Roger și Kathy Hernández, coordonatori de misiune pentru zona de sud-est a Statelor Unite, sunt de cele mai multe ori împreună, o familie dinamică, cu un entuziasm contagios. Rareori îi găsești în biroul lor din apropiere de Atlanta – ei fie instruiesc pe alţii pentru misiune, fie sunt direct angajaţi în evenimente publice.

Adesea tema lui Roger este: „Suferinţa nu este permanentă.” Dacă Roger nu se face văzut sau auzit pentru câteva zile, înseamnă că scrie. Ultima lui carte este destul de subţire, ca să nu descurajeze, dar debordează de curaj, speranţă și energie. Titlul: Eșecul nu este permanent.

Ce amintiri timpurii aveţi despre punctul dumneavoastră de plecare în viaţă şi credinţă?

K.H.: Am crescut într-o familie de catolici. Am poze cu mine cu ocazia primei comuniuni; arătam ca o mică mireasă. Mai ales cei din familia tatălui meu erau catolici devotaţi. Părinţii mei aveau mereu grijă să mă ducă duminica la biserică și îmi amintesc că mergeam la liturghie şi că luam parte la programele muzicale organizate de sărbători.

Din păcate, tata a devenit alcoolic, ceea ce a făcut ca familia mea să se destrame. Atunci când părinţii mei au divorţat, eu am rămas în custodia mamei, iar după câţiva ani tata s-a recăsătorit cu o femeie care fusese adventistă. Au mers o dată la biserică, iar tatălui meu i-a plăcut foarte mult. Tata mi-a spus mai târziu că în biserica adventistă a avut parte de o experienţă pe care nu o mai trăise până atunci, iar modul cum a fost primit de membrii bisericii a fost chiar lucrul de care avea nevoie atunci. Datorită tatălui meu, care nu fusese adventist, mama mea adoptivă a reînceput să meargă la biserică.

Apoi mama s-a îmbolnăvit, aşa că tata a spus: „Voi avea eu grijă de fete.” După cum v-am spus, participa pe atunci la studii biblice şi a vrut ca eu şi sora mea să îi urmăm exemplul. Ca să fiu sinceră, pe atunci eram o adolescentă foarte rebelă şi nu voiam să am nimic de-a face cu Dumnezeu sau cu biserica.

Nici la biserica catolică, asta aparţinea deja trecutului.

K.H.: Aşa este. Nu voiam decât să mă distrez. Dar am început să particip la acele studii biblice şi, treptat, am devenit tot mai interesată de ceea ce învăţam. Apoi tata a decis să se boteze şi a spus că s-ar bucura foarte mult ca împreună cu el să fim botezate şi noi, fetele, aşa că a fost ocazia să iau o decizie. Am acceptat invitaţia tatălui meu, deşi, ca să fiu sinceră, am avut multe ezitări.

V-aţi botezat, deşi, aţi spus, eraţi o adolescentă rebelă.

K.H.: Da. Am făcut acest lucru şi a fost o experienţă ce mi-a schimbat viaţa. În ciuda ezitării mele, Dumnezeu avea un plan pentru mine şi am simţit acest lucru imediat după ce am ieşit din apa botezului.

Domnule pastor, vorbiţi-ne despre punctul dumneavoastră de plecare în viaţă. Diferă de cel al soţiei dumneavoastră, însă are multe asemănări cu istoria vieţii telespectatorilor noştri din România.

R.H.: M-am născut în Cuba în vremea dictaturii comuniste a lui Fidel Castro. Părinţii mei erau adventişti. Tata era pastor, iar mama – misionar. Atunci când eu aveam doi ani, tata a solicitat o viză ca să putem emigra din Cuba.

Vorbiţi-ne despre statutul bisericii adventiste în perioada comunistă, când Cuba era condusă cu mână fermă de Fidel Castro.

Sistemul politic din acea vreme era foarte ostil faţă de toate bisericile. Elevii aveau datoria ca în fiecare zi să recite un legământ faţă de regimul comunist şi să poarte cravată, dar creştinii refuzau s-o poarte. Aceștia erau consideraţi paria în acea vreme și nu aveau acces la o educaţie superioară. Elevii trebuiau să meargă la şcoală sâmbăta şi multe examene erau programate în această zi.

