Văzută din satelit, Coreea de Nord e doar o pată neagră, reliefată și mai clar de imaginea scânteietoare a statului vecin, cu care a făcut corp comun până acum șapte decenii. Există însă un întuneric pe care sateliţii nu îl pot surprinde – cel din sufletul milioanelor de oameni oprimaţi, pe care un cuvânt sau o expresie facială îi pot coborî o treaptă mai jos într-un iad ce concurează cu cele mai negre distopii.

E greu de crezut că, până în 1948, Coreea de Nord și Coreea de Sud au format o singură ţară. Nu au mai rămas puncte comune între cele două state, în afară de limbă și de graniţa de 250 de kilometri, cea mai militarizată dintre frontierele de pe glob.[1]

Dincolo de cifre, care reliefează, de pildă, falia economică dintre cele două ţări[2], imaginile surprinse pe teritoriul Nordului și Sudului arată că ele sunt plasate la un univers distanţă una de cealaltă. O dovedește cu prisosinţă proiectul fotografic al germanului Dieter Leistne, Korea-Korea[3]. Imaginile prezintă două lumi antagonice: una foșnește de culoare, de lumină, de modernitate, de prosperitate; cealaltă poartă marca austerităţii, a arhaicului și a tristeţii. Numai că, dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber, există o realitate ascunsă, încă și mai terifiantă, despre care pot vorbi doar cei care au trăit în acest infern.

Ţara unde ești mai în siguranţă decât la Londra

Deși a fost numit cel mai mare lagăr în aer liber, statul nord-coreean nu duce lipsă de turiști, atrași de exotismul unei incursiuni într-o ţară tot mai izolată de restul lumii. Pe de altă parte, și regimul de la Phenian a devenit tot mai interesat de turism ca sursă suplimentară (și facilă) de câștig. Printre ultimele decizii ale Coreei de Nord în această direcţie s-a numărat deschiderea graniţelor pe tot parcursul anului și deschiderea orașului Sinuiju pentru turiștii străini.[4] Un slogan care vrea să atragă turiștii ruși le promite acestora distracţie „mai sigură decât o plimbare de seară la Londra”[5].

Cât de sigură este însă o călătorie în acest univers ermetic? Arestarea studentului american Otto Warmbrier, în ianuarie 2016, reamintea lumii cât de versatilă este definiţia crimei în Coreea și ce pedepse disproporţionate în raport cu faptele riscă oricine își atrage suspiciunea regimului. Studentul ar fi furat un poster de propagandă de la hotel, fiind reţinut pentru acţiuni împotriva siguranţei statului nord-coreean și condamnat la 15 ani de muncă silnică. Otto nu a fost singurul cetăţean american arestat pe teritoriul nord-coreean – în 11 ani, nu mai puţin de 16 americani și-au sfârșit vacanţa exotică în închisoare, sub diverse acuzaţii. Doi dintre ei încă sunt reţinuţi. După 17 luni de captivitate, studentul american a fost trimis familiei, ca „gest umanitar” al Phenianului, în stare de comă. Otto a decedat o săptămână mai târziu, iar ca urmare Washingtonul a decis să impună interdicţia de deplasare în Coreea de Nord.

Jurnalistul maghiar Tvrtko Vujity a izbutit să pătrundă în Coreea de Nord în anii 2000, când viza de intrare în această ţară asiatică era dificil de obţinut, prin infiltrarea în echipa preotului Szenczy, care transporta anual alimente și medicamente în Coreea. Chiar în calitate de donator (și deci de prieten al poporului nord-coreean), preotul era conștient de fragilitatea securităţii de care te poţi bucura într-un stat-închisoare: „Niciodată, nimeni nu se poate simţi în siguranţă la ei. Nici măcar cei care le duc milioane.”[6]

