Pălmuit, scuipat în faţă, insultat, acuzat pe nedrept, biciuit, ridiculizat prin încoronarea cu o cunună de spini, plimbat de la un judecător la altul şi huiduit de mulţime, Fiul lui Dumnezeu a recurs la cea mai neobişnuită formă de apărare. Tăcerea.
Renumitul psiholog în logoterapie, Victor Frankl, supravieţuitor a patru lagăre, printre care şi Auschwitz, îl descria pe deţinutul care abandona lupta pentru supravieţuire: „De obicei începea cu refuzul deţinutului de a se mai îmbrăca dimineaţa, de a se mai spăla sau de a mai ieşi pe platou. Nici rugăminţile, nici loviturile şi nici ameninţările nu mai aveau nici un efect. Pur şi simplu zăcea acolo, de-abia mişcându-se. Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, el îşi pierdea tăria sa spirituală; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti”[1]. Când omul refuza să mai vorbească, să reacţioneze la ce se întâmplă în jur, să comunice cu cei apropiaţi, când se limita la a-şi scoate o ţigară din buzunar, aşteptând un foc, toţi ştiau că sfârşitul lui era aproape.
După arestarea Sa, aflat în circumstanţe asemănătoare celor din lagărele naziste, dar cu un plus de dramatism, Christos a părut a da semnale de refuz şi abandon al vieţii. Reacţiile Lui paradoxale din timpul celor şase interogatorii, consumate în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, îl derutează pe cititorul evangheliilor. Încerca oare Iisus să le ofere judecătorilor Săi, în mod conştient, motive suplimentare să-L condamne la moarte? După ce a propovăduit respectul pentru viaţa fizică şi viaţa spirituală, aflate într-o relaţie indisolubilă, ar fi ilogic ca Iisus să abordeze cu dezinteres propria viaţă. Totuşi, relatările evangheliştilor, evaluate din perspectiva raţiunii umane, trezesc semne de întrebare privind unele atitudini ale lui Iisus în orele de dinaintea crucificării. Realitatea inexplicabilă a reacţiilor lui Iisus la simulacrul de proces trebuie să aibă o motivaţie ascunsă ochilor noştri.
Eroare de tact sau… impact?
În mod clar, faptele şi cuvintele lui Iisus erau „incorecte politic”. În ochii preoţilor, cărturarilor şi fariseilor, El reprezenta un pericol pentru stabilitatea vieţii religioase şi sociale a poporului evreu. Aceasta a fost premisa legitimizării unui proces cu multe erori de procedură. Ceea ce şochează însă şi mai mult este lipsa apărării în procesul lui Christos. Nimeni nu L-a apărat şi nimeni nu s-a indignat faţă de injusteţea procesului. Însă, şi mai surprinzător este că Însuşi Condamnatul nu a făcut nimic pentru a se apăra. Şi pentru ca misterul să fie mai adânc, Tatăl Său, care confirmase în câteva ocazii că Îşi găseşte plăcerea în Fiul Său (Matei 3:16, 17), a tăcut de-a lungul întregului proces şi chiar în momentul culminant al patimilor lui Iisus – crucificarea.
Este ciudat că în timpul interogatoriilor, Iisus a discutat mai mult cu dregătorul roman decât cu liderii iudei, care aveau cunoştinţele necesare pentru a înţelege mai uşor aspectele spirituale ale afirmaţiilor şi ideilor Sale. Întrebat de Pilat dacă este împăratul iudeilor, în loc să ofere o explicaţie, Iisus a răspuns cu o contra-întrebare: „De la tine spui lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?” (Ioan 18:34). Confruntat cu declaraţiile contradictorii ale unor martori mincinoşi, Iisus a tăcut „nejustificat”. În schimb, aparent, fără nicio logică, la insistenţa diabolică a marelui preot, a mărturisit că este Fiul lui Dumnezeu, deşi în timpul vieţii Sale făcuse eforturi evidente pentru a împiedica proclamarea mesianităţii Sale. „Dacă nu te aperi, măcar nu te incrimina”, i-ar fi sugerat oricare dintre ucenici, dacă ar fi rămas alături de El la greu. Dus înaintea lui Irod, Iisus păstrează aceeaşi tăcere prevestitoare. Dacă Ioan Botezătorul denunţase public păcatele lui Irod, cu riscul pierderii propriei vieţi, ajuns înaintea tiranului batjocoritor şi curios să vadă un spectacol „cu minuni”, Iisus, cu argumentul zdrobitor al puterii de a lua sau a da viaţa de partea Sa, nu rosteşte nici măcar un cuvânt. Pentru martorul de atunci sau de acum al acestor scene, întrebările se succed chinuitoare: De ce? Cui i-a folosit această tăcere? Cine a câştigat şi cine a pierdut?
