Crescuţi cu povara fericirii

731

Sunt de admirat părinţii implicaţi, care fac tot ce pot pentru copiii lor. La o privire mai atentă însă, se pot observa la ei frământările și frica de a nu reuși să le asigure copiilor lor fericirea. Este fericirea copiilor o povară pe care părinţii ar trebui să o poarte?

„În afară de a-l învăţa pe copilul tău cum să dezamorseze o bombă, astăzi există un ghid pentru aproape orice”, povestește Jennifer Senior într-o prezentare TED despre puzderia de cărţi cu sfaturi pentru părinţi. Toate acestea, spune ea, deși bune în esenţa lor, nu fac altceva decât să demonstreze teama și confuzia cu care părinţii își cresc copiii în ziua de azi.

Ideea că vor omite tocmai acel lucru care îi va face fericiţi pe copiii îi macină pe părinţi, transformând creșterea lor într-un fel de criză. Și criza asta se reflectă în alergarea părinţilor după tot mai multe activităţi extrașcolare pentru copiii lor, în meditaţii sau în timp petrecut cu teme interminabile.

Cum am ajuns aici?

Dacă punem în contrast imaginea de acum mai bine de 50 de ani cu cea de astăzi, diferenţele sunt evidente. Lucrurile erau mult mai clare atunci. Deși deloc etic, pentru părinţii de atunci copiii aveau valoare economică. Munca la câmp, în fabrici sau în mine desfășurată de copii aducea beneficii familiei și se recompensa astfel efortul părinţilor.

Lucrurile s-au schimbat mult de atunci, și în direcţia pozitivă. Stabilirea unor drepturi ale copiilor a eliminat munca fizică și o dată cu ea și abuzurile. Copiii au devenit „lipsiţi de valoare din punct de vedere economic, dar nepreţuiţi din punct de vedere emoţional”, după cum remarca sociologul Viviana Zelizer în cartea sa Pricing the priceless child. Și oricât de diferiţi ar fi părinţii de azi în ceea ce privește metodele de educare, ceea ce îi leagă pe toţi este dorinţa supremă de a le asigura fericirea copiilor lor.

Un standard prea înalt

Ideea că părinţii trebuie să asigure fericirea copiilor este acceptată fără prea multă dezbatere. Senior, care a studiat acest aspect, a ajuns la concluzia că, deși este o ţintă minunată pentru creșterea unui copil, este și una foarte evazivă. Aceasta declara că „fericirea și încrederea în sine – a-i învăţa pe copii acestea nu este la fel cu a-i învăţa să are un câmp. Nu e ca și cum i-ai învăţa să meargă cu bicicleta. Nu este niciun curriculum pentru asta.

Fericirea și încrederea în sine pot fi efecte secundare ale altor lucruri, dar nu scopuri în sine. Fericirea unui copil este o povară foarte nedreaptă de pus pe umerii unui părinte.

Jennifer Senior

Scopuri mai bune, sugerează Senior, sunt acelea de a ajuta copiii să devină responsabili și morali. Dacă reușim să-i învăţăm decenţa, dragostea și respectul pentru muncă, ne rămâne doar să credem că fericirea va veni în virtutea binelui pe care au învăţat să îl facă.