Odată intrat pe teritoriul izolatului stat asiatic, Vujity a înţeles dimensiunile intruziunii Fratelui Mai Mare (Big Brother) în viaţa supușilor săi, din modul în care el și Ciole, colegul său, erau supravegheaţi. Camerele de hotel le erau înţesate de microfoane, ghizii îi târau la toate obiectivele turistice legate de Marele Conducător, unde erau nevoiţi să suporte omagii nesfârșite la adresa liderului suprem și chiar să depună coroane de flori la diferite monumente. Insistenţa oaspeţilor de a bifa obiectivele turistice preferate de ei le trezește gazdelor iritarea și suspiciunea necamuflată. Filmările nu sunt permise exact în momentele și evenimentele-cheie, cuvintele trebuie atent cenzurate, iar plimbările clandestine, sub ascunzișul întunericului, comportă o doză consistentă de risc. Ofiţerii de securitate deţin chiar și informaţii private despre familia oaspeţilor, care transpar în discuţii sub forma unor avertismente voalate. Iar primejdia nu pândește din umbră doar turiștii – după sejurul în Coreea de Nord, Vujity a aflat că cel puţin unul dintre ghizii săi a dispărut fără urmă, de ani de zile, oficial fiind plecat la „un curs intensiv de limbi străine”.

Dezertori în iad

Paradoxal, în timp ce zeci de mii de nord-coreeni au riscat totul pentru a-și croi drum către o viaţă mai bună, câţiva soldaţi americani au ales să dezerteze în Coreea de Nord.

Printre ei, James Dresnok, care a evadat în 1962, în timpul misiunii sale din Coreea de Sud, determinat de problemele sale conjugale și de iminenţa unor pedepse disciplinare serioase. A fost folosit intens de propagandă pentru a omagia condiţiile de viaţă pe care le oferă regimul nord-coreean.

În 2006, James Dresnok a fost subiectul unui documentar britanic, Crossing the Line (Traversarea liniei), realizat de Daniel Gordon și Nicholas Bonner.[7] Recunoscând că iniţial integrarea s-a anunţat deosebit de dificilă, Dresnok și-a povestit eforturile de acomodare, traduse în învăţarea limbii și obiceiurilor gazdelor și în însușirea învăţăturilor Marelui Conducător. Trăgând linie, după 46 de ani trăiţi în ţara care îi urăște pe imperialiștii americani, Dresnok susţine că nu regretă nimic. „Viaţa mea e aici”, afirma el. În contrast cu ţara de origine, de care nu îl mai lega nimic, noua lui patrie i-a oferit roluri în filme nord-coreene, posibilitatea de a preda engleza și postura de erou al propagandei. Și l-a recompensat și cu o soţie, pictoriţa română Doina Bumbea, una dintre victimele răpirilor practicate de Phenian, care ar fi murit de cancer în 1997. Dresnok a decedat în 2016, iar pe patul de moarte, după cum susţin fiii săi, și-a afirmat atașamentul faţă de liderul Kim Jong-un.[8]

Este posibil însă ca viaţa să nu fi avut acest colorit viu pentru dezertorul Dresnok, după cum adeziunea sa la principiile unui regim represiv trebuie să fi avut la bază și motive personale, inclusiv legate de imposibilitatea de a se repatria în ţara în care ar fi fost obiectul unui proces inevitabil.

Charles Jenkins, unul dintre militarii transfugi, demontează imaginea idilică a Coreei de Nord, așa cum este ea creionată de mărturiile conaţionalului său. „Nimeni nu o duce bine în Coreea de Nord”, este afirmaţia lui categorică. Jenkins vorbește despre primii 8 ani de reeducare intensă, în care a locuit cu alţi 3 dezertori americani, printre care și Dresnok, împotriva căruia a depus mai târziu mărturie în SUA. Susţine că aceștia au fost ani dintr-o „viaţă de câine”[9], marcată de absenţa hranei, a apei curente, a electricităţii și a căldurii, dar și de obligaţia de a studia opera lui Kim Ir-sen 10 ore pe zi. Ani în care nu lipsesc bătaia și tratamentul crud – înlăturarea tatuajului său fără anestezie și operaţiile chirurgicale la care a fost supus în pofida voinţei sale fiind doar câteva dintre episoadele de violenţă pe care le-a trăit.