Normalitatea anormalului
Una dintre cele mai sângeroase revolte din istoria Statelor Unite este consemnată, în 1971, la închisoarea Attica din New York. Cu o zi înaintea revoltei, peste cinci sute de deţinuţi au intrat în sala de mese şi s-au aşezat în rânduri, dar nu pentru a servi masa şi nici pentru a se ruga ci, cu capul plecat, într-o tăcere de moarte, şi-au exprimat sfidarea faţă de conducerea închisorii şi faţă de gardienii care nu le răspundeau revendicărilor. Un gardian, ieşit la pensie, îşi amintea ulterior că acea tăcere, acel protest tăcut a fost semnul înspăimântător al rebeliunii care urma să aibă loc. Au murit în revoltă peste treizeci de deţinuţi şi zece gardieni.
În mentalitatea comună a oamenilor este normal să te justifici cât mai temeinic sau, atunci când indignarea a ajuns la culme, iar lupta este inegală, să-ţi pregăteşti în tăcere răzbunarea şi să te dezlănţui cu toată puterea asupra adversarului la momentul potrivit. După legea talionului este normal să răspunzi cu aceeaşi monedă. După etica socială, atunci când ţi se încalcă drepturile sau dacă te afli într-un proces, este normal să spui tot ce ştii în apărarea ta, să apelezi la serviciile celui mai bun avocat şi să foloseşti toate pârghiile legii pentru a-ţi asigura câştigul de cauză.
Deţinutul plimbat de la Ana la Caiafa nu a recurs la niciun drept folosit în mod obişnuit de cel ameninţat cu detenţia sau chiar moartea. Nu a recunoscut nicio formă de apărare ca fiind validă şi demnă. Mai mult, Iisus nici măcar nu a explicat motivul pentru care a repudiat formele dreptului uman, aşezat la mare cinste într-o societate inegală, coruptă şi competitivă. Cu şapte sute de ani înainte de procesul Lui, unul dintre profeţii Vechiului Testament Îl văzuse în ipostaza controversată a inculpatului care tace: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia 53:7, Cornilescu). Tăcerea lui Iisus din timpul procesului, anunţată cu secole înainte, nu a fost explicată însă nici de profetul Isaia.
Cuvintele tăcerii
Tăcerea lui Iisus are de-a face cu misiunea Lui de salvare a umanităţii din păcat. Nevinovat, El a luat asupra Lui păcatul omenirii pe care o iubeşte atât de mult. Această temă a substituţiei o găsim chiar înainte de crucificarea Sa, în însăşi controversata lui tăcere: „Tăcerea este una din temele proeminente pe care le găsim în patimile lui Iisus. (…) Când Iisus a luat păcatele noastre, a luat şi pedeapsa păcatului, iar o parte din pedeapsă este ruşinea. Dacă Iisus Însuşi ar fi protestat şi s-ar fi apărat prin cuvinte potrivite, El n-ar fi suferit nicio ruşine. S-a abţinut să spună vreun cuvânt care L-ar fi absolvit de ruşine, încărcându-se cu păcatul meu. (…) A fost în intenţia Lui să nu se apere, căci ar fi câştigat, dar am fi pierdut noi pentru eternitate”[2].
Dacă tăcerea Lui nu a fost o normalitate a anormalului uman, ci o decizie care avea în vedere cel mai mare bine făcut omenirii, dacă renunţarea la justificare înaintea judecătorilor nu a fost un abandon în faţa vieţii, ci o atitudine care a deschis uşa salvării fiinţei umane, dacă tăcerea Lui a fost o judecată în favoarea noastră, devine esenţial să înţelegem motivele acestei tăceri care ne vorbeşte despre darul şi bucuria mânturii.
A tăcut pentru că în faţa unor urechi astupate şi a unor ochi închişi faţă de Adevăr era inutil şi zadarnic să vorbească. „Aveţi ochi, dar nu vedeţi şi aveţi urechi, dar nu auziţi?” (Marcu 8,18)
A tăcut pentru că justificările ţin mai degrabă de dialectica omului, decât de Dumnezeu. Omul se apără, se disculpă, dar Dumnezeu afirmă şi Se afirmă. El nu demonstrează faptul că este Creatorul acestei lumi, ci afirmă acest lucru (Geneza 1:1).
