Mâncăm brânză fără lapte și miere falsificată în laborator. În ultimii ani, consumatorii români au fost avertizaţi repetat cu privire la aceste două fraude alimentare, atunci când inspectorii ANPC au descoperit nereguli sau când jurnaliștii au comandat probe de ADN pe mostre cumpărate aleatoriu din magazin, doar ca să descopere oroarea. Să îndrăznim să ne gândim și la alte alimente?!

Mâncăm ceea ce industria alimentară, bazată pe profit, produce în disperare”[1], spune acad. prof. dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, directorul Institutului de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „Nicolae Paulescu”. Să ne mirăm că în 10 borcane de miere alese aleatoriu din magazine s-a detectat adaos de glucoză industrială, zahăr, praf de porumb și gelatină, și doar urme de polen de salcâm, între 3 și 20%, deși pe toate borcanele scria „Miere naturală de salcâm”?[2] Pentru certificatul de calitate, firmele duc la testare o singură probă, una evident conformă, după care pe piaţă apar zeci de mii de borcane necontrolate și cu alte compoziţii, explică laboranţii.[3] Doar cei care lucrează în industrie știu care este procentul ce poate fi obţinut în condiţiile climaterice ale anului respectiv pentru fiecare tip de miere. Un producător care scoate an de an la vânzare miere 100% de salcâm cel mai probabil înșală cumpărătorii. Ce se întâmplă dacă urmezi recomandarea nutriţioniștilor de a-i da copilului de peste un an 2 linguriţe de miere pe zi și ai nimerit un borcan de glucoză concentrată? Înșelăciunea producătorilor poate să îl coste pe copilul tău sănătatea. România este deja pe locul doi la obezitatea infantilă.[4]

Din lipsă de timp, bani și informaţii, punem în farfuriile noastre și ale copiilor noștri imitaţii de alimente, care nu pot contribui decât la distrugerea sănătăţii. Cum poţi să te gândești să cumperi o brânză care se vinde sub 10 lei kilogramul sau un cașcaval sub 20 de lei? Ce te gândești să găsești în asemenea produse, al căror preţ reflectă ori că marfa se vinde la negru, ori că marfa nu are nicio tangenţă cu laptele? se întreabă producătorii români de lactate.[5] De multe ori mergem la piaţă cu gândul că acolo ar trebui să găsim produse autentice, însă reporterii Observator şi comisarii de la Protecţia Consumatorului au găsit într-o piaţă din București brânză făcută numai din grăsimi vegetale. Pe tejghea apăreau diverse etichete de telemea, la diverse preţuri, dar brânza toată era scoasă din cutii fără etichete, fără producător, fără termen de expirare.[6] Iar la analize a reieșit că telemeaua era de fapt un fel de margarină, cu un „procent de grăsime din lapte nedetectabil”. Brânza era adusă din Bulgaria și conţinea ulei de palmier hidrogenat, care, consumat în mod frecvent, poate cauza cancer. O altă problemă este că în România nu există aparatură de laborator care să determine ADN-ul de specie din produsele lactate, deci nimeni nu îi poate controla pe ciobani dacă pun lapte de vacă în telemeaua pe care o vând drept telemea de oaie, de exemplu. Până la urmă, doar gustul poate face diferenţa.

Problema este că și atunci când mergem să cumpărăm un produs de pe raft, trebuie să citim cu atenţie lista de ingrediente și nu să alegem ceva doar pentru că stă în raftul de lactate. În martie anul trecut, cei mai puternici lideri din sectorul de creștere a vacilor din România încă se luptau să promoveze o legislaţie care să nu mai permită lactatelor fără lapte să stea la același raft cu brânza și laptele românesc. „Dacă produsul respectiv are vegetale în el, să treacă între morcovi și cartofi, unde îi e locul. Sperăm să obţinem ca raionul de lactate să fie foarte bine separat: în partea dreaptă să fie produsele 100% din lapte cu sancţiuni foarte mari pentru cel care le falsifică și le ţine acolo. Iar în stânga, inclusiv iaurtul cu fructe să fie acolo, ca orice consumator care merge să cumpere lapte să știe din capul locului: vreau ceva pentru buzunarul meu și cumpăr de acolo, dar dacă vreau ceva pentru copil, să știu că în dreapta găsesc produsul 100% natural, din lapte”[7], crede Claudiu Frânc, președintele Federaţiei Naţionale a Crescătorilor de Bovine din România.