Jenkins a reușit ulterior să se stabilească pe insula Sado, locul natal al soţiei sale, Hitomi Soga. Aceasta a primit dreptul de a vizita Japonia, în 2002, împreună cu alţi 5 japonezi răpiţi cu două decenii în urmă de regimul nord-coreean. Deși vizita ar fi trebuit să dureze o săptămână, guvernul japonez a decis să-i oprească în ţară, intenţionând să negocieze ulterior reîntregirea familiilor. În 2004, premierul japonez Koizumi a venit în Coreea de Nord pentru a negocia eliberarea copiilor japonezilor răpiţi cu ani în urmă, dar Jenkins, ameninţat de autorităţile nord-coreene, a ales să rămână, împreună cu fiicele lui. Satisfăcut de loialitatea lui, regimul i-a permis, în iulie 2014, o întâlnire cu soţia sa pe un teren neutru, în Indonezia, scopul fiind de a o convinge să se înapoieze în Coreea de Nord. Din Indonezia, cu sprijinul guvernului japonez, Jenkins a ajuns în cele din urmă în ţara soţiei sale.[10] Acum urmărește știrile despre ţara în care a locuit patru decenii și trăiește sub imperiul fricii că el sau fiicele sale ar putea fi ţinta răzbunării agenţilor nord-coreeni.

Dacă viaţa dezertorilor nu a avut caracterul utopic pe care l-au clamat în filmele de propagandă, totuși a fost mai bună decât a nord-coreenilor obișnuiţi. Jenkins admite că guvernul le-a acordat raţiile salvatoare de orez în timpul foametei declanșate în anii ”90, sprijin care a fost retras populaţiei, lăsate să se descurce pe cont propriu.

Polii realităţii din spatele propagandei: foame și întuneric

Eunsun Kim, o nord-coreeancă ce a reușit să evadeze din Coreea de Nord la 12 ani, împreună cu mama și sora ei, descrie[11] lupta teribilă cu foamea pe care a purtat-o în ţară. Cu unul dintre părinţi lucrând într-un spital și cu celălalt în armată, familia a cunoscut și vremuri bune, până când, în anii de foamete, raţiile guvernamentale au fost suprimate. Începea o luptă cruntă pentru supravieţuire, luptă pierdută de bunicii materni, ca și de tatăl ei. Apocalipsa foamei destramă chiar și relaţiile indestructibile pentru că a întoarce spatele unei rude ajunse în mizerie sporește propriile șanse de supravieţuire. Așa s-a întâmplat că ultima speranţă a mamei lui Eunsun a murit atunci când familia surorii sale s-a dezis de ea și de fiicele ei, ajunse pe stradă.

În aceste condiţii, gândul de a fugi în China nu a apărut din cauza neîncrederii în regim sau a dorinţei de libertate (un concept atât de greu de asimilat de un nord-coreean), ci din cauza unui calcul disperat – a rămâne în Coreea de Nord echivala cu o moarte agonizantă, pe când evadarea putea fi poarta spre viaţă.

Din același motiv a ales și familia lui Yeonmi Park soluţia fugii. „Foamea devenise de nesuportat; eram dispusă să-mi risc și viaţa dacă mi se promitea un castron de orez”[12], povestește Yeonmi. Visul ei de copil – să mănânce o găleată de pâine – îi apare acum atât de disonant în raport cu dorinţele unui copil dintr-o ţară liberă.

Nu era un vis singular, în condiţiile în care aproape toate familiile pe care le cunoștea pierduseră pe cineva din cauza foamei. Iar lipsa hranei era doar un ingredient, chiar dacă principal, dintr-o existenţă definită prin lipsuri. Apa curentă nu exista, iar fluviul îngheţa iarna, așa că la singura pompă din oraș se stătea ore întregi pentru o găleată cu apă. Curentul electric era mai degrabă o raritate în cartierul lor din Hyesan, iar atunci când luminile se aprindeau totuși, oamenii se trezeau din somn pentru a celebra fulgurantul eveniment, pentru că, așa cum subliniază Yeonmi, „când ai atât de puţin, şi cel mai mărunt lucru te poate face fericit”.

