„Ni se tot spune că religia, indiferent de imperfecţiunile ei, măcar insuflă moralitate. Există dovezi concludente, de oriunde, că se întâmplă contrariul, de fapt, credinţa determinându-i pe oameni să fie mai răi, mai egoiști și, poate mai presus de toate, mai proști.” (Cristopher Hitchens)

Sub impresia acestei luări de poziţie dure, am căutat și am descoperit pe internet sursa de informare a unei majorităţi (modul expeditiv al internetului de a prezenta și a trata subiectele e deja un dat, suntem nevoiţi să-l luăm ca atare). E vorba de o întreagă pleiadă de lideri de opinie cu formulări în același spirit. Ceea ce am remarcat însă treptat, în cazul mai multora dintre ele, este că, deși aparţin unor celebrităţi, au un numitor comun surprinzător.

Cultura citatelor militante

Să revenim la opinia lui Hitchens, cea cu care debutează acest articol. Din păcate, sub haina unei aparente gândiri critice, renumitul polemist formulează o simplă insultă. Pomenește despre „dovezi concludente”, ceea ce ar presupune că face apel la cercetări, sondaje, statistici care să confirme, cu măsurători și date, ceea ce afirmă el… Numai că lucrul acesta este practic imposibil, pentru că astfel de sondaje ar face referire, poate, la nivelul de educaţie, la statutul social al credincioșilor comparativ cu ateii, nu la… „prostie versus deșteptăciune” – termeni neprofesionali, colocviali și tendenţioși.

Așadar, pe de o parte, o impresie subiectivă se prezintă drept opinie întemeiată. Totuși ea pare la fel de „întemeiată” precum aceea că „blondele sunt proaste”, fără a se sugera vreo conexiune logică între caracteristicile menţionate.

Pe de altă parte, autorul face confuzie între doi termeni distincţi: în timp ce se referă, de fapt, la credinţa religioasă a contemporanilor americani, cei pe care i-a putut observa, vorbește despre „religie” în totalitate, fără vreo nuanţare. Practic, pentru Hitchens, orice fenomen religios – de la politeismul antic la orientările spiritualiste New Age, de la budism la neoprotestantism, catolicism sau cultul Baha’i – are același rezultat. Ce să înţeleagă din ce spune Hitchens un ortodox, un boșiman, un mormon sau un musulman, dacă nu o simplă insultă? Ar fi greu de imaginat cum o asemenea declaraţie ar urmări să ajute la clarificarea controverselor din aria religioasă, la stabilirea dialogului între culturi, la diminuarea agresivităţii faţă de cei ce gândesc diferit de tine.

Cristopher Hitchens

Blocarea într-o asemenea raportare la credinţa religioasă denotă, din păcate, necunoașterea complexităţii acestui areal al vieţii multora dintre semeni. E o cantonare în opinii simplificatoare, cum sunau cele din copilărie: „Credinţa e pentru băbuţe bisericoase”, „Biblia au scris-o niște pescari”, „Regele David a fost un simplu cioban” etc. Și, dacă ne raportăm la valorile umanismului ce ni se propune ca alternativă, devine inacceptabil ca un umanist să eticheteze miliarde de semeni drept egoiști, răi și proști tocmai fiindcă au o credinţă religioasă. În cazul ăsta, despre ce umanism e vorba?

Pe de altă parte, răutatea și egoismul sunt defecte ce ţin de morală, vicii de caracter; în schimb, a fi lipsit de inteligenţă (stupid, în engleză) ţine de o înzestrare genetică de care omul nu se poate face vinovat, așa cum nu e vinovat pentru faptul de a fi scund sau nevăzător. A asocia prostia (și nu ignoranţa) cu defectele de caracter denotă superficialitate.