Supermarketurile sunt pline de alimente care nu sunt ceea ce par a fi. În cel mai bun caz, ne fură banii, ne lipsesc de calitate nutriţională și efectiv ne strică gustul mâncării. În cel mai rău caz, ne îmbolnăvesc și, in extremis, chiar ne omoară. În același timp, distrug afacerile micilor producători care oferă alimente autentice la preţuri mai mari, distrug mediul înconjurător și promovează sclavia în câmpul muncii. De la practici imorale la practici criminale, rezultatul îl vedem la raft, dar nu știm să îl recunoaștem. Când ajunge în farfurie, este deja târziu.

Alimentele ţintă

Cele mai multe alimente contrafăcute se găsesc pe rafturile cu specialităţi, unde multe alimente împrumută anumite „titluri”, cum ar fi șampania sau parmezanul, fără să aibă calitatea necesară și nici procesul de producţie necesar. Imitaţiile domestice sunt pline de probleme. Inspectorii Agenţiei Americane pentru Alimente și Medicamente au descoperit că branduri care susţin că produc 100% parmezan folosesc de fapt celuloză peste limita admisă sau o brânză mult mai ieftină decât cea originală,[8] făcută din lapte pur, fără antibiotice, steroizi sau hormoni, de la vaci care au fost crescute liber și s-au hrănit natural, explică Larry Olmsted, în cartea sa Real Food. Fake Food (Mâncare adevărată. Mâncare contrafăcută). Olmsted este jurnalist culinar și autor pe lista de bestselleruri a NewYork Times. Doar pentru ultimii ani, el dă 30 de exemple de scandaluri pe tema alimentelor contrafăcute, numai în SUA.[9]

O altă investigaţie jurnalistică a descoperit că unele dintre cele mai scumpe restaurante din SUA pretind că servesc un aliment extrem de rar și de scump, vita kobe, la sume de sute de dolari pentru o porţie de friptură, dar servesc de fapt o carne mai ieftină, în timp ce clienţii nu știu că doar câteva restaurante deţin certificat de import al cărnii care provine din Japonia.[10] Un critic culinar de la revista Time a demascat multe alte restaurante care exagerează manipulativ cu pretenţiile de „100% organic”, „100% bio”, „100% producţie locală” sau care servesc pești generici pe post de specii locale.[11]

Industria de pește și fructe de mare este extrem de susceptibilă falsurilor, chiar și în supermarketuri, nu doar în unele restaurante destinate clasei superioare. Un studiu naţional realizat de organizaţia non-profit Oceana a scos la iveală cazuri de fraudă în fiecare stat american unde s-a făcut cercetarea, cu rate de până la 52% de etichetări eronate.[12] Este cel mai ușor produs de fraudat, ori prin substituţie, ori prin contrafacere, fiindcă mulţi pești se vând ca file, o formă foarte greu de identificat cu ochiul liber. Pentru cei care nu sunt deranjaţi de ideea că ar putea cumpăra alt pește decât ce scrie pe etichetă, Olmsted le aduce aminte că, cel mai probabil, varianta „falsă” este un pește mai ieftin, câteodată chiar interzis din cauza provenienţei, și probabil plin de medicamente și antibiotice.

Un alt aliment la care trebuie să fim atenţi este uleiul de măsline extravirgin, una dintre cele mai sănătoase grăsimi de pe piaţă, căutată și cumpărată de toată lumea. „Uleiul fals nu este doar o înșelătorie, este o crimă împotriva sănătăţii publice”[13], spune Flavio Zaramella, președintele unei asociaţii de ulei de măsline. Nu doar gustul, ci și beneficiile pentru sănătate dispar în cazul uleiurilor diluate cu ulei de măsline de calitate inferioară, rafinat cu chimicale, sau diluate cu ulei de soia sau de arahide, ambele putând cauza reacţii alergice. Cel mai grav caz de fraudare a fost înregistrat în Spania în 1981, când peste 20.000 de oameni au fost otrăviţi, dintre care 800 au murit, iar alţii au rămas cu probleme neurologice. De vină a fost un ulei de măsline care era de fapt ulei de rapiţă tratat cu anilină, o toxină care se folosește la producerea plasticului.