Au reuşit creștinii să reziste în faţa presiunilor? Sau mulţi dintre ei au cedat?

R.H.: Nu am amintiri personale, eram mult prea mic, dar tata mi-a povestit multe. Cred că persecuţiile dau imbold vestirii Evangheliei, ca în vremurile biblice, când persecuţiile au fost însoţite de creşterea numărului convertirilor.

De exemplu, la un moment dat, Fidel Castro a spus: „Biserica nu a plătit impozite până acum, aşa că va trebui să plătească pe mulţi ani în urmă.” El a pus un anumit termen, după care toate bisericile din Cuba aveau să fie forţate să-şi înceteze activitatea. Era o sumă foarte mare. Unii creştini și-au vândut tot ce au putut, frigidere, alte aparate și chiar haine, pentru a putea aduna banii. Oamenii erau săraci, dar și-au arătat credinţa prin fapte.

Revenind la familia dumneavoastră, aţi spus că tatăl dumneavoastră a decis să emigraţi din Cuba. Ce s-a întâmplat?

R.H.: Dacă voiai să emigrezi, trebuia să-ţi plăteşti datoria faţă de ţară, astfel că tata a făcut doi ani de muncă grea. Lucra la tăierea trestiei de zahăr de la 5 dimineaţa până la 10 seara. Primea o conservă la prânz şi încă una la cină, iar dimineaţa ceva cafea şi pâine.

Tatăl meu a văzut câteva persoane care şi-au tăiat degetele intenţionat ca să li se dea voie să plece din acel loc. Altora li s-a pus pistolul la tâmplă și s-a tras. Pistolul nu avea gloanţe, dar era o tactică de intimidare. Nici în ziua de azi tata nu suportă să vadă trestie de zahăr, iar dacă cineva îl servește cu sirop de trestie, el are o reacţie negativă.

Presupun că tatăl dumneavoastră trebuia să lucreze şi în Sabat…

R.H.: Tata le-a spus că nu voia să lucreze sâmbăta şi i s-a zis: „În cazul acesta, va trebui să lucrezi duminica.” Duminica era zi liberă, astfel că tata lucra singur. El era dus la muncă mai devreme şi adus înapoi mai târziu, aşa că duminica tata lucra mult mai mult.

Care a fost finalul acestei perioade dificile pentru familia dumneavoastră?

R.H.: După ce tata s-a întors acasă, ni s-a permis să emigrăm, dar era o problemă, căci mama era însărcinată în opt luni şi trei săptămâni. Aşa că putea naşte în orice moment. Potrivit legii, era interzis să pleci din ţară dacă erai însărcinată în şase luni sau mai mult, dar noi ne-am dus totuși la aeroport. Mama s-a îmbrăcat într-o rochie largă, iar eu mergeam înaintea ei. Când am ajuns în faţa celui ce verifica paşapoartele, mi-au căzut pantalonii, aşa că mama s-a aplecat să-i ridice şi atunci funcţionarul ne-a zis: „Mișcaţi-vă!” Am ajuns în Spania, iar după nouă zile l-a născut pe fratele meu.

După câteva luni petrecute în Spania și în Costa Rica, am ajuns în America. A urmat o perioadă dificilă. Eram extrem de săraci. Pentru masă nu aveam decât o oală de gătit, o farfurie, o cană și o lingură. După ce mama termina de gătit, eu eram primul care mânca, apoi ea spăla vasele, mânca ea și iarăși spăla vasele, iar ultimul care mânca era tata. A fost dificil, dar ne bucuram de libertate.

Îmi amintesc că am fost loviţi într-o intersecţie de o maşină condusă de un bărbat beat şi drogat. Tata s-a ales cu patru fracturi, mama a fost la un pas de moarte, dar eu, care mă aflam pe bancheta din spate, am scăpat nevătămat. Am simţit mâna călăuzitoare a Domnului în multe ocazii, aşa că nimeni nu trebuie să-mi spună că Dumnezeu există, deoarece am văzut cum El ne-a ocrotit şi ne-a binecuvântat în decursul timpului.

Sper că aţi reuşit să depăşiţi acea perioadă dificilă şi să vă construiţi o viaţă mai bună.