A tăcut pentru că, dacă ar fi vorbit, ar fi trebuit să acuze şi nu a vrut să condamne: „Isus S-a ridicat şi a întrebat-o: Femeie, unde sunt toţi? Nu te-a condamnat nimeni? Ea a răspuns: Nimeni, Doamne! Isus i-a zis: Nici Eu nu te condamn. Du-te şi, de acum înainte, să nu mai păcătuieşti!” (Ioan 8:10, 11) El suspendă condamnarea şi aşteaptă ultima noastră decizie.
A tăcut pentru că judecătorii aveau deja „adevărul”. Orice ar fi spus nu avea relevanţă. Doar adevărul lor era important. Erau capabili să moară pentru cauza lor statornicită de mândrie şi pentru legea Sabatului sufocată de câteva sute de reguli omeneşti, dar nu erau capabili să Îl recunoască pe Domnul Sabatului.
A tăcut pentru că nu a venit să-Şi cruţe viaţa, ci să o dea pentru eliberarea din moarte a oamenilor care astfel aveu şansa să înveţe lecţia dăruirii totale: „Căci oricine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, dar cel ce-şi pierde viaţa pentru Mine, acela o va salva”. (Luca 9:24)
A tăcut pentru că lucrările Lui şi ale Tatălui Său mărturiseau pentru Sine. El nu avea nevoie de apărarea omului. Se apăra pe Sine prin însăşi viaţa Lui neprihănită: „A venit Fiul Omului mâncând şi bând, iar ei zic: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al colectorilor de taxe şi al păcătoşilor! Totuşi, înţelepciunea este îndreptăţită prin faptele ei”. (Matei 11:19)
A tăcut pentru că, odată formulată apărarea Sa, ar fi polarizat păcătoşii în tabere adverse, în timp ce El S-a rugat Tatălui Său ca toţi să fie una: „Şi Mă rog… ca toţi să fie una, aşa cum Tu, Tată, eşti în Mine, iar Eu în Tine; mă rog ca şi ei să fie în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. (Ioan 17:20, 21)
A tăcut pentru că vorbele Lui depăşeau puterea de înţelegere a oamenilor. Cuvintele Sale erau dintr-un lexic necunoscut celor care nu voiau să renunţe la limbajul fărădelegii: „Auzind acestea, mulţi din ucenicii Lui au zis: Vorbirea aceasta este prea de tot! Cine poate s-o asculte?!” (Ioan 6:60)
A tăcut pentru că ar fi distrus cu argumentul Lui. Tăcerea Lui a fost de fapt o manifestare a dragostei: „El se va bucura de tine nespus, te va linişti cu dragostea Lui şi va striga de veselie din pricina ta”. (Ţefania 3:17)
A tăcut pentru că era… vinovat! Iar verdictul acesta l-a dat chiar Tatăl Său: „El, pentru noi, L-a făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca, în El, să devenim dreptatea lui Dumnezeu”. (2 Corinteni 5:21) Lipsit de păcat, Iisus a acceptat să ia asupra Lui toată vinovăţia umană, culpabilitatea tuturor oamenilor din toate timpurile.
Tăcerea care nu salvează
Într-o lume a cuvintelor în exces şi a inflaţiei de vorbe, tăcerea lui Iisus este scandaloasă pentru raţiune. De ce-ul uman nesatisfăcut, pretinde o judecată a tăcerii Celui care este Cuvântul vieţii. Avidă de justificare, natura umană este captivă dictonului roman „Qui tacet, consentire videtur” (cine tace, consimte). La rădăcina acestui concept stă viziunea seculară că fiinţa umană este propriul său avocat, cu singura soluţie de a se salva pe el însuşi. În timp ce omul se apără dând sentinţe , Iisus Christos tace. A tăcut atunci, tace şi astăzi şi va tăcea , nu înainte de a spune tot ce are de spus: „Misiunea lui Christos în această lume nu a fost aceea de a satisface curiozitatea bolnăvicioasă. El a venit să aducă vindecarea celor cu inima zdrobită. Dacă ar fi trebuit să rostească vreun cuvânt spre vindecarea sufletelor de boala păcatului, atunci n-ar fi tăcut. Dar nu avea nici un cuvânt pentru aceia care aveau să calce adevărul în picioarele lor nesfinte”[3].