Astăzi, Italia este cel mai mare importator și exportator de ulei de măsline, care cumpără cantităţi vaste de ulei din Mediterană și din Africa, pentru ca apoi să le poată reambala cu sigla „ambalat în Italia” sau chiar „produs italian”, avertizează Olmsted.[14] Protecţia consumatorului din Italia a găsit tot felul de substanţe în uleiul de măsline vândut la export, printre care pesticide, uleiuri minerale și hidrocarburi policiclice aromatice, care sunt carcinogenice. În noiembrie 2015, poliţia din Torino a lansat o investigaţie asupra a șapte producători de ulei de măsline de top, care au vândut în marile lanţuri de supermarketuri ulei de proastă calitate drept „100% extravirgin”[15]. În același an, inspectorii Ministerului Agriculturii italian au confiscat ulei contrafăcut în valoare de 10 milioane de euro. Olmsted notează ironia faptului că o substanţă consumată pentru beneficiile sale ar putea să ne îmbolnăvească, însă spune că probabilitatea de a cumpăra un ulei deficient calitativ este mult mai mare decât a cumpăra unul care chiar să fie otrăvitor pentru organism.

Alimente procesate și etichete derutante

Universitatea Statului Michigan a demarat Iniţiativa pentru Fraudă Alimentară, care estimează fraudele alimentare la aproape 50 de miliarde de dolari anual. În același timp, Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor estimează că aproape 48 de milioane de americani suferă anual de o boală alimentară și doar o cincime sunt diagnosticaţi.[16]Ceea ce înseamnă că 38 de milioane sunt îmbolnăviţi anual de ceea ce mănâncă, fără să știe cauza directă. Poate industria alimentelor falsificate să aibă ceva de-a face cu asta?

Din acest punct de vedere, Olmsted este de părere că a ascunde sau a falsifica ţara de origine a ingredientelor poate să fie o problemă mai gravă pe termen lung decât falsificarea alimentului în sine. Atât legea din SUA, cât și cea din România nu cere ca pe etichetă să se treacă mai mult decât producătorul, adică locul unde a avut loc ultima etapă din procesul de producţie, înainte de ambalare și distribuţie. Pe un pachet cu brânză rasă care se comercializează în supermarketurile din România, și pe care se găsește un mix de italiană și engleză, cu menţiunea „No. 1 in Italy”, eticheta în română nu precizează decât producătorul – o firmă din Polonia. Eticheta în engleză mai face favoarea să menţioneze că produsul este realizat din lapte din UE. Asta nu ne ajută să ghicim prea multe despre calitatea și provenienţa laptelui respectiv. Într-un alt exemplu, un macrou afumat vidat poartă pe ambalaj o bulină pe care scrie „Produs în România”, însă pe spate scrie cu litere mici „Provenienţă- pescuit oceanic. Origine: Anglia”. Te face să te întrebi ce anume la acest pește a fost produs în România.

Exemplele doar se înmulţesc. Olmsted susţine, de exemplu, că în cazul celor mai multe pizze congelate din supermarketurile americane, aluatul este făcut cu făină care a fost tratată și albită chimic, că sosul ar putea conţine reziduuri de pesticide și fertilizatori chimici și că probabil este făcut din acele roșii necoapte care se colorează expuse la gaz. Iar dacă producătorul chiar a folosit mozarella în locul unei brânze mult mai ieftine, cel mai probabil este o mozarella de calitate inferioară, făcută din lapte de la vaci crescute pe steroizi, hormoni de creștere și antibiotice. Iar salamul care ornează pizza?! Olmsted spune că înainte de a lucra la cartea sa nu știa că guvernul american permite comercializarea cărnii de porc care este sub calificativul „acceptabil”, calificativ la care se vinde spre consumatorii de rând. Însă acest tip de carne se vinde spre producătorii de alimente procesate, ceea ce înseamnă că este foarte posibil ca și carnea din aceste produse să fie de o calitate mult mai proastă decât „acceptabilă”, care oricum nu e cel mai bun calificativ pe care ţi l-ai dori, decât dacă ești de acord ca și starea ta de sănătate să fie tot „acceptabilă”.