Ne-am mutat în Puerto Rico, unde se vorbeşte spaniola, așa că am copilărit în ţara de unde e originară familia soţiei mele, deși ea şi-a petrecut copilăria în New York. Tata a lucrat ca pastor a şapte biserici. Mergeam des la biserică, dar perioada adolescenţei a fost dificilă; ascultam multe predici şi trebuia să urmez multe reguli, însă nu aveam o relaţie adevărată cu Iisus. Îmi plăcea să merg la biserică, dar îmi plăcea, de asemenea, să mă distrez cu prietenii, aşa că trăiam un fel de schizofrenie spirituală.

Pentru că ştiaţi că nu era bine ce faceţi, nu vă puteaţi bucura nici de un lucru, nici de celălalt. Cum aţi ieșit din acea stare?

Eram la un colegiu adventist, urmam teologia și doream să devin capelan pentru rezerviștii din armată. La un curs, profesorul ne-a vorbit despre Epistola către Romani, pasajul care spune că, atunci când lucrezi, eşti plătit pentru munca ta, însă harul nu e ceva ce să primeşti muncind, ci ne este dăruit de Dumnezeu, iar noi suntem mântuiţi prin har şi credinţă. Cuvintele acelui profesor mi-au rămas în minte. Atunci am înţeles mesajul Evangheliei, am înţeles că Domnul mă iubeşte, mă acceptă aşa cum sunt şi că nu trebuie să depun vreun efort pentru a primi harul, acesta ne e dăruit de Dumnezeu. Atunci lucrurile au început să se schimbe în viaţa mea.

Acum sunteţi pastor…

După o noapte în care m-am luptat cu Dumnezeu, mi-am spus: „Vreau să devin pastor.” De când mă ştiu, ori de câte ori mă întreba cineva ce vreau să mă fac, răspundeam că vreau să fiu pastor. Spuneam asta chiar şi atunci când eram drogat, beat sau într-un bar, iar cine mă auzea îmi spunea: „Nu ştiu dacă ţi se potrivește…” Mama mi-a spus că, de când eram copil, ea se rugase ca eu să devin pastor.

Cei din familia dumneavoastră ştiau ce viaţă duceaţi?

R.H.: Nu ştiau foarte mult, dar ceva știau, căci mă întorceam acasă la ore foarte târzii, iar mama mă aştepta mereu în sufragerie. Nu putea să se ducă la culcare până ce nu soseam acasă. Eu mă întorceam la ora 1 sau 2 noaptea şi încercam să intru în casă pe fereastră, ca să nu-i deranjez pe cei din familie. Nimeni nu a crezut în mine în afară de mama, ea a fost singura persoană care îmi spunea mereu: „Tu vei fi cu siguranţă pastor.” După ce am luat parte la acel curs, m-am hotărât să mă fac pastor şi iată-mă! Căsătoria cu Kathy a fost o altă minune. Suntem căsătoriţi de 25 de ani.

Aveţi copii?

K.H.: Da, avem doi copii biologici şi două fete adoptate, ai căror părinţi nu au putut să aibă grijă de ele. Una dintre ele are 29 de ani, iar cealaltă – 28. Fiica noastră are 21 de ani, iar băiatul – 18.

Fetele adoptive sunt mult mai mari decât copiii dumneavoastră biologici. Nu v-a fost teamă de influenţa pe care ar fi putut-o avea asupra copiilor dumneavoastră?

K.H.: Aceasta e o întrebare foarte interesantă şi vă mulţumesc că ne-aţi adresat-o. Am avut în jur atât exemple negative, cât și pozitive. Un unchi a adoptat nişte copii, dar din păcate a fost un eșec. Aveam în jur de opt ani şi îmi amintesc că voiam să îi duc pe acei copii la mine acasă şi să am grijă de ei, căci văzusem că nu erau bine îngrijiţi. Mulţi ani mai târziu, un prieten bun de-al soţului meu a adoptat mai mulţi copii şi a mers foarte bine, iar eu am fost impresionată şi plină de admiraţie pentru gestul lui, mi-am zis: „Ce mod minunat de a-i învăţa pe copii despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi!” Eram în Oregon când o familie care avea în grijă nişte copii ne-a spus: „Nu mai putem fi asistenţii maternali ai copiilor aflaţi în îngrijirea noastră; ne întrebam dacă nu aţi dori voi să aveţi grijă de ei.”