Faptul că primăvara simbolizează în alte părţi ale lumii înnoirea și revenirea la viaţă este un lucru straniu pentru un nord-coreean: în patria lui, primăvara e anotimpul morţii, momentul epuizării tuturor rezervelor de hrană și prilejul ca în peisajul străzii să apară cadavrele celor care nu au rezistat până la sosirea verii.[13]

„Și dacă aș fi știut că muream în râul Tumen, tot aș fi fugit”[14], e mărturia tulburătoare a lui Kim, care avea 14 ani când a încercat să treacă pentru prima dată în China. Lee și Kim sunt doi nord-coreeni care locuiesc în prezent în Belgia și ale căror istorii au fost expuse într-un reportaj realizat de o echipă a TVR. Toate riscurile la care s-au expus, planurile de evadare eșuate, bătăile și încarcerările nu i-au descurajat să încerce din nou și din nou să fugă dintr-o ţară în care mâncau păduchi, ploșniţe, iarbă și coajă de copac.

Lee cunoștea riscurile la care se expune trecând graniţa. Propriul său frate fusese prins în China, repatriat și ucis în bătăile de la interogatoriu. După ce a fost el însuși prins de câteva ori, a încercat să se sinucidă, pentru a scăpa de tortură. Numai că, până la urmă, între două coșmaruri, Lee știa limpede care dintre ele e absolut de nesuportat. „Pot îndura bătaia, dar nu pot suporta foamea”, le-a declarat el jurnaliștilor, subliniind că o persoană care nu a trecut pe acolo nu poate percepe cruzimea și anvergura experienţei pe care a trăit-o.

Kim a avut și el o tentativă de sinucidere, după ce autorităţile chineze l-au returnat Coreei de Nord. Trupul său emaciat poartă și astăzi cicatricile torturii, însă Kim afirmă că ele au un rol nesemnificativ în poveste, pentru că „nu ce se vede contează, ci ce e pe dinăuntru”.

Slalom printre realităţi paralele

Ceea ce se ascunde dincolo de imobilitatea chipului, în sufletul milioanelor de coreeni captivi în propria lor ţară, este foarte greu de deslușit. Refugiaţii mărturisesc ei înșiși confuzia pe care au trăit-o, între loialitatea oarbă faţă de un lider adorat și semnele de întrebare ridicate de experienţele dezamăgitoare (chiar și pentru mintea lor îndoctrinată). Analizată retrospectiv, loialitatea totuși atârnă mai greu, dat fiind că toate experienţele sunt filtrate de o conștiinţă supusă constant atacurilor vitriolante ale propagandei. Și, în orice caz, tentativele de a gândi critic și de a exprima cel mai mic dezacord sunt înăbușite din fașă de reţeaua extinsă de delatori.

Liderul statului s-a substituit lui Dumnezeu în imaginarul religios al supușilor săi. Kim povestește că în ţara lui regula este să îl saluţi pe general la trezire, să-i mulţumești pentru masă, să îl informezi asupra activităţilor zilnice. Ba chiar să-i mulţumești pe patul de moarte: „Când murim, spunem: «Mulţumim, generale, mulţumim că murim».”[15]

Sub acest asediu propagandistic, convingerile absurde pot coexista pașnic cu o educaţie universitară, mai ales că orice informaţie trece prin grila procustiană a devotamentului faţă de regim. Astfel, în ciuda faptului că absolvise facultatea de chimie, mama lui Yeonmi credea că soarele răsare datorită lui Kim Ir-sen, iar la moartea lui era uimită că Pământul nu își oprise mișcarea de rotaţie. Nici songbun[16]-ul ei inferior, din cauză că bunicul ei patern deţinuse pământ în timp ce Coreea fusese colonie japoneză, nici restricţiile impuse de acesta (nu a putut urma facultatea dorită și nu avea nicio posibilitate de acces la vreunul dintre privilegiile elitei) nu i-au subminat încrederea în autoritatea regimului.[17]