Poate că exemplul său ar părea exagerat, dacă Uniunea Europeană nu ar fi trecut relativ recent prin scandalul cărnii de cal, care arată tocmai cât de masiv, complex și greu de controlat este sistemul care ne hrănește astăzi. În 2013 s-a descoperit că 200 de produse cu carne de vacă conţineau carne de cal, chiar în proporţii de 80-100%.[17] Marea Britanie, Irlanda, Franţa și România au fost târâte prin noroi ca posibili vinovaţi, pe măsură ce numărul ţărilor afectate creștea. Luată în vizor, compania franceză Comigel a spus că a primit carnea de la distribuitorul francez Spanghero, care a fost investigat pentru fraudă și etichetarea eronată a produselor, rezultând în arestarea a opt manageri. Înainte de reţinerea managerilor, Spanghero a susţinut că amestecul de carne a venit direct de la un distribuitor român, însă consensul final a fost că Spanghero a primit carnea de cal de la români, a reetichetat-o și a distribuit-o mai departe drept carne de vită, vânzând aproape 750 de tone de carne de cal, în șase luni de zile. Carnea de cal nu este considerată dăunătoare pentru consumul uman, dar antibioticul cu care sunt trataţi caii este. Din fericire, foarte puţine produse conţineau antibioticul și într-o doză foarte mică.

Scandalul a arătat faptul că proporţia și sistemul în care mâncarea se produce astăzi fac să fie aproape imposibil controlul strict, iar frauda – să treacă nedetectată. Toate formele de control al calităţii, inspecţii, tehnologii cu senzori nu pot capta mișcările extrem de largi dintre locul de origine al unui ingredient și farfuria pe care ajunge. În final, doar testele ADN au putut spune ce carne se afla în farfuriile oamenilor. În urma acestui scandal, instituţiile europene au creat noi organizaţii dedicate fraudei alimentare, care au avut oarecare succes în ultimii ani, însă a durat patru ani ca ţările membre să se înţeleagă asupra unei legislaţii unitare mai stricte, care să îmbunătăţească urmărirea traseului, să impună controale la toate stadiile de producere, procesare și distribuţie, să ofere protecţie „informatorilor” și să introducă penalităţi mai severe pentru vinovaţi.[18] Însă noul set de legi ar trebui să intre în vigoare din 2019, la șase ani de la scandal… un timp prea lung pentru a mai spera la recucerirea încrederii populaţiei.

Știri false despre alimente false

Distrugerea relaţiei de încredere dintre consumator și producător este o greșeală cu consecinţe aparte. Nicăieri nu se vede mai clar acest lucru decât în China, „patria alimentelor contrafăcute”. Acolo termenul este folosit pentru a descrie o varietate de probleme, de la produse de calitate îndoielnică ambalate ca branduri faimoase, la produse falsificate cu totul sau doar alterate și până la mituri, cum este carnea făcută din carton.

Poveștile din China par să depășească cu mult creativitatea celor de pe alte continente, dar mai tot timpul e vorba despre un singur vânzător sărac care încearcă să facă un ban în plus. În provinciile Hunan și Gaungdong a fost la un moment dat o problemă cu niște vânzători ambulanţi care luau boabe uscate și necoapte de mazăre și de soia, le rehidratau, le băgau în coloranţi și metabisulfat de sodiu (un antioxidant și conservant) și le vindeau ca boabe proaspete de mazăre.[19] Însă povestea cărnii făcute din carton a fost inventată în 2007 de un jurnalist din Beijing, care a susţinut că proprietarul unui restaurant înlocuia carnea de porc din anumite produse cu un carton înmuiat în grăsime și condimente. Autorităţile au descoperit că de fapt era vorba despre o știre falsă, dar mulţi oameni din Beijing au refuzat să creadă, acuzând guvernul de mușamalizare, pentru că produsul respectiv, care se servește în multe locuri pe stradă, prea ar fi avut gust de carton.[20]

