Deși astăzi societatea occidentală acceptă în general că libertatea credinţei și a exprimării religioase este un drept înnăscut al omului, această poziţie a apărut numai după secole de intoleranţă și persecuţie religioasă și după secole de ură interreligioasă atât de puternică, încât a generat frecvent războaie de religie.
Războaie religioase au fost purtate și în alte zone, desigur, și în alte epoci; cu toate acestea, de la sfârșitul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, Europa a fost scena pe care s-au perindat rivalităţile dintre și între marile religii monoteiste. Deoarece puterile europene și-au extins autoritatea de-a lungul oceanelor și continentelor lumii, evenimentele din această zonă și din această perioadă au avut o influenţă care s-a extins la nivel global, până în prezent.
Războiul religios este una dintre expresiile finale ale intoleranţei religioase. Războiul sfânt, în care populaţia inamicului este ameninţată cu distrugerea din cauza credinţelor sale religioase, este ultima extensie teribilă a persecuţiei. Nu toţi combatanţii aflaţi în conflict religios au manifestat aceeași dedicare de a distruge și ucide dușmani precum cea recent demonstrată de jihadiști; războaiele religioase au fost adesea defensive, pentru a opri persecuţia sau pentru a proteja coreligionarii de aceasta, dar au fost și ofensive, pentru impunerea religiei proprii asupra altora.
Odată ce o dispută religioasă capătă proporţiile unui război, aceasta tinde să întărească atitudinile ambelor părţi. Nimic nu este mai distructiv pe termen scurt pentru conceptele de libertate religioasă și respect reciproc decât războiul purtat în numele credinţei.
Atracţia irepresibilă a cruciadelor
Cruciadele către Ţara Sfântă și ocuparea în comun de către Europa Occidentală a unor părţi din Levant (1096-1291) au fost iniţial întreprinse pentru apărarea creștinilor orientali (grecii ortodocși) faţă de opresiunea turcească și pentru a elibera locurile sfinte ale credinţei creștine de ocupaţia musulmană. Treptat însă, aceste conflicte au devenit războaie de expansiune europeană. Căderea ultimei fortăreţe europene de pe continentul asiatic, în 1291, a marcat, în multe privinţe, sfârșitul unei ere. Cu toate acestea, deși nu mai existau cruciade în Ţara Sfântă – altfel spus, nu mai existau expediţii care să atragă voluntari din întreaga creștinătate pentru campanii în Palestina și în regiunea înconjurătoare – totuși nu acesta a fost sfârșitul cruciadelor.
Căderea orașului Tripoli sub asediul mamelucilor musulmani. Bătălia a avut loc în 1289 și a fost un eveniment important în cadrul cruciadelor deoarece a marcat capturarea uneia dintre puţinele regiuni importante rămase în posesiunea cruciaţilor.
În primul rând, deși știm acum că Ţara Sfântă a fost pierdută definitiv, acest lucru nu a fost deloc evident pentru creștinii occidentali din secolul al XIV-lea sau timp de două secole după aceea. Ideea că o mare cruciadă împotriva turcilor ar mobiliza întreaga creștinătate a atras oamenii de stat și soldaţii din Europa până în secolul al XVII-lea.
În al doilea rând, se uită de multe ori faptul că, deși creștinii occidentali nu aveau cetăţi pe continentul asiatic în secolul al XIV-lea, principatele creștine armene de acolo au supravieţuit; în plus, „cruciaţii” occidentali au menţinut controlul asupra mai multor insule și enclave de coastă din bazinul estic mediteranean: Cipru a fost un regat creștin, de exemplu, până în secolul al XVI-lea. Campaniile militare defensive și ofensive au continuat să se desfășoare de-a lungul litoralului mediteranean, uneori în alianţă cu prinţii creștini indigeni.
În al treilea rând, noţiunea de cruciadă fusese extinsă la mijlocul secolului al XII-lea pentru a cuprinde mișcarea de reconquista a Peninsulei Iberice și războaiele de cucerire ale Ordinului Teutonic din regiunea baltică. Aceste conflicte au continuat până în secolul al XV-lea.
În al patrulea rând, de la mijlocul secolului al XIV-lea, ameninţarea turcească nu mai viza doar Orientul Apropiat. Turcii selgiucizi, care ocupaseră locurile sfinte ale creștinismului în secolul al XI-lea, au fost înlocuiţi de turcii otomani, care au ajuns din Asia Centrală în Orientul Apropiat și apoi în Europa, deși numai până în regiunile estice de graniţă ale Europei (în acest stadiu).
Mai mult, în această perioadă, atât timp cât războaiele se purtau împotriva păgânilor, necredincioșilor sau ereticilor, contemporanii le considerau de obicei ca fiind „cruciade”, indiferent dacă îndeplineau sau nu criteriile iniţiale pentru o cruciadă formală și indiferent dacă se desfășurau în Marea Baltică, Iberia, nord-vestul Africii, Egipt, estul Mediteranei sau sud-estul Europei – și asta însemna că aceste războaie nu erau purtate doar de spanioli, portughezi, cavaleri teutoni, maghiari, sârbi sau ciprioţi.
Campaniile împotriva păgânilor și musulmanilor din sudul și estul creștinătăţii latine au atras interes, simpatie, donaţii și voluntari din întreaga Europă. Momeala puternică a cruciadei, chiar și în nord-vestul Insulelor Britanice, este imortalizată de Geoffrey Chaucer în „Povestea cavalerului”, din volumul Povestiri din Canterbury, cu invocarea regiunilor în care luptase protagonistul anonim: Alexandria, în Egipt, în jurul Mediteranei de est și în Turcia; în Prusia, Rusia și Lituania; în Spania și Maroc. Acestea au fost, după cum arată clar Chaucer, campaniile unui „om creștin”, care lupta „pentru credinţa noastră” împotriva „păgânilor”.[1]
Iberia, Africa de Nord și Europa de Est
Apogeul participării creștine la reconquista a fost în secolul al XIII-lea, dar părţi din Peninsula Iberică au rămas sub stăpânirea maură până în 1492, când Emiratul din Granada a fost învins, în cele din urmă, de armatele lui Ferdinand al II-lea și ale Isabelei I, suverani comuni ai Aragonului și Castiliei și León – fondatorii statului modern spaniol. Între timp, în anii 1410, portughezii și spaniolii începuseră să-și extindă operaţiunile militare în Africa de Nord, de unde maurii au primit sprijin. În perioada lui Ferdinand al II-lea din Aragon, războaiele dintre creștini și musulmani au continuat; de asemenea, au atras mai departe voluntari creștini străini. Contingentele militare din Franţa și Scoţia au luptat împotriva maurilor la sfârșitul secolului al XIV-lea. Englezii au luptat împotriva maurilor alături de armatele spaniole în anii 1370 și de armatele portugheze din Africa de Nord în anii 1470. În 1511, Ferdinand al II-lea de Aragon a lansat o cruciadă în strâmtoarea Gibraltar, din Africa, care a atras sprijinul armatelor engleze și franceze.
Între timp, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea a avut loc o cruciadă aproape permanentă în ţările care se învecinează cu regiunea baltică de est, condusă de Ordinul Cavalerilor Teutoni împotriva locuitorilor păgâni din Prusia, Lituania și Livonia (regatul medieval al Lituaniei se întindea cu mult dincolo de graniţele naţiunii moderne). Însă Ordinul Teutonic s-a putut baza pe sprijinul mai multor cavaleri germani. După cum observă cel mai recent istoric al ordinului, printre cei care au luptat în cruciada din Prusia și Lituania se aflau mulţi „francezi, englezi, scoţieni, cehi, unguri, polonezi și câţiva italieni.”[2] Între aceștia din urmă s-a numărat și Henry Bolingbroke, mai târziu regele Henric al IV-lea al Angliei.
În orice caz, pe măsură ce Cavalerii Teutoni au dobândit tot mai mult teritoriu, ei au devenit din ce în ce mai mult asemenea unui stat laic. De asemenea, s-au implicat din ce în ce mai mult în conflicte cu regatele vecine, unele dintre ele creștine, și astfel s-au trezit că luptă în calitate de „cruciaţi” împotriva polonezilor catolici și a rușilor ortodocși. Apoi, în jurul anului 1400, lituanienii s-au convertit în masă la creștinism, iar regatele Lituaniei și Poloniei s-au aliat prin căsătorie. Puterea combinată a uniunii polono-lituaniene s-a dovedit prea mare pentru Cavalerii Teutoni, care în 1410 au fost învinși în prima bătălie de la Tannenberg. Ordinul a încetat să mai fie un jucător important în zonă după aceea. Era „cruciadelor” baltice s-a încheiat.
Un motiv pentru convertirea elitei lituaniene, convertire care a fost impusă atunci și poporului, a fost tocmai de a obţine ajutorul polonez împotriva Cavalerilor Teutoni. Deși sinceritatea convertirilor originale este îndoielnică, odată ce lituanienii au devenit oficial creștini, predicarea și convertirea s-au perpetuat în generaţiile următoare. Într-un anumit sens, s-ar putea spune că atunci ordinul și-a atins o parte din obiectivele sale, în sensul că a ajutat la realizarea convertirii multor păgâni la creștinism! Cu toate acestea, cine știe dacă nu cumva convertirea ar fi fost mai ușor de realizat prin activitate misionară, nu prin războaie de cucerire, care au servit în principal la îmbogăţirea și creșterea puterii Ordinului Teutonic.
Suprimarea husiţilor
Cu toate acestea, germanii au reușit să facă cruciade chiar la ei acasă în secolul al XV-lea, împotriva husiţilor din Boemia și Silezia, în anii 1420. În cei patru ani de după martiriul lui John Huss în 1415, adepţii săi din ceea ce astăzi este Republica Cehă și estul Poloniei s-au organizat, iar în 1419 s-au ridicat într-o mișcare de revoltă. Papa Martin al V-lea a chemat toţi creștinii să ridice armele împotriva adepţilor lui Huss, deși armatele care au luptat ulterior împotriva husiţilor proveneau numai din Sfântul Imperiu Roman și din Polonia. Împăratul Sigismund a condus patru „cruciade” în Boemia și Silezia, dar a suferit în mod regulat înfrângerea din partea husiţilor, ale căror armate combinau inovaţia tehnologică (inclusiv prima utilizare pe scară largă a armelor de foc) cu o fervoare religioasă extraordinară. În cele din urmă, însă, forţele catolice germane și-au folosit superioritatea numerică pentru a obţine unele succese militare, husiţii s-au divizat în facţiuni, iar în 1436 a fost negociat un compromis de pace. Unele libertăţi s-au extins și s-a limitat diversitatea practicii religioase în cadrul populaţiei din Boemia (ceea ce, un secol mai târziu, a devenit baza pentru adoptarea pe scară largă a protestantismului), dar s-a restabilit astfel autoritatea împăratului și a papalităţii.
Aceste războaie au fost, din partea husiţilor, defensive: iniţial, aceștia nu au încercat să-și impună părerile religioase asupra catolicilor din Boemia și Silezia sau să ducă mesajul lui Huss în afara patriei; dar erau hotărâţi să se închine așa cum credeau că a poruncit Dumnezeu și să împiedice persecuţia. Cu toate acestea, a existat o alternativă la preluarea armelor, care urma să fie supusă martiriului. După cum subliniază istoricul Philippe Contamine, acest aspect a fost susţinut de un grup husit, Uniunea fraţilor boemi. Teologul lor de frunte, Peter Chelcicky, „a predicat nonviolenţa. Chelcicky s-a manifestat împotriva celor care aveau mustrări de conștiinţă să mănânce carne de porc vinerea, dar care vărsau cu ușurinţă sânge de creștini. Potrivit lui, prima epocă pacifistă a bisericii a fost și epoca sa de aur; legea creștină ca lege a iubirii interzicea crima, concluzia implicită fiind că adepţii acestei legi erau cu siguranţă obligaţi să asculte statul și dea Cezarului ceea ce era al Cezarului, dar să refuze… serviciul militar.”[3] Dar, după cum observă Contamine, această tendinţă„ era în contradicţie” cu alta care exercita o influenţă amplă în rândul adepţilor lui Huss și care a favorizat războiul. Foarte curând, retorica husiţilor a trecut de la „justificarea rezistenţei la soldaţii cruciaţi în numele adevărului” la apărarea „patriei” împotriva invadatorilor străini.[4] Războaiele au dobândit astfel un caracter etnic și laic, pe lângă cel religios.
Asediul din Acre a avut loc în 1291 și a dus la pierderea de către musulmani a orașului Acre, preluat de cruciaţi. Este considerată una dintre cele mai importante bătălii ale acelei perioade de timp. Deși mișcarea cruciaţilor a continuat alte câteva secole, capturarea orașului a marcat sfârșitul unor noi cruciade în Levant.
Mai mult, odată ce husiţii s-au bucurat de un succes susţinut împotriva armatelor lui Sigismund, au avut ocazia să-și impună punctele de vedere asupra celorlalţi cu forţa, iar acesta a fost unul dintre principalele motive pentru împărţirea mișcării în facţiuni. Frăţiile taborite și horebite, ai căror membri erau cei mai riguroși și zeloși dintre husiţi, doreau „să forţeze practica comuniunii în ambele feluri asupra cetăţenilor” din orașele care „rămăseseră catolice” și credincioase împăratului.[5] Husiţii au susţinut „o abordare tolerantă, ca o concesie necesară pentru a atinge unitatea” în Boemia-Silezia, alţii au văzut toleranţa „ca pe o trădare gravă a principiilor religioase fundamentale”.[6] În cele din urmă, taboriţii au pornit război împotriva celor pe care îi considerau a fi nejustificat de moderaţi, iar războiul civil dintre husiţi i-a permis lui Sigismund să obţină în cele din urmă o victorie împotriva lor, în ciuda înfrângerilor în serie din anii 1420 și de la începutul anilor 1430.[7]
Astfel, așa cum se întâmplă adesea, odată ce războiul a fost declanșat, și-a creat propria dinamică. Campaniile husiţilor au încetat să fie doar defensive și, sub presiunea războiului, mulţi dintre ei au devenit intoleranţi și au folosit forţa pentru a-și impune opiniile religioase asupra altora. Între timp, caracterul religios al războaielor îi făcuse să se lupte cu înverșunare, iar „cruciaţii” rareori erau dispuși să le arate milă ereticilor, care răspundeau atrocităţii cu atrocitate. După cum arată cercetările recente, cei 15 ani de războaie husite au fost cu adevărat catastrofali în ceea ce privește distrugerea provocată de comunităţile locale, în special în Silezia.[8]
Ameninţarea otomană
Între timp, de la mijlocul secolului al XIV-lea, turcii otomani avansaseră în Europa. După victoria lor asupra sârbilor în bătălia epică de la Kosovo, din 1389, otomanii s-au extins în sud-estul Europei, cucerind treptat regiunile conduse până atunci de prinţii greci ortodocși, dar fiind învinși de importantul (și romano-catolicul) regat maghiar. Cu toate acestea, Europa de Vest nu a fost grav ameninţată de turci înainte de anii 1520 și, în timp ce apelurile de ajutor în campaniile împotriva otomanilor au stimulat un răspuns semnificativ în Occident la sfârșitul secolului al XIV-lea, acestea au atras doar un răspuns limitat în cei 125 de ani de după deznodământ dezastruos al așa-numitei cruciade de la Nicopole, din septembrie 1396.
Cruciada respectivă amintea de cruciadele originale, prin apelul său paneuropean, care a depășit chiar Marea Schismă (discutată mai jos) și prin componenţa transnaţională a forţelor creștine. Cea mai mare parte a armatei cruciaţilor era compusă din forţele regelui maghiar, inclusiv trupe din Europa Centrală și de Est: Boemia, Bosnia, Carintia, Stiria, Transilvania și Ţara Românească. Dar a inclus și multe contingente din Europa de Vest: Burgundia (pe atunci practic un regat independent), Anglia, Franţa, Germania, Spania, Veneţia și Cavalerii Ospitalieri ai Ordinului Sfântului Ioan. Și, cu toate că la cruciadă nu au participat regi, elita creștinătăţii latine a fost reprezentată în acest sens: germanii erau conduși de Frederic de Hohenzollern; francezii, burgunzii și, nu în ultimul rând, englezii erau conduși de fiul și moștenitorul ducelui Burgundiei, John, conte de Nevers; de Filip de Artois, înalt reprezentant al Franţei; și de către doi soldaţi francezi celebri, mareșalul Boucicaut și Enguerrand de Coucy, contele de Soissons, fiecare dintre ei fiind sărbătorit în întreaga creștinătate ca modelul ultim al generalului medieval și al cavalerului paladin.
Înfrângerea armatei creștine la 25 septembrie 1396, la Nicopole, pe Dunăre, a fost o lovitură decisivă pentru cauza creștină din Balcani. Cruciada de la Nicopole a fost, în anumite privinţe, sfârșitul unei ere; a fost ultima mare cruciadă europeană.
Deși burgunzii urmau să lupte din nou în afara zidurilor Nicopolei, ajutându-i pe munteni în 1445, armatelor poloneze și maghiare din așa-numita cruciadă de la Varna din 1444 li s-au alăturat doar câteva trupe cehe, germane și italiene, în ciuda apelurile Papei Eugeniu al IV-lea; cruciada s-a încheiat cu o înfrângere la Varna (pe coasta Mării Negre, în Bulgaria modernă) mai dezastruoasă decât cea de la Nicopole. La fel, doar câteva trupe și nave italiene s-au dus să-i ajute pe apărătorii ortodocși greci ai Constantinopolului în timpul asediului final al sultanului Mehmed al II-lea, în 1453. Trei ani mai târziu a existat un răspuns foarte limitat la eforturile Papei Callistus al III-lea de a ridica trupe pentru a ridica asediul Belgradului de către Mehmed al II-lea, în ciuda unei declaraţii papale că înfrângerea orașului ar pune în pericol întreaga lume creștină. Datorită conducerii lui Ioan de Hunedoara și a zelului religios al apărătorilor, asediul s-a încheiat cu o victorie creștină remarcabilă, sărbătorită prin sunetul clopotelor bisericii din întreaga creștinătate. Dar aceasta nu se datora prea mult ajutorului occidental. Mai mulţi papi ai secolului al XV-lea, inclusiv Pius al II-lea, un veteran de la Varna, au încercat să organizeze o coaliţie creștină unită împotriva turcilor. Însă, deși în 1480 otomanii au ocupat din scurt Otranto, chiar în peninsula italiană, eforturile papale au primit un răspuns slab până în secolul al XVI-lea.
Lipsa entuziasmului din Europa de Vest în secolul al XV-lea a fost atribuită șocului cauzat de înfrângerea de la Nicopole. Totuși, este, de asemenea, adevărat că, în cea mai mare parte a sfârșitului secolelor al XIV-lea și al XV-lea, regatele catolice din Europa Centrală – Boemia, Ungaria și Polonia – au făcut destul de bine faţă războaielor cu turcii, în ciuda unor înfrângeri. Într-o eră în care Marea Schismă a Papalităţii (1378-1417) a împărţit creștinătatea, iniţial, între doi și mai târziu între trei papi rivali, timp de aproape 40 de ani, și când apariţia unor mișcări „eretice” proeminente în Anglia (lolarzii) și în Europa Centrală (husiţii) a reprezentat prima provocare majoră pentru autoritatea papalităţii timp de 200 de ani, europenii occidentali nu au prioritizat posibilul ajutor acordat fraţilor lor de credinţă împotriva musulmanilor, în special atât timp cât otomanii erau în mare parte ţinuţi la distanţă și păreau o ameninţare foarte îndepărtată.
Aceste atitudini au însemnat, în orice caz, că soarta creștinilor ortodocși din Europa de Sud-Est era pecetluită. De acum înainte, aceștia s-au confruntat cu o represiune susţinută și, uneori, cu persecuţii brutale din partea otomanilor, ceea ce a dus la numeroase convertiri la islam. Deși comunităţile creștine ortodoxe au supravieţuit, a apărut ura faţă de musulmani și s-au înrădăcinat atitudini care au durat literalmente secole întregi – atitudini de suspiciune și ură atât faţă de musulmani (cuceritorii și asupritorii), cât și faţă de romano-catolici (percepuţi că și-au abandonat fraţii creștini). Identităţile separate ale bosniacilor, croaţilor și sârbilor din Balcani sunt în mare parte definite nu de limbă, ci de religie. Istoric și cultural, bosniacii sunt islamici, croaţii, catolici și sârbii, ortodocși. Războaiele dintre aceste trei grupuri etnico-religioase din anii 1990 și genocidul practicat de extremiștii sârbi împotriva bosniacilor (dintre care mulţi nu erau de fapt musulmani) au fost, într-un sens, ultimele manifestări ale războaielor religioase începute în anii 1370.
O sinteză asupra perioadei cuprinse între anii 1370 și 1520
Pe scurt, pe parcursul acestei perioade, religia a contribuit la generarea de conflicte, deși numai la marginea Europei. Cu toate acestea, deși războaiele au fost purtate în zonele de frontieră ale creștinătăţii, oamenii din Europa Centrală și de Vest au fost în mod constant atrași de ele, motivaţi de fervoarea religioasă și în special de conceptul de „cruciadă”. Au fost stabilite modele care aveau să fie importante în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, când creștinătatea și islamul se confruntau direct, în timp ce catolicii și protestanţii au divizat creștinătatea apuseană. În special atracţia emoţională puternică a cruciadelor urma să fie extrem de influentă. În 1494, regele Carol al VIII-lea al Franţei făcuse planuri serioase de cruciadă împotriva turcilor. El i-a spus unuia dintre confidenţii săi că „nu va mai vărsa sânge și nici nu-și va cheltui banii [în războaie cu creștinii] până când nu va răsturna imperiul otomanilor sau nu va fi luat drumul spre Paradis”.[9]
Conceptul de cruciadă a fost atât de puternic în cultura occidentală că protestanţii, dar și catolicii urmau să fie influenţaţi de aceasta în purtarea războaielor confesionale din secolele al XVI-lea și al XVII-lea; cruciada urma să fie modelul pentru creștinii care luptau cu otomanii, dar și pentru catolici și protestanţi, care luptau între ei. A fost un model de mare eroism și angajament în campanie și în luptă, dar de multe ori și de o mare brutalitate și cruzime, unul care tindea să consolideze, mai degrabă decât să erodeze dușmănia dintre adepţii diferitelor credinţe și confesiuni. Așa cum vom vedea în articolul următor, războaiele religioase din secolele al XVI-lea și al XVII-lea trebuiau să fie printre cele mai ample, mai durabile și mai sângeroase conflicte din istorie, de neegalat înainte de războaiele secolului al XX-lea.
Profesorul D.J.B. Trim a scris acest articol în perioada în care preda istoria la Newbold College, Bracknell, Berkshire, lângă Londra, Anglia.