De altfel, propaganda se insinuează atât de devreme în conștiinţa individului, încât e aproape imposibil ca identitatea ei reală să fie divulgată. Nici măcar problemele de matematică nu se pot sustrage tiraniei sale atotprezente: „Dacă tu ucizi un nenorocit de american și tovarășul tău ucide doi, câţi nenorociţi de americani morţi sunt în total?”[18]

Yeonmi explică faptul că în mintea unui nord-coreean rulează două variante ale realităţii și că a găsit numele acestui proces schizoid abia când a citit, în libertate, cunoscutul roman distopic O mie nouă sute optzeci și patru – dublugândit.

Există o realitate pe care individul o întâlnește zi de zi și una creionată de propagandă, iar el trebuie să se acomodeze cu ambele. Poate scanda dimineaţa lozinci anticapitaliste și după-amiaza să cumpere de la piaţă cosmetice de contrabandă, de provenienţă sud-coreeană. Sau poate avea convingerea că locuiește în cea mai prosperă ţară a globului – la urma urmei, dulciurile primite de două ori pe an, la aniversarea liderului Kim Ir-sen și la cea a fiului său, erau probabil pretextul pentru sloganul edificator de pe ambalaj: „Nu avem nimic de invidiat în lume.”[19] Dar în același timp poate urmări, conștient de riscurile la care se supune, filme care îi prezintă nivelul de viaţă incomparabil mai bun al celor pe care regimul i-a înfierat drept dușmanii lor.

Chiar experienţele cele mai teribile, susceptibile să trezească indignarea sau compasiunea faţă de victime, se diluează și își pierd orice potenţial de trezire a conștiinţei, intrând, datorită frecvenţei, în registrul firescului. Mila și fraternitatea pe care le simte Eunsun la prima execuţie publică se vor topi în creuzetul lungului șir de lichidări ale „dușmanilor poporului” la care e obligată să asiste.

Shin Dong-hyuk, nord-coreeanul care a reușit să evadeze, la 23 de ani, din lagărul unde s-a născut, povestea într-un interviu[20] că a fost martor la atât de multe execuţii, încât le-a pierdut șirul. Cea mai șocantă execuţie la care a asistat trebuie să fi fost, totuși, cea a mamei și a fratelui său. Deși el însuși a denunţat gardianului planurile lor de evadare. Povestea lui Shin ilustrează consecinţele malefice ale unei îndoctrinări permanente, care atrofiază capacitatea individului de a distinge între bine și rău și îl imunizează faţă de valorile umane esenţiale. Ura faţă de dușman și iubirea pentru conducător devin în lagăr, mai pregnant decât în libertate, sentimentele cardinale ale unui bun cetăţean. Toate celelalte sentimente sunt expediate într-o gamă minoră, unde, cu cât se manifestă mai șters, cu atât e mai bine pentru toată lumea.

Și ar putea sta altfel lucrurile într-o societate care a preluat din vocabular un cuvânt-cheie al experienţei umane, iubire, pentru a-l exorciza de toate sensurile lui, restituindu-i o singură dimensiune – aceea a atașamentului faţă de dinastia Kim.[21]

Drumul spre libertate nu are scurtături

Evadarea reprezintă aproape întotdeauna o lansare în necunoscut – nimeni nu știe ce îl așteaptă la destinaţie.

Pentru Eunsun, care a părăsit ţara fraudulos la 12 ani, călătoria a durat 9 ani, jalonaţi de momente imposibil de anticipat acasă – evadarea în China, căsătoria (nelegală) a mamei cu un chinez brutal, căruia îi fusese vândută pe 2.000 de yuani, repatrierea forţată, experienţa lagărului de reeducare, o nouă evadare în China, fuga în Coreea de Sud.