O lipsă de încredere în guvern cuplată cu multiple zvonuri și filmuleţe false îi fac pe chinezi să fie consumatori principali de știri false despre alimente „false”. Se pare că această lipsă profundă de încredere se trage în principal dintr-un scandal din 2008, când 300.000 de bebeluși au avut probleme urinare și cel puţin șase au murit după ce au consumat lapte praf cu melamină, substanţă chimică întrebuinţată la fabricarea unor materiale plastice rezistente. La vremea respectivă, autorităţile chineze au executat doi fermieri și au condamnat la închisoare alte 19 persoane. Compania respectivă primise deja plângeri de la consumatori cu câteva luni înainte de a fi alertate autorităţile, iar autorităţile guvernului provincial, care controlau compania respectivă, ar fi știut de problemă cu o lună înainte ca produsele să fie retrase. „Încrederea publicului nu prea și-a mai revenit de atunci”[21], scria anul trecut un jurnalist într-o publicaţie de stat.

Cum poate cineva să creadă că algele ar putea fi făcute din plastic?” se întreba anul acesta Zeng Huaqing, după ce un client i-a trimis un filmuleţ de 10 secunde în care insinua că algele cumpărate de la el ar fi de plastic pentru că erau translucide și nu se rupeau, ca plasticul subţire. Zeng l-a asigurat pe client că nu e vorba de plastic și a uitat de clip. Însă, până a doua zi, clipuleţul mai avea vreo alte 20 de versiuni, cu 2 milioane de vizualizări pe Weibo, Facebookul chinez. Autorităţile chineze au intervenit, însă fără prea mare succes. „De fapt, alga trebuie să aibă un aspect semitransparent după ce este scăldată în apă rece și nici nu se poate rupe dacă temperatura apei nu este suficient de crescută”[22], a explicat Ruan Guangfeng, director de comunicaţii și cercetare la o organizaţie nonprofit de informare a cetăţenilor cu privire la alimentele chinezești. Într-o singură săptămână, preţul la alge a scăzut cu mai mult de 50% în Jinjang, provincia de unde este compania lui Zeng și de unde provin 70% din produsele pe bază de alge.

Povestea cu algele este o mică parte din dezinformările alimentare pe care chinezii le consumă via internet. Într-un an, din zvonurile care circulă pe internetul chinez, 15% fac parte din categoria alimentaţie/sănătate, „cea mai frecventată categorie de informaţii false sau exagerate, după politică”[23], conform unui studiu de la Universitatea Sun Yat-sen. Mai rău este că „am observat că zvonurile acestea afectează gândirea oamenilor în ce privește securitatea alimentară”[24], spun cei de la Administraţia Chineză pentru Alimente și Medicamente. Mulţi academicieni, companii și instituţii ale guvernului fac clarificări menite să liniștească aceste griji, s-au creat platforme online unde se publică update-uri săptămânale la diverse teste realizate, însă situaţia este departe de a fi reparată. Încă au loc incidente, care nu fac decât să alimenteze îndoieli deja împământenite cu privire la intenţiile autorităţilor.

Ce să mai mâncăm?

Strategiile de a mânca sănătos în industria de azi sunt, în mod ironic, destul de simple și de bun-simţ. După cum spune și Olmsted, antrenează-ţi papilele gustative pentru a identifica produsul original, stabilește relaţii de încredere cu mici producători locali, cumpără produse bio, în cantităţi mici, gătește acasă și nu mai mânca în oraș. Știu că cei care vor comenta primii la simplitatea acestor soluţii sunt persoanele din marile orașe, unde, din nefericire, și pieţele au devenit niște mini-malluri, la care ţăranii veritabili nu mai au acces și unde și legumele care se vor a fi naturale sunt crescute în solar și stropite cu toate bazaconiile. Căutarea produselor naturale și bio devine o căutare a diamantului neșlefuit. Nu este cel mai rapid și mai ușor lucru din lume, dar atunci când îl găsești ai o sursă la care știi că poţi să te întorci mereu. Mai ales pe lângă marile orașe, de exemplu, sunt oameni care își cresc propriile legume și propriile păsări, care au ouă și fac brânză, care au de prisos și care ar fi fericiţi să mai facă un ban, dacă și tu îţi faci timp o dată la două săptămâni să mergi până acolo să cumperi. Un bonus este că multe astfel de persoane ajung să ofere și servicii, iar când ajungi acolo ai deja coapte legumele pentru iarnă și zacusca făcută.