Cred că, în decursul timpului, prin acele experienţe, Dumnezeu lucrase la inima mea, pentru a mă pregăti să îmi asum această responsabilitate. Am simţit cu adevărat că Domnul mă chema să devin asistent maternal, aşa că am început să mă rog pentru asta. Dar trebuia să fiu sigură că şi Roger primise aceeaşi chemare.

Care a fost perspectiva dumneavoastră?

R.H.: Pentru mine, casa era locul unde voiam să am pace şi linişte, fiindcă aveam mult stres. Eram pastorul unei biserici de circa 1.000 de membri, trebuia să mă ocup de multe chestiuni şi să iau parte la multe întâlniri, aşa că mi-a fost mai greu să înţeleg că acesta era planul lui Dumnezeu pentru noi. Dar ne-am rugat, am ţinut post şi am înţeles că aceasta era chemarea Lui pentru noi, aşa că am luat-o pe una dintre fete, iar apoi pe sora ei. Le-am tratat ca pe propriii noştri copii şi le-am oferit o educaţie adventistă. Le-am adoptat când erau deja adolescente, iar acest lucru a fost o provocare, deoarece copiii noştri erau mult mai mici decât ele.

K.H.: Sunt una dintre puţinele persoane cărora chiar le place de adolescenţi. Adoptarea acestor fete ne-a învăţat multe lucruri despre nevoile copiilor, adolescenţilor și chiar ale părinţilor din biserică.

Asta ne-a pregătit și pentru creşterea propriilor noştri copii.

Munca unui pastor are multe faţete. Care e activitatea dumneavoastră preferată?

R.H.: Îmi place să predic şi să scriu.

Care este stilul dumneavoastră de predicare?

R.H.: Îmi place să le vorbesc persoanelor cu un mod de gândire secular. Consider că trăim într-o lume ce devine tot mai seculară. Uneori, atunci când ne aflăm doar printre creştini, întrebările la care încercăm să răspundem nu sunt deloc acelea puse de cei din jur: „Există Dumnezeu? Cum permite El ca în această lume să existe suferinţă? Dacă este un Dumnezeu bun, de ce sunt copii cu SIDA, sau părinţi bolnavi de cancer?”

Ce răspuns le-aţi oferi celor ce se întreabă de ce permite Dumnezeu suferinţa?

R.H.: Aceasta e una dintre întrebările ce frământă mintea tuturor oamenilor, căci ei se întreabă: „De ce mie? De ce acum?” David, Iov şi profeţii biblici şi-au pus aceste întrebări. Toată lumea şi-a pus aceste întrebări. Eu le spun mereu oamenilor două lucruri. Primul e că suferinţa, în loc să arate nedreptatea lui Dumnezeu, ne arată bunătatea Sa. Ca să-ţi dai seama că o linie e strâmbă, trebuie să o poţi compara cu una dreaptă. Astfel ne putem da seama că suferinţa e un lucru rău pentru că ştim că Dumnezeu e mai bun decât atât.

Al doilea lucru e că, în istorisirile biblice, nu Îl vedem pe Dumnezeu explicând de ce se întâmplă anumite lucruri. El oferă soluţii. Iisus a spus: „Voi veni pe pământ, voi trăi, voi suferi şi voi muri asemenea oamenilor, apoi voi învia, iar prin învierea Mea, într-o zi, toate problemele şi toată suferinţa din lume vor dispărea.” El nu ne oferă o explicaţie pentru existenţa suferinţei. Iată un exemplu: Dacă, după încheierea interviului, mă duc să-mi iau geanta şi descopăr că a dispărut, ce mă interesează? Să aflu de ce cineva mi-a furat-o?! Explicaţiile nu m-ar ajuta cu nimic, eu vreau să-mi recuperez geanta. Am nevoie de soluţii, nu de explicaţii.

Creştinismul e bazat pe un eveniment istoric, căci Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ ca om, a murit şi a înviat, iar învierea Sa, care e un eveniment istoric, ne demonstrează că a pregătit o soluţie pentru suferinţa umană. Acest lucru nu îndepărtează suferinţa, însă ne oferă speranţa că, într-o zi, ea va dispărea. Cred că trebuie să fim plini de speranţă şi să le spunem celor din jur că starea de suferinţă nu e permanentă. După ce vom ajunge în ceruri, printre primele lucruri pe care le vom spune va fi: Acum înţeleg!