În general, când asculţi discursul unui credincios, din el se conturează imaginea unui Dumnezeu bun, milos, îndelung răbdător, pur, care iubește întreaga lume atât de mult, „încât a dat pe singurul Lui fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3:16). Când asculţi discursul unui ateu, acesta pare să vorbească adesea despre o cu totul altă entitate: una necruţătoare, nepăsătoare faţă de soarta oamenilor, care pedepsește sau recompensează arbitrar. Sigur că oricine ar respinge asemenea entitate. Dar oare cel care se războiește cu ea este, cu adevărat, ateu? Sau e un credincios contestatar? Desigur, ateul poate aduce și argumentul că Dumnezeu ar putea fi bun, dar că nu există, de fapt. Însă ce noimă ar avea să postulezi calităţi ale unor entităţi nonexistente?

Pare stranie atitudinea militanţilor împotriva credinţei religioase care pun un patos negativ în declaraţiile lor. Firesc ar fi ca, dacă au convingerea că Dumnezeu nu există, să fie doar gânditori la rece, raţionali; nu să ironizeze ceea ce semenii lor preţuiesc din tot sufletul și cunosc altfel. E ca și cum ai încerca să-i ponegrești cuiva părinţii pe care el îi iubește și îi respectă, doar pentru că tu ai altă imagine despre ei. Nu poţi pretinde că o faci spre binele lui, că-l trezești la realitate, când tu opui percepţia ta exterioară percepţiei lui din interior, la care tu nu ai acces. Când e vorba de percepţii și convingeri subiective, în care sunt implicate și afecte, duelul nu are sens, nu pot exista câștigători și perdanţi.

Apelul la demnitatea umană

„Eu sunt un umanist, ceea ce înseamnă, parţial, că am încercat să mă comport decent fără a aștepta recompense sau pedepse după ce voi muri.”[1] (Kurt Vonnegut[2])

„Comportamentul etic al unui om ar trebui să fie bazat în mod eficace pe empatie, pe educaţie, pe legături și nevoi sociale; nu e necesară nicio bază religioasă. Omul ar fi cu adevărat într-o situaţie jalnică dacă ar trebui să fie înfrânat prin teama de pedeapsă și prin speranţa recompensei după moarte.”[3] (Albert Einstein[4])

Într-adevăr, nu recompensele sau pedepsele trebuie să îi anime pe credincioși în a trăi o viaţă frumoasă și bună, pentru că aceasta ar însemna dresaj. Aşa ceva nu este educaţie morală, iar cel dresat nu este o fiinţă liberă. Însă Biblia subliniază – în Vechiul Testament, prin prima poruncă a Decalogului[5], și în Noul Testament, prin porunca formulată de Iisus Christos[6] – că legea aceasta morală este una a libertăţii și a iubirii. E o lege ce poate fi respectată sau respinsă tocmai pentru că suntem fiinţe libere. Cei care aleg să o respecte, o fac din iubire și pentru că primesc iubire, nu din teama de pedeapsă sau din urmărirea recompenselor. Astfel de raportare ar fi cu adevărat naivă și chiar meschină, însă nu aceasta promovează morala creștină. Credincioșii declară că răsplata supremă e chiar apropierea de Dumnezeu. De aceea ei tind firesc spre a se apropia de El și a-L cunoaște. Căci nu se poate să-L cunoști și să nu-L iubești, spun ei.

Nu e corect a pune în antiteză, așa cum sugerează Vonnegut și Einstein, demnitatea atee ce ar veni doar din conștiinţă, de o parte, și atitudinea „jalnică” de a fi moral doar pentru a primi răsplata divină, de cealaltă parte. E o falsă problemă. Da, ar fi jalnică o asemenea atitudine morală, ar fi egoistă, însă nu aceasta este miza purtării bune a creștinului în lume, ci dragostea faţă de Dumnezeu și faţă de semeni (vezi Matei 22:35-40).