Ești atât de ocupat încât chiar nu ai timp să te ocupi tu de transport? Nicio problemă, decât că va trebui să plătești mai mult pentru serviciile celor care se ocupă și de transport. Apar în presa românească tot mai multe exemple de tineri plecaţi din corporaţii la ţară, unde cultivă legume bio, pe care le vând înapoi orășenilor în ideea de a le îmbunătăţi stilul de viaţă și sănătatea. Puteţi comanda cutia de legume de la Buniol[25] sau de la Nasul Rosu [26]sau, dacă sunteţi din București, puteţi trage o fugă la aprozarul La Strada, deschis de Radu Chiriţă – fost om de vânzări, care spune: Am dovedit că pot vinde mofturi scumpe. De ce să nu pot să le vând oamenilor lucruri esenţiale ieftine?”[27]. Și el își ia legumele și fructele tot de prin jurul Capitalei. „În jurul Bucureștiului, pe o rază de 20-25 de kilometri, poţi găsi cu lejeritate producători dornici să-și vândă marfa la preţuri foarte mici. Era important să găsești un singur producător adevărat, să ajungi la el în comună și acolo să descoperi alţi 50”,[28] spune Radu.

Problema reală nu este că nu avem informaţiile necesare, ci că preferăm să ne sacrificăm sănătatea pentru a nu pierde timp și bani. Imediat după izbucnirea scandalului cu carnea de cal, vânzările la abatoare au scăzut, însă după câteva luni consumatorii se întorseseră deja la aceleași obiceiuri. Un studiu separat realizat pe 9.000 de gospodării din Canada a arătat că nivelul de încredere al consumatorului în carnea procesată, fie scăzut sau ridicat, nu afectează în definitiv decizia de cumpărare, care este determinată de factori socioeconomici, precum venitul și programul de lucru. În ciuda scepticismului cu privire la carnea procesată, studiul arată că, „pentru consumatori, convenienţa a fost identificată ca factor important în decizia de cumpărare” și, prin urmare, „alimentele procesate sunt categoria cu cea mai importantă creștere din industrie”[29]. Mai pe românește, fiecare pasăre pe limba ei piere…

 

Footnotes
[1]„«Ce le punem copiilor în farfurie? Riscurile aditivilor din alimente», 10 sept. 2017, digi24.ro”.
[2]„«Mierea falsă din magazine: amestec de glucoză, zahăr și tocătură de scaieţi», 3 nov. 2012, stirileprotv.ro”.
[3]„Idem. ”.
[4]„«Copii cu greutate – o campanie a TVR», 1 iun. 2017, stiri.tvr.ro”.
[5]„«Fermierii aduc dovezi: Ce conţine de fapt „brânza fără lapte”», 21 mar. 2016, agrointel.ro”.
[6]„«Otrava din mâncare: Mâncăm brânză fără lapte!», 5 iun. 2014, observator.tv”.
[7]„Vezi nota 4.”
[8]„Lydia Mulvany, «The Parmesan Cheese You Sprinkle on Your Penne Could Be Wood»,16 febr. 2016, bloomberg.com”.
[9]„Vezi site-ul realfoodfakefood.com/real-food-fake-food-recent-scandals.html ”.
[10]„«Many Restaurants With Kobe Beef on Their Menus Are Not Actually Serving Kobe Beef», 29 apr. 2016, insideedition.com”.
[11]„Laura Reiley, «At Tampa Bay farm-to-table restaurants, you’re being fed fiction», 13 apr. 2016, tampabay.com”.
[12]„Larry Olmsted, Real Food/Fake Food: Why You Don’t Know What You’re Eating and What You Can Do About It, Algonquin Books, iulie 2016.”
[13]„Vezi nota 12. ”.
[14]„Ibidem”.
[15]„«Lidl România, reacţie la scandalul uleiului de măsline contrafăcut», 27 ian. 2016, agrointel.ro”.
[16]„Vezi nota 12.”
[17]„Siobhan Watters, «The Spectacular Origins of the EU Horse Meat Scandal», în Graduate Association for Food Studies, art. 2, vol. 2, nr. 2, iulie 2016.”
[18]„«New laws are coming in to cut „food fraud” and prevent another horsemeat scandal», 3 apr. 2017, thejournal.ie”.
[19]„Andrew Killeen, «Secret Ingredients: The Truth About China’s Fake Food», 9 aug. 2016, thebeijinger.com”.
[20]„Ibidem.”
[21]„Hu Yinbin, «Why food rumors have a market», 16 iunie 2016, Beijing Youth Daily”.
[22]„Echo Huang, «In China, consumers have to be on guard not just against fake food, but also fake news about food», 26 mart. 2017, qz.com”.
[23], „Ibidem.”
[24]„Vezi nota 21.”
[25]„Vezi site-ul buniol.ro”.
[26]„Raluca Ion, «Povestea cutiei de la „Nasul Roșu”», 10 aug. 2017, republica.ro”.
[27]„Raluca Ion, «A renunţat la cariera în vânzări ca să își deschidă un aprozar», 5 mai 2017, republica.ro”.
[28], „Ibidem.”
[29]„Vezi nota 17.”

