Există un poem tulburător despre pericolul irosirii vieţii, aparţinându-i tânărului Nicolae Labiș, un gânditor profund, vizionar, decedat la vârsta de 21 de ani.
Recitirea lui recentă ne-a inspirat să concepem acest mesaj către tânăra generaţie, luându-i în calcul anumite particularităţi bio-psiho-cognitive relevante, pentru a face unele sugestii, sperăm, cât mai utile. Le-am concentrat ca și cum ar fi singura noastră ocazie de a ne adresa direct, cât mai cuprinzător, prin intermediul unui text care lasă răgazul potrivit pentru reflecţia lucidă, în singurătate.
False probleme
Pentru a fi rezumativi, mai întâi vom enumera câteva false probleme prin care am trecut și noi și pe care le-am sesizat la tinerii din jurul nostru, indiferent de generaţie:
Presiunea grupului și dorinţa de integrare. În adolescenţă și tinereţe, tindem să ne propunem să fim „ca lumea”, din dorinţa de a ne integra într-un grup, într-o comunitate; dar, dacă acea „lume” nu e cum trebuie și ne cere compromisuri, atunci nu e cazul să ne adaptăm ei, ci mai degrabă să căutăm o alta cu adevărat bună ori, dacă încă nu e posibil, să ne pregătim pentru o lume mai bună la care aspirăm în viitor; ar trebui să fim capabili să respingem presiunea de grup! Pentru asta, am putea dobândi și folosi avantajele asertivităţii. Importanţa și relevanţa părerilor despre noi ale unui grup, mai ales la tinereţe, se evaporă, pur și simplu, când schimbăm grupul trecând la următorul nivel (de studii, de vârstă, de convieţuire, de specializare profesională etc.).
Obsesia „normalităţii”. În adolescenţă și tinereţe, avem o obsesie cu încadrarea în „normal”, ne suspectăm că nu suntem chiar normali (în dezvoltare, în atingerea unor obiective, în parcurgerea unor etape, în ceea ce simţim etc.); să nu ne mai facem grijile astea: viaţa nu are jaloane fixe, etape obligatorii, vârste programate și realizări standardizate! Nu există vârsta fixă la care să te căsătorești sau să ai un copil, nu e obligatoriu să faci anumite studii, nu te presează cineva să placi tuturor etc. Pe de altă parte, e de dorit să ne explorăm și să ne cultivăm înzestrările toată viaţa, nu doar în perspectiva bacalaureatului, și, mai ales, să ne descoperim vocaţia!
Frica de eșec. La vârsta tânără, ne temem că nu suntem sau nu vom fi în stare să realizăm ceva semnificativ, poate nici ceea ce alţii reușesc cu ușurinţă, ne temem de ratare; să fim siguri că ratarea nu poate exista, pur și simplu, în cazul unui om tânăr. Pentru tineri, nici măcar Cerul nu poate fi limita, ci ţinta! Îndrăzniţi!
Distanţa percepută greșit. Încă o falsă problemă care îi ţine pe copii, adolescenţi și tineri departe de Dumnezeu este că ei își imaginează tocmai că El este prea departe de ei: că intervine, probabil, în viaţa altora sau în unele momente decisive, dar numai atunci când se întâmplă ceea ce I-au cerut, iar în rest… tăcere. Nerăbdarea de a experimenta și de a avea iniţiative îi face să umple „tăcerea” aceasta cu propriile greșeli și riscuri, ceea ce sporește neliniștea sufletească pe care o resimt frecvent.
Tinerii s-ar putea scuti de atâta tulburare nemărturisită, neîncredere, dezorientare și acţiuni nechibzuite dacă ar înţelege că Dumnezeu nu Se schimbă, că e mereu cu ei și-i așteaptă răbdător să se pună cu totul în mâna Lui, iar neliniștea lor e un avertisment că ei sunt cei ce se îndepărtează de El, că Dumnezeu ar dori să le dea acea pace a sufletului care „întrece orice pricepere” (Filipeni 4:7)!
Când alegi după voia Lui, ai pace, în ciuda oricăror ameninţări omenești; când nu, ai neliniște, în ciuda oricăror asigurări omenești. Aceasta e o busolă practică, merită folosită!
Probleme reale de luat în seamă
Maturizarea incompletă și riscul regresului. La adolescenţă și tinereţe, există tendinţa să credem că ne-am maturizat destul și că așa vom rămâne toată viaţa; dar realitatea e că maturizarea psihică are un ritm diferit de cea fizică și că toată viaţa creștem sau descreștem în privinţa caracterului, care nu e dobândit la naștere, precum temperamentul, ci se educă; dacă ne preocupăm să-l șlefuim, o să cultivăm calităţile și o să estompăm defectele – pe care le avem cu toţii, în măsuri și tipuri diferite. Însă, dacă ne încăpăţânăm să ne considerăm „finisaţi”, vom descrește, deoarece calităţile nu sporesc de la sine, pe când defectele da! Acestea se vor manifesta tot mai des și mai necontrolat, până vor deveni obiceiuri proaste și vicii. Abia atunci va interveni ratarea umană – când cineva devine sclavul unor dependenţe nocive! De pildă, în cazul unui tânăr care consumă alcool doar pentru că asociază obiceiul cu libertăţile adultului, dar nu realizează când se instalează dependenţa: atunci când simte zilnic nevoia de alcool, oricât de puţin; e „vocea” genelor alcoolismului, care au fost activate prin noul obicei. Ca să-l parafrazăm pe apostolul Pavel: când crezi că ești tare, atunci ești slab. Epigenetica revelează însă că fiecare poate controla activarea sau inactivarea unor asemenea gene, indiferent de moștenirea genetică, în funcţie de stilul de viaţă.
Viziunea infantilă despre libertate, pe care o păstrează uneori și „adolescenţii întârziaţi”, este de independenţă faţă de reguli și legi și faţă de autoritatea ce impune respectarea lor. De aici și atitudinea rebelă sau antisocială. Viziunea matură presupune ca la adevărata libertate să ajungem prin gestionarea inteligentă și responsabilă a relaţiei dintre reguli și dorinţele noastre. Andrei Pleșu numește asta „talent moral”, în cartea sa Minima moralia.
Gestionarea greșită a libertăţii și a responsabilităţii. Uneori, există un decalaj între stadiul incipient al maturizării și al responsabilizării la vârsta adolescenţei sau a tinereţii, pe de o parte, și stadiul mai avansat al libertăţii de acţiune și de utilizare a anumitor mijloace și oportunităţi, pe de altă parte. De exemplu, să ai la dispoziţie o mașină bună, dar să conduci iresponsabil; să primești bani și să-i risipești pe mofturi sau pe obiceiuri periculoase; să rămâi singur acasă și să dai o petrecere la care vine… și poliţia etc. Pentru a se preveni asemenea situaţii, ar fi de dorit ca tinerii și adolescenţii să accepte ca părinţii să calibreze treptat doza de libertate pe care le-o acordă, pe măsură ce se maturizează fiecare în parte, nu conform unor repere temporale (adică niște repere arbitrare, de tipul: „am 18 ani, vreau mașină”; „am împlinit 15 ani, am dreptul să dorm pe la prieteni”, „am luat bac-ul, acum am voie să fumez” etc.).
Neînţelegerea limitelor raţiunii. În special în cazul tinerilor reflexivi, inteligenţi, cultivaţi, mai apare o superbie, o infatuare și chiar un cinism date de impresia că raţiunea e totul în cunoașterea lumii; îţi trece prin cap că poţi cuprinde și înţelege orice, doar că se va întâmpla treptat, pe măsură ce vei acumula și vei selecta cunoștinţele certe, necesare și suficiente pentru a avea un tablou complet asupra lumii. Ca atare, depreciezi ceea ce alţii au evaluat ca misterios, de necuprins, dincolo de capacităţile minţii umane, pur spiritual, duhovnicesc, transcendent, ceresc. Consideri că TU nu te vei poticni acolo unde alţii au făcut-o, ba chiar vei putea aduce mai multă lumină tuturor. Tot ce ar avea de făcut acești tineri, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu și a pricepe câte sunt pe lumea asta dincolo de limitele slabei raţiuni omenești, ar fi să nu dispreţuiască ceea ce nu cunosc și nu pricep; să valorizeze misterul existenţei și să-L invite în inima lor pe El, cu onestitatea și curăţia tinereţii – niște virtuţi pe care nu le conștientizează, dar de a căror existenţă s-ar putea să afle prea târziu, după ce le vor pierde. Niciun tânăr nu e prea „pătat” pentru a se întoarce din drumul greșit!
Egoismul și egocentrismul. La tinereţe, se mai manifestă o anume formă de egoism și/sau egocentrism; într-o oarecare măsură, e ceva explicabil pentru persoane care încă nu se cunosc bine pe sine, care se raportează la mediul înconjurător tatonând, acolo unde alţii sunt familiarizaţi cu mediul. Dar, dacă egoismul și egocentrismul persistă, ele induc defectul iubirii de sine exagerate, care îndepărtează pe oricine – și, mai ales, pe Dumnezeu. Atunci când am reacţionat egoist sau egocentric ca să obţinem ceva (un avantaj, un obiect, o imagine mai bună, o bătălie, o favoare etc.), să ne întrebăm ce am pierdut: respect, apreciere, prietenie, disponibilitatea la colaborare, șansa de promovare, încrederea celorlalţi… sau chiar harul Lui? Pe măsură ce egoistul avansează în vârstă, oricât ar fi de șarmant, riscă să rămână singur. Dragostea autentică presupune revărsarea sufletului tău în afară, spre altul, de aceea este o relaţie, și nu doar o trăire.
Limitarea rolului lui Dumnezeu. În privinţa vieţii de credinţă, tinerii au tendinţa să-I acorde lui Dumnezeu un anumit spaţiu de acţiune în viaţa lor, însă, în cele mai fierbinţi dorinţe și speranţe concrete, ei ar vrea să aleagă singuri. Este o greșeală majoră, pentru că tocmai acolo ar fi înţelept să recunoaștem că nu ne pricepem să alegem, că nu ne cunoaștem suficient pe noi înșine și, în consecinţă, nu știm ce ne-ar aduce fericirea. Doar El ne cunoaște pe deplin, cu bune și rele, cu șansele și neșansele noastre, și, dacă Îi predăm complet viaţa, abia atunci va alege pentru noi ce ni se potrivește. Pentru că numai ce ni se potrivește ne poate face fericiţi! Nu neapărat ce ne dorim; dorinţele pot fi nepotrivite, absurde, rătăcitoare, nesăbuite etc., dar potrivirile Lui sunt așa cum spune expresia englezească: made in heaven.
Tentaţii, curiozităţi cu efecte secundare. Un alt obicei adolescentin, care poate persista toată viaţa, este să-ţi lași mintea să hălăduiască pe tărâmurile periculoase ale tentaţiilor și curiozităţii morbide, cu falsa siguranţă că totul e sub control pentru că e doar în interior, iar dacă nu ai trecut la fapte, nu contează simpla imaginaţie. Greșit! E un fapt și să-ţi imaginezi, iar adâncirea în gândurile rele ia forma unor „creaturi” care pot pune stăpânire pe gândire și simţire: De aceea, un înţelept îndemn biblic este să respingem din start orice asemenea „balaur”, să refuzăm chiar și să gândim cu anumite cuvinte; să ne obișnuim cu o igienă a minţii, așa cum avem o igienă a corpului. Răul lucrează mai întâi la trăirile, nu la convingerile noastre; acestea, oricât de bune, se pot surpa singure, dacă trăirile ne-au ademenit și ne-au corupt caracterul.
Incertitudini cu privire la identitate și sens. O altă problemă tipică celor tineri, dar care se poate instala pentru totdeauna atunci când nu-L cunoaștem pe Dumnezeu, este permanenta incertitudine cu privire la viitor, la destin; o nesiguranţă sufletească, o stare difuză, de fundal, care face ca orice alte sentimente sau emoţii să-și piardă ceva din farmec. E o incertitudine care ne face să ne îndoim de ceea ce suntem și să nu fim prea încrezători nici în ce am putea să devenim, să facem sau să obţinem. Parcă orice bucurie sau fericire plenară se amână pentru altădată sau se atribuie altcuiva… Ești și nu ești prezent în propria viaţă; ţi-ai dori-o pe a altuia. Această stare dispare definitiv când te predai Lui cu toată fiinţa, fără rest. Nesiguranţa se relativizează atunci la o lume măruntă, pe când tu o poţi privi de Sus apoi, știind ce promisiune solemnă ai primit. Uneori, asta se petrece abia la bătrâneţe, când ar fi atât de benefic să se petreacă de la început, pentru a nu mai pierde decenii de viaţă adevărată! Abia atunci știi cine ești, pentru că simţi că ești iubit de Dumnezeu.
Cum se poate trăi, de la început, pe temelia acestei promisiuni a destinului nostru cosmic? Prin apropierea tot mai mare de Dumnezeu, „cu toată inima” (Ieremia 29:13), pentru că nu se poate să-L cunoști tot mai mult și să nu-L iubești tot mai mult. Apoi, din iubirea Lui faţă de tine, pe care o descoperi mereu miraculos, se hrănește iubirea ta faţă de El și de semeni. Este singura forţă care te ajută să-ţi trăiești viaţa „din belșug” (Ioan 10:10) – o altă promisiune! – fără a obosi și a te irosi ca Om.
Și, pentru că în faţa miracolului cunoașterii Lui se oprește cu adevărat orice pricepere omenească, ne putem doar lăsa, pur și simplu, mângâiaţi de dragostea Lui, care „întrece orice cunoștinţă” (Efeseni 3:19). Pentru această dragoste deplină și împlinitoare merită să trăim și să ne asumăm identitatea cea mai valoroasă: aceea de copii ai lui Dumnezeu!
Corina Matei și Dumitru Borţun prezintă rezumativ, rememorând din experienţa personală, analizând și propunând soluţii, o serie de probleme pe care și le pun tinerii în legătură cu viaţa lor, sub aspectul dezvoltării, al integrării în comunitate, al destinului lor, precum și al comuniunii cu Dumnezeu în toate acestea.
