Decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de a modifica ordinea zilelor săptămânii din calendar a generat comentarii și dispute cu privire la motivul schimbării. Până la urmă, de ce contează dacă duminica este numărată prima sau, dimpotrivă, a șaptea zi?
Originea săptămânii[1] se pierde în negura timpului, modul în care a ajuns la existenţă fiind subiectul diverselor teorii mai mult sau mai puţin controversate. Locul săptămânii[2] în calendar este unul special, deoarece nu poate fi asociată cu niciun fenomen natural ciclic (precum ziua, luna sau anul) şi nici nu a fost prezentă în toate culturile, de-a lungul istoriei[3].
Dar de ce avem acum săptămâna de 7 zile? Ipoteza cea mai răspândită a fost formulată de Jules Oppert, un renumit asirolog al secolului al XIX-lea. Oppert a descoperit o listă a divinităţilor-astru din Babilon, aşezate într-o ordine care corespundea cu zilele săptămânii: Şamaş (Soarele), Şin (Luna), Nergal (Marte), Nebo (Mercur), Merodah (Jupiter), Iştar (Venus) şi Adar (Saturn). Fiecărei ore din zi i se atribuia un zeu protector, iar astrul asociat primei ore din zi (răsăritul soarelui) era considerat patronul întregii zile: Soare, Lună, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn, adică exact şirul zilelor săptămânii.
Atât în vechea Mesopotamie, cât şi în cultura greco-romană clasică, prima zi a săptămânii era dedicată Soarelui[4], iar ultima, zeului asociat (uneori) cu moartea şi întunericul. Ordinea aceasta avea să se păstreze aproape neschimbată până în ziua de azi.
Ipoteza originii planetare a săptămânii (devenită explicaţia clasică) nu poate răspunde totuşi la o întrebare capitală: de ce babilonienii au dedicat doar şapte zile unor zei? Numărul divinităţilor babiloniene era cu mult mai mare (15 zei principali, în total fiind peste 30). Nu cumva modelul planetar a fost doar o adaptare babiloniană ulterioară a unui model mai vechi?
Origine mai veche?
Un alt popor care a jucat un rol important în istoria umanităţii a fost poporul evreu. Religia şi concepţia evreilor despre lume şi viaţă au fost unice în contextul antic. În cartea începuturilor, originea săptămânii este legată de actul divin al creaţiei (vezi Geneza 1). Spre deosebire de mesopotamieni, la evrei zilele săptămânii nu purtau nume, ci erau identificate prin poziţia lor faţă de Sabat, adică „ziua de odihnă“ (cea de a şaptea).
Majoritatea cercetătorilor din domeniul religiilor comparate consideră că evreii au preluat de la babilonieni săptămâna, împreună cu sărbătoarea săptămânală a Sabatului – ultima zi a săptămânii dedicată repausului. Panbabilonismul[5] însă este un curent de gândire ce încearcă mai degrabă să subordoneze dovezile altor concepţii de bază. Similitudinile sunt explicate de fiecare dată ca rezultat al împrumutului, dar nu se ia în calcul şi posibilitatea unei surse comune. Spre exemplu, dacă românii spun duminica, iar italienii domenica, asemănarea nu se explică neapărat ca urmare a unui import (al românilor de la italieni sau viceversa), ci luând în calcul o sursă comună: limba latină. Folosind aceeaşi logică, în contextul discuţiei despre originea săptămânii, relatările biblice, alături de mitologia babiloniană, ar putea indica o origine prebabiloniană a săptămânii, un vestigiu al unui monoteism primar, adaptat (ulterior) concepţiilor politeiste.
Ziua a șaptea
În culturile politeiste nu exista noţiunea unei zile speciale din cadrul săptămânii care să fie pusă deoparte pentru închinare. Toate zilele aveau în ele un amestec de sacru şi profan. Cu timpul însă, preeminenţa cultului zeului Soare va face ca ziua asociată acestuia să fie tratată cu o consideraţie aparte, devenind astfel prima zi.
