În analele istoriei, secolul XX este secolul martirilor. Mai mulţi creștini au fost uciși pentru credinţa lor în acest secol decât în orice alt secol anterior.
În Turcia, de exemplu, creștinii armeni și asirieni au îndurat persecuţii teribile. Între 1894 și 1923, aproximativ 1,5 milioane de persoane din aceste grupuri etnice au pierit într-un genocid naţional pe care Elie Wiesel l-a numit „primul genocid al secolului XX”[1].
Războiul împotriva creștinismului, purtat de dictatori de orientare comunistă sau fascistă, a provocat suferinţe de nedescris. Adventiștii de ziua a șaptea numără, de asemenea, mulţi martiri în rândurile lor.
Diran Tcherakian, poetul căruia i-a fost împlinită foamea spirituală
Anihilarea bisericilor adventiste armene reprezintă unul dintre cele mai triste capitole din istoria adventistă.[2] În 1914, în toată Turcia se găseau aproximativ 350 de membri ai bisericii adventiste, majoritatea de etnie armeană. Dintre aceștia, mai mult de 250, printre care aproximativ 50 de copii și tineri, și-au pierdut viaţa în anii următori. Foarte puţini par să se fi convertit la islam pentru a-și salva viaţa. Printre cei mai cunoscuţi martiri s-a numărat Diran Tcherakian, un celebru poet armean și profesor universitar, care a devenit un fervent credincios adventist în 1915. Tcherakian a găsit în speranţa revenirii lui Hristos împlinirea dorinţelor sale spirituale cele mai profunde.
În 1921, a decis să călătorească prin Anatolia ca predicator itinerant, pentru a-i încuraja pe membrii bisericii adventiste, care erau ameninţaţi, speriaţi și izolaţi. S-a numărat printre cei care au pierit mai târziu în unul dintre numeroasele marșuri ale morţii. Avem destul de multe informaţii despre martiriul lui Tcherakian, deoarece acesta era deja faimos în timpul vieţii sale, astfel încât întregul popor armean i-a jelit moartea. Tcherakian a lăsat în urmă și note scrise în timpul marșului, note care au ajuns la membrii adventiști din Constantinopol, unde se afla biroul misiunii. În plus, au existat și câţiva martori oculari, care au vorbit mai târziu despre moartea lui, ba chiar au și relatat în scris cele întâmplate. Chiar și Enciclopedia sovietică armeană consemnează realizările literare ale lui Tcherakian pentru naţiunea armeană.[3]
Tcherakian a păstorit mica grupă armeană care supravieţuise genocidului, până când a fost arestat în Konya, în 1921, și condamnat pentru că a refuzat să renunţe la credinţa sa în faţa instanţei. Pentru că predicase despre subiectul său preferat, „împărăţia lui Dumnezeu” care urmează să vină, autorităţile l-au acuzat de rebeliune. Doi fraţi din comunitatea adventistă locală au fost condamnaţi împreună cu el, fiind împușcaţi la câteva zile după proces. Calvarul lui Tcherakian a început pe 14 aprilie 1921. Timp de mai multe luni, el a fost obligat să meargă în lanţuri, fiind bătut și torturat de miliţieni călare, în timp ce traversau zona muntoasă aridă din Anatolia. Treptat, toate bunurile i-au fost luate. Cu o mică Biblie în mâini, el le predica colegilor săi prizonieri în timpul călătoriei.
Deși epuizaţi, suferind în condiţii mizerabile, prizonierii au refuzat să lase predicatorul în urmă. L-au purtat în spate până când nu au mai avut putere.
După ce a parcurs aproximativ 1.000 de kilometri, colonia de deţinuţi a ajuns în orașul kurd Diyarbakir, pe malul râului Tigru, dincolo de care se întindea primejdiosul deșert sirian. De-a lungul drumului, femeile și copiii din satele armene au oferit mâncare prizonierilor înfometaţi. Orice prizonier care nu mai putea înainta era lăsat în urmă, fiind condamnat la moarte. Tcherakian a fost lovit de febră și, în cele din urmă, nu a mai putut merge. După ce i-au ascultat scurtele predici din timpul marșului, în ciuda faptului că se aflau în cea mai profundă mizerie și erau epuizaţi, prizonierii au refuzat să lase predicatorul în urmă. L-au purtat în spate până când nu au mai avut putere. Chiar și atunci, nu au renunţat și au convins câţiva ofiţeri să îl urce pe un cal și să îl lege de șa, favoare obţinută cu preţul hainei lui Tcherakian. Câteva ore mai târziu, Tcherakian a decedat. Ultimele sale cuvinte au fost îndemnuri pentru tovarășii săi, pe care i-a rugat să rămână uniţi și să nu lase dragostea și credinţa lor să se stingă.[4]
Karl Harress, unul dintre puţinii martiri din timpul celui de-al Treilea Reich
Deoarece adventiștii s-au distanţat de politică, pe de o parte, și și-au urmat conștiinţa, alegând să respecte poruncile divine, pe de altă parte, unele conflicte cu autorităţile nu au putut fi evitate. Karl G. Harress, crescut în landul german Turingia, lucra ca pastor adventist în Oldenburg în momentul arestării sale. Soţia sa, Frieda, l-a descris ca pe „un om echilibrat, care încă din 1939 a înţeles catastrofa care era pe cale să se abată asupra naţiunii germane”. În decembrie 1941, el a susţinut o serie de prelegeri publice, cu ocazia săptămânii anuale de rugăciune. Trei agenţi Gestapo s-au infiltrat în public, prefăcându-ne interesaţi de mesajul său, doar pentru a-l aresta la finalul unei prelegeri. După un interogatoriu al poliţiei, Harress și-a recunoscut opoziţia faţă de regimul nazist, folosind ca argument mesajul profetului Daniel, conform căruia nicio împărăţie pământească nu va dura (Daniel 2).[5]
Harress a fost luat judecat în cele din urmă de Tribunalul Poporului (Volksgerichtshof). În februarie 1942, pastorul în vârstă de 55 de ani a fost transferat în lagărul de concentrare Sachsenhausen-Oranienburg, unde a fost lăsat în voia capriciilor gardienilor. Deja foarte slăbit, a fost obligat să cureţe trotuarele cu o periuţă de dinţi. Extenuat de efort, s-a prăbușit inconștient de mai multe ori. În cele din urmă, a fost transferat în lagărul de concentrare Gross-Rosen din Silezia Inferioară, Polonia, care a făcut multe victime, din cauza muncii extenuante din cariera de granit. Harress a reușit să trimită câteva scrisori scurte soţiei sale, iar una dintre ele dezvăluie faptul că a refuzat să folosească salutul „Heil Hitler”. Curajosul predicator a murit pe 6 iulie 1942. Cauza oficială a morţii a fost circulaţia sangvină deficitară, dar nu se știe dacă diagnosticul a corespuns realităţii. Harress a fost unul dintre puţinii martiri adventiști germani din timpul celui de-al Treilea Reich.
Martiri în URSS
Sub Stalin, multe biserici adventiste din Uniunea Sovietică au fost anihilate. Aproximativ 70% dintre predicatorii și liderii bisericii au fost uciși între anii 1924-1941. Este imposibil de calculat numărul exact al martirilor adventiști din Uniunea Sovietică. Aproape un sfert din membrii adventiști sovietici, circa 3.000-4.000 de persoane, au murit din cauza persecuţiilor, foamei și detenţiei în lagărele de muncă. Câteva cazuri relativ bine documentate sunt cunoscute abia după mulţi ani de cercetări și investigaţii.[6]
Printre martiri s-a numărat și pastorul adventist Heinrich J. Löbsack, președinte al bisericii adventiste din Uniunea Sovietică .[7] În noaptea dinaintea zilei de 21 martie 1934, o mașină neagră s-a oprit în faţa casei lui Löbsack, care locuia în Moscova, pe strada Durowa. Agenţii sub acoperire ai serviciilor secrete au coborât și au bătut puternic la ușa casei din lemn, construite după modelul tradiţional rusesc. Predicatorul adventist de origine germană petrecuse ani de zile în Rusia, făcând multe sacrificii în activitatea lui de colportor, de pastor și superintendent. Deși îmbătrânise, continua să slujească biserica. A deschis ușa casei în liniște, în timp ce unul dintre bărbaţi a strigat: „Genrich Ivanovitsch Lebsak, sunteţi arestat!”. Înainte să fie încătușat, Löbsack i-a încurajat pe colegii cu care împărţea casa msiunii cu aceste ultime cuvinte: „Fraţilor, continuaţi să lucraţi fără să vă descurajaţi, deoarece lucrarea lui Dumnezeu este ca un râu și nu poate fi oprită”.
Nicio altă persoană nu a realizat atât de multe pentru cauza adventistă din Rusia. Începând cu anul 1890, Löbsack a fost un predicator itinerant și un lider pe linia frontului. Doar în anul 1927 a călătorit 46 000 de kilometri cu trenul, vaporul, mașina și călare pe cal pentru a vizita bisericile adventiste împrăștiate în toată ţara. Greutăţile, persecuţia și închisoarea au fost o constantă a vieţii sale, în care s-a simţit „urmărit precum o căprioară vânată”.
„Fraţilor, continuaţi să lucraţi fără să vă descurajaţi, deoarece lucrarea lui Dumnezeu este ca un râu și nu poate fi oprită.”
Cele mai importante momente ale activităţii sale au fost recunoașterea Bisericii Adventiste (printr-o declaraţie de toleranţă emisă de ţarul Nicolae al II-lea în 1906), reorganizarea bisericii ca o „Federaţie de Uniuni” la începutul noii ere a Uniunii Sovietice, dublarea numărului de membri sub președinţia sa (1920-1927) și înfiinţarea unei edituri.
Chiar în timp ce biserica se dezvolta și creștea, statul sovietic încerca să o sugrume în pumnul său de fier, prin noi restricţii și represiuni. În 1924, Löbsack a întocmit o declaraţie în care afirma că fiecare membru al bisericii trebuie să rezolve problema serviciului militar conform propriei conștiinţe. Cu toate acestea, în 1928, sub presiunea severă a autorităţilor sovietice, Löbsack a declarat că, de acum înainte, membrii trebuie să accepte pe deplin „serviciul militar în toate formele sale”. Prin urmare, membrii bisericii care nu erau de acord cu serviciul militar aveau să fie excluși. După 1929, situaţia din Moscova a devenit tot mai insuportabilă pentru Löbsack. Oficialii poliţiei secrete îl convocau acum aproape zilnic, pentru negocieri și interogatorii care durau ore întregi, Löbsack scăpând cu greu de arestare. Într-un efort de a-și liniști prigonitorii, în iunie 1933, Löbsack a publicat o circulară în care îi încuraja pe fermierii adventiști să lucreze în Sabat în timpul recoltei, o decizie extrem de controversată. Löbsack își dorea ca flacăra bisericii persecutate să nu se stingă definitiv, și a încercat cu disperare să mulţumească autorităţile, cu speranţa că le va câștiga, în cele din urmă, încrederea.
Eforturile lui Löbsack au fost sortite eșecului de la bun început. Mai târziu, în închisoare, el i-a mărturisit soţiei sale, printre lacrimi, cât de mult regreta aceste compromisuri. Devenise clar pentru el faptul că „tiranii vor un singur lucru: anihilarea completă a bisericii și moartea noastră”. După arestare, Löbsack a fost interogat în fiecare noapte, timp de trei săptămâni, în camerele de tortură infame ale închisorilor Lubyanka și Butyrka din Moscova, până când s-a prăbușit. A fost dus la spitalul închisorii pentru a se recupera, astfel încât procesul să poată continua. Din înregistrările instanţei reiese că atât acuzaţiile, cât și mărturisirile lui Löbsack au fost falsificate. „Mărturisirea” sa privind activităţile contrarevoluţionare a fost obţinută prin tortură, după cum reiese din dosarul ulterior de reabilitare.
Citește și: Pe urmele celor mai persecutaţi fraţi ai Lui
Löbsack a fost condamnat la trei ani de izolare într-un lagăr de muncă plasat la nord-est de Moscova. Nu se știe aproape nimic despre condiţiile de detenţie. Unele dintre celulele individuale din lagăr erau foarte mici și reci, cu tavane joase și ușor inundabile. La sfârșitul pedepsei, lui Löbsack i s-a oferit libertatea, cu condiţia de a-și renega credinţa, dar el a refuzat. Este posibil ca să fi murit în lagăr, în anul 1938. Un martor ocular susţine că a văzut cum Löbsack a fost omorât de un guardian, care l-ar fi bătut cu patul puștii. Mai târziu, s-a spus că a fost ucis de un pluton de execuţie în timpul Marii Epurări. Până în prezent, locul, data și circumstanţele exacte ale morţii sale au rămas necunoscute. Familia nu a primit nicio notificare oficială de deces, iar mormântul său nu a fost niciodată descoperit.
„Aduceţi-vă aminte…”
„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13:7). Puterea martirilor adventiști constă în faptul că viaţa (și moartea lor) exemplifică într-un mod dramatic ce înseamnă să-L cinstești pe Dumnezeu și să rămâi credincios poruncilor Sale într-o lume condusă de forţe întunecate.
În ciuda obstacolelor și a îndoielilor, acești martiri adventiști au rămas credincioși până la moarte. Tăria cu care au suportat suferinţa și-a avut obârșia în credinţa lor în Iisus, Regele care va reveni în curând, aducând cu El o răsplată care nu piere.
Daniel Heinz este director al Arhivei Istorice a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Europa, affiliate Universităţii Adventiste Friedensau, Germania. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.