Pentru Yeonmi, drumul spre libertate traversează coșmarul trăit de majoritatea femeilor nord-coreene refugiate în China – vinderea lor de către traficanţii de carne vie. Este martoră a violului asupra mamei, care se sacrifică în încercarea de a o salva pe fragila Yeonmi, de numai 13 ani, de intenţiile călăuzei chineze. Și este victima traficantului Hongwei, care o exploatează, dar o și ajută, doi ani mai târziu, să fugă în Coreea de Sud.

Lupta nu se încheie în momentul în care un transfug pășește pe teritoriul Coreei de Sud. Într-un sens, abia începe. Yeonmi, ajunsă una dintre studentele eminente ale unui colegiu dintr-o ţară recunoscută pentru competitivitatea sistemului de învăţământ, inventariază greutăţile copleșitoare ale integrării. Ele includ reașezarea tuturor informaţiilor deţinute, în matricea adevărului sau a minciunii. De asemenea, înglobează atitudinea indiferentă sau plină de suspiciune a gazdelor, sentimentul de inferioritate cu care se luptă, efortul de a pune surdină ecourilor trecutului.

Experienţa ei, transpusă în cuvinte, oferă coduri de decriptare a deciziei aproape sinucigașe a unor nord-coreeni de a reveni, după ce au ajuns la limanul libertăţii, în iadul de acasă. „Nu am știut niciodată că libertatea poate fi ceva atât de crud și de dificil. Erau momente când mă întrebam dacă, în caz că nu ar fi existat foamea aceea perpetuă, nu mi-ar fi fost mai bine în Coreea de Nord, unde alţii gândeau și alegeau în locul meu.”[22]

Libertatea rămâne, totuși, un scop care merită atins indiferent de costuri. O dovedește și refuzul lui Shin de a accepta protecţia oferită de autorităţile sud-coreene. Alegerea lui îl expune riscurilor majore, dar, oricum, crede că libertatea valorează mai mult decât o viaţă lungă.[23]

Pare imposibil să ajuţi un popor torturat și în egală măsură îndoctrinat cu ideea că restul lumii îi este ostil. Un popor despre care avem mai multe supoziţii decât certitudini. Aceasta nu înseamnă că lipsesc cu desăvârșire pârghiile de intervenţie. Există numeroase organizaţii care își canalizează resursele pentru a ajuta refugiaţii, a alina suferinţele nord-coreenilor sau pentru a le prezenta un alt punct de vedere decât cel oficial.

Chiar dacă regimul nord-coreean a transmis mereu impresia că este indiferent la opinia pe care o are restul lumii faţă de imaginea sa, totuși înverșunarea cu care neagă, de exemplu, existenţa lagărelor transmite un mesaj – afirmă diplomatul american Tom Malinowski. Obsesia de a se proiecta drept un paradis al drepturilor omului sugerează, de asemenea, conștientizarea – măcar parţială – că modul în care își tratează cetăţenii este rușinos, iar dovezile trebuie ascunse, pentru a-și prezerva legitimitatea.[24]

Această vulnerabilitate este una care trebuie speculată. Organizaţia USB-uri pentru Libertate colectează dispozitive de stocare a informaţiei, copiază pe ele cărţi, filme, știri și apoi le introduce în ţară cu ajutorul contrabandei sud-coreene. Fundaţia Forumului Apărării a sprijinit înfiinţarea postului Radio Coreea de Nord Liberă, care transmite mesaje ale refugiaţilor și care poate fi recepţionat în Coreea de Nord.[25]

Putem spera că într-o zi regimul dictatorial se va prăbuși, dacă lumii îi va păsa suficient de mult de milioanele de victime închise în acest cerc malefic. Pentru că, așa cum ne reamintea Martin Luther King Jr., „orice nedreptate săvârșită oriunde este o ameninţare la adresa dreptăţii de pretutindeni”.