea trebuie să fie căutate în Cuvânt şi în sacramente, nu în semne speciale şi miracole“, în 1974, un alt raport, „The Charismatic Movement: A Pastoral Perspective“, afirma: „Nu există niciun motiv pentru pastorii luterani sau pentru alte persoane să sugereze explicit sau implicit că cineva nu poate fi carismatic şi să rămână luteran cu drepturi depline.“
Toate drumurile duc la Roma: catolicii carismatici
Profesorii de teologie Ralph Kiefer şi Bill Storey de la Universitatea Duquesne din Pittsburgh au primit „botezul cu Duhul Sfânt“, iar Kiefer a vorbit imediat în limbi. Cei doi au organizat „Weekendul de la Duquesne“, o convenţie de rugăciune la care au participat 30 de studenţi şi au primit botezul penticostal. Ce s-a întâmplat la Duquesne s-a răspândit în întreaga ţară până în 1970. Creşterea extraordinară a numărului de catolici carismatici a condus la organizarea de numeroase conferinţe internaţionale. Cea desfăşurată la Roma, în 1975, a atras peste 10.000 de pelerini din 50 de ţări. În cadrul acesteia, Papa Paul al VI-lea şi-a exprimat aprecierea pentru mişcarea carismatică.[6] În prezent sunt peste 120 de milioane de catolici carismatici, aproape de două ori numărul penticostalilor tradiţionali.
Mișcarea Duhului Sfânt?
Penticostalismul, intrat în rândurile bisericilor tradiţionale sub forma mişcării carismatice, a avut o serie de efecte importante asupra acestora: de la înviorarea stilului de închinare şi creşterea numerică a acestora până la deschiderea faţă de alte confesiuni, în cadrul mişcării ecumenice. Aceste efecte, deşi percepute în general ca pozitive, distrag atenţia de la esenţă. Dacă preocuparea cu privire la sfinţenie este marginalizată din pricina experienţei extatice a vorbirii în limbi, „Duhul adevărului“ (Ioan 14:17) rămâne fără conţinutul adevărului. Astfel, libertatea adevărului este transformată în robia simţurilor.
De multe ori, la întâlnirile carismatice, atmosfera este propice inducerii sau abandonării în braţele unor forţe exterioare. Dar Biblia spune că există mai multe duhuri care concurează pentru fiinţa umană, iar Apocalipsa 16:14 afirmă că aceste duhuri, prin semne „nemaipomenite“, vizează o ţintă ecumenică: să-i adune pe toţi cei care au iubit mai mult experienţa extatică decât adevărul într-o amăgire de proporţii universale. (2 Tesaloniceni 2:10)
Citește și: Mișcarea penticostală | Penticostalismul și reforma