„«Ce le punem copiilor în farfurie? Riscurile aditivilor din alimente», 10 sept. 2017, digi24.ro”.
„«Mierea falsă din magazine: amestec de glucoză, zahăr și tocătură de scaieţi», 3 nov. 2012, stirileprotv.ro”.
„Idem. ”.
„«Copii cu greutate – o campanie a TVR», 1 iun. 2017, stiri.tvr.ro”.
„«Fermierii aduc dovezi: Ce conţine de fapt „brânza fără lapte”», 21 mar. 2016, agrointel.ro”.
„«Otrava din mâncare: Mâncăm brânză fără lapte!», 5 iun. 2014, observator.tv”.
„Vezi nota 4.”
„Lydia Mulvany, «The Parmesan Cheese You Sprinkle on Your Penne Could Be Wood»,16 febr. 2016, bloomberg.com”.
„Vezi site-ul realfoodfakefood.com/real-food-fake-food-recent-scandals.html ”.
„«Many Restaurants With Kobe Beef on Their Menus Are Not Actually Serving Kobe Beef», 29 apr. 2016, insideedition.com”.
„Laura Reiley, «At Tampa Bay farm-to-table restaurants, you’re being fed fiction», 13 apr. 2016, tampabay.com”.
„Larry Olmsted, Real Food/Fake Food: Why You Don’t Know What You’re Eating and What You Can Do About It, Algonquin Books, iulie 2016.”
„Vezi nota 12. ”.
„Ibidem”.
„«Lidl România, reacţie la scandalul uleiului de măsline contrafăcut», 27 ian. 2016, agrointel.ro”.
„Vezi nota 12.”
„Siobhan Watters, «The Spectacular Origins of the EU Horse Meat Scandal», în Graduate Association for Food Studies, art. 2, vol. 2, nr. 2, iulie 2016.”
„«New laws are coming in to cut „food fraud” and prevent another horsemeat scandal», 3 apr. 2017, thejournal.ie”.
„Andrew Killeen, «Secret Ingredients: The Truth About China’s Fake Food», 9 aug. 2016, thebeijinger.com”.
„Ibidem.”
„Hu Yinbin, «Why food rumors have a market», 16 iunie 2016, Beijing Youth Daily”.
„Echo Huang, «In China, consumers have to be on guard not just against fake food, but also fake news about food», 26 mart. 2017, qz.com”.
„Vezi nota 21.”
„Vezi site-ul buniol.ro”.
„Raluca Ion, «Povestea cutiei de la „Nasul Roșu”», 10 aug. 2017, republica.ro”.
„Raluca Ion, «A renunţat la cariera în vânzări ca să își deschidă un aprozar», 5 mai 2017, republica.ro”.
„Vezi nota 17.”