Este sugestivă explicaţia lui Giovanni Papini din cartea sa despre viaţa lui Iisus: „Iisus nu vorbeşte, ci priveşte în preajmă-I cu ochii Lui mari şi senini, feţele îngrijorate şi încruntate ale ucigaşilor, judecând pentru vecie acele arătări de judecători. Într-o clipă fiecare din ei e cântărit şi osândit de acea privire ce pătrunde în suflet. Sunt oare vrednice acele suflete roase şi viermănoase, suflete de lepădături pocite, suflete netrebnice când nu-s mâncate de boli, să fie oare vrednice a-I asculta vorbele? Va fi El în stare vreodată printr-o minune necugetată de josnicie, să Se umilească până-ntr-atâta, încât să Se dezvinovăţească în faţa lor”[4]? Teza lui Papini este că Iisus nu tăcea pentru că era judecat, ci tăcând, judeca!
Tăcerea lui Iiisus este uimirea amestecată cu neputinţă, asemenea unui tată, care ,epuizând orice argument al iubirii în faţa unui fiu insensibil şi răzvrătit, alege să tacă. Refuzul de a vorbi în faţa lui Irod şi înaintea preoţilor care Îl învinuiau poartă semnificaţia ultimului efort de a-i reabilita. Da, tăcerea Lui este o judecată a păcatului şi a păcătosului, în hotărârea ultimativă a omului de a începe şi de a o sfârşi el cu sine . Nu tăcerea Lui pune capăt iubirii, ci vorbirea omului despre dreptatea lui. În final , tăcerea Lui va emite o judecată audibilă: „Nu vă cunosc!”(Matei 25,12), acea expresie în oglindă a celor care au ales să nu-L cunoască în rolul Lui de Tată şi Mântuitor şi care în mod continuu Îl fac irelevant pentru viaţa lor. Alegerea acestei condamnării nu o alege Dumnezeu , ci omul. Creatorul doar o pronunţă.
Tăcerea care salvează
Ascunderea Fiului lui Dumnezeu în tăcere , nu este o irevocabilă respingere, ci o invitaţie de a fi căutat de cei care , obosiţi de atâta căutare de sine, iniţiază adevărata şi salvatoarea alegere: „Dar Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi…”(Isaia 45,15) Vidul existenţei din sufletul oamenilor poartă forma perfectă a lui Dumnezeu. Primul pas al dorinţei după o viaţă asemenea Lui Îl scoate pe Creator din ascunzătoare.
Aceeaşi tăcere intră la proces cu umanitatea şi suspendă judecata , care, fiind gata să se pronunţe pentru o absenţă eternă a vieţii, opreşte pledoaria acuzării şi decretează timp pentru decizia finală.”Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.” (Eclesiatul 8,11) Deşi amânarea pronunţării poate fi interpretată ca o ocazie de viaţă privată în fărădelege, totuşi , între timp argumentele dragostei necondiţionate ale Învăţătorului din Galileea trec prin faţa celui nedecis.
Tăcerea lui Christos iniţiază în om cercetarea de sine şi evenimentul de răscruce al creştinului de unde poate pleca omul renăscut : pocăinţa. „Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi!” (Psalmi 50,21) Creştinismul se bazează pe capitularea tuturor argumentelor de apărare în faţa interogaţiei justiţiare : „eşti vinovat?” . Atunci când, la rândul lui , omul, care iniţiază tăcerea, recunoaşte flagrantul păcatului continuu, va auzi pledoaria Avocatului apărării : „ achitat!”
Renunţând să vorbească pentru a spune adevărul, care condamnă explicit şi care i-ar fi împietrit şi pe cei ce nu L-au respins definitiv, Iisus rostogoleşte marea posibilitate de reabilitare numită har. Tăcerea Lui este har aplicat fiecărei persoane , în oricât de mult rău plănuieşte şi făptuieşte, deoarece în har sunt resursele de putere ale Cuvântului care transformă mintea şi ale Duhului lui Dumnezeu care înnoieşte viaţa.
Dacă tăcerea lui Christos va trebui, în mod fericit, să ducă la tăcerea omului, definită de sfârşitul tuturor eforturilor lui de a se salva, ascultarea acestuia şi intrarea lui în împărăţia dragostei Mântuitorului Îi va provoca o a doua… tăcere :” …se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”(Ţefania 3,17)
O tăcere care confirmă trecerea de partea tăcerii Mielului.