Evreii, în schimb, tratau ca sacră exclusiv o zi din săptămână, şi anume pe a şaptea. La începuturile creştinismului, păzirea zilei a şaptea a săptămânii era parte din practica creştinilor, fie că aceştia proveneau din mediul iudaic sau dintre păgâni. Nu există nicio poruncă a lui Iisus sau a apostolilor prin care să se ceară părăsirea închinării în ziua de sâmbătă şi adoptarea ca zi de închinare a duminicii.
Dovezile istorice arată că Sabatul a continuat să fie păstrat ca zi de închinare pentru mai bine de 1.000 de ani[6] de la moartea lui Iisus, tendinţa de abandonare fiind accentuată în zonele în care existase un puternic cult solar (Alexandria şi Roma). Adoptarea primei zile a săptămânii ca zi de închinare săptămânală pentru Biserica Creştină a fost un proces complex şi de durată.
Tendinţele anti-iudaice au concurat la abandonarea închinării în ziua de sâmbătă şi adoptarea duminicii ca sabat săptămânal, după o lungă perioadă „de tranziţie“ în care cele două zile erau văzute ca fiind „surori“. Spre exemplu, Grigore de Nisa (aproximativ 335 394) întreba într-o lucrare intitulată sugestiv Despre mustrare: „Cu ce fel de ochi priviţi voi ziua Domnului (adică duminica, n.r), voi care dezonoraţi Sabatul? Nu ştiţi voi că aceste zile sunt surori?“
O colecţie de documente bisericeşti din secolul al IV-lea, numită Constituţiile Sfinţilor Apostoli (deşi cercetătorii cad de acord, în unanimitate, că documentele nu au provenienţă apostolică), oferă informaţii valoroase cu privire la închinarea, doctrina şi disciplina bisericească de la acea vreme. Colecţia de documente este un fel de manual de ordine interioară, în care se confirmă închinarea în ziua a şaptea (sabat) în paralel cu prima zi a săptămânii (duminica).
Cum devine duminica noul sabat creștin
Prin secolul al IV-lea, unii creştini din zona Frigiei continuau să se abţină de la muncă în ziua de sâmbătă, lucru considerat specific iudaic. Împotriva acestor „iudaizanţi“ a acţionat Sinodul din Laodiceea, avertizându-i pe cei credincioşi că trebuie să lucreze sâmbăta, şi să nu se odihnească, aşa cum fac iudeii. Creştinii erau îndemnaţi să se odihnească duminica în amintirea învierii, „dacă aceasta era cu putinţă“ (si modo possunt).
Ulterior, o serie de concilii (sinoade) vor relua problema sabatizării: Conciliul din Orleans (538), în timp ce protestează contra sabatarianismului excesiv, a interzis orice lucrare în câmp în ziua de duminică. Ulterior, Conciliul din Macon (585) a stabilit că ziua Domnului „este ziua de odihnă perpetuă, care ne e sugerată de tipul zilei a şaptea din lege şi profeţii“ şi e poruncită o deplină oprire a tuturor felurilor de treburi (nu doar a celor agricole). Cât de departe mersese cu tendinţa produminicală la finele secolului al VI-lea e arătat de o scrisoare a lui Grigore cel Mare (papă între 590 și 604), care ajunge să interzică până şi baia în prima zi a săptămânii, numită adesea „ziua (învierii) Domnului“. Astfel, sâmbăta va fi abandonată ca zi de închinare, iar duminica va prelua (cel puţin parţial) rolul de sabat creştin.
În urma unei lungi şi controversate istorii, poziţia faţă de ziua de închinare rămâne încă un subiect disputat în sânul creştinismului. Dar un lucru este clar: duminica este prima zi a săptămânii, iar sâmbăta, cea de-a şaptea.