Numitorul comun al opiniilor citate dezvăluie aceeași raportare copilărească, simplificatoare la morala iudeo-creștină. Li se poate întâmpla și personalităţilor complexe, cu competenţă excelentă în unele domenii. Dar aceasta nu le îndreptăţește să se pronunţe acolo unde nu se pricep și nu au cunoștinţe. Am putut observa în opiniile lor dovezi de superficialitate în cunoașterea Bibliei.

De ce este atât de răspândită superficialitatea în abordarea subiectelor legate de religie și credinţă?

 

Primul motiv e că, tematica fiind complexă și de larg interes, se caută sinteze, simboluri, trofee de gândire prefabricată, care se decupează din context și se pun la rever, pentru a legitima viziunea proprie despre lume și viaţă. Al doilea motiv e că logicienii ne arată că „argumentul autorităţii” este un fals argument. Adică nu poţi susţine că o afirmaţie e adevărată doar pentru că a spus-o faimosul X, cu autoritatea lui recunoscută, dar nu pe domeniul în cauză. Poţi găsi alţi faimoși Y, Z, W care să afirme contrariul. De asemenea, nici criteriul cantitativist nu e relevant; adevărul nu dispare sau apare în funcţie de numărul celor care îl susţin.

Labirintul și harta

Nimeni nu are acces nemijlocit la o realitate ultimă, incontestabilă. Fiecare om își formează o imagine asupra lumii înconjurătoare în funcţie de mulţi factori: cunoștinţele acumulate, educaţia primită, cultura de provenienţă, preferinţele și alegerile proprii etc. Fiecare om este o lume în sine. Cu privire la transcendenţă, nu pot fi făcute demonstraţii știinţifice nici pentru a dovedi, nici pentru a infirma existenţa lui Dumnezeu. Există și experienţe personale ce nu pot fi împărtășite, dovedite, pentru că nu se supun legilor știinţifice. Unele sunt numite „miracole”. Așa cum ne învăţau manualele de filosofie, legile obiective ale naturii și ale societăţii, cunoscute parţial de noi, nu pot atesta miracolele; legile sunt raporturi, esenţiale, necesare, generale, repetabile și relativ stabile între două sau mai multe fenomene. Miracolele nu se repetă, nu sunt predictibile, sunt rare, sunt… întâmplări miraculoase după o logică a Cerului, dar care nu te pot lăsa indiferent. Nu le înţelegi, dar le constaţi și te schimbă fundamental, dacă le-ai trăit.

Și atunci, cu ce drept să fie socotiţi cei ce cred în El mai prejos de cei ce nu cred? Doar pentru că nu pot exporta altora experienţa lor? Unui ateu nu i se cere să dovedească inexistenţa lui Dumnezeu. Chiar dacă ar încerca, nu ar reuși. Dar dacă un credincios autentic încearcă să aducă „probe” pentru credinţa lui? Probele lui ar fi: schimbările benefice în gândire și în simţire; o mai mare deschidere pentru a-și ajuta semenii, pentru binele lor; seninătate; optimism; atenuarea unor defecte și dispariţia unor vicii; faptele bune care vin de la sine, neforţat; respectul pentru oricine ca pentru un posibil frate etc. Mai presus de toate, apare un „motor” în plus, cel mai performant în viaţa de zi cu zi: dragostea de semeni născută din dragostea de Dumnezeu.

Dar oare acestea vor fi vreodată concludente și măsurabile ca într-un experiment de laborator? Suntem cu toţii pe terenul subiectivităţii, al impresiilor și trăirilor care ne compun, într-o anumită măsură, și convingerile raţionale. Și totuși, suntem înclinaţi să credem fără demonstraţii o explicaţie a psihologului pentru îmbunătăţirea personalităţii cuiva, dar explicaţia teologului sau a eticianului creștin o privim cu reţinere.

Ne aflăm în lume ca într-un complex labirint, fiecare pe câte o poziţie. Unii susţin că există o perspectivă de sus care cuprinde ansamblul, o noimă a labirintului, un creator și o ieșire spre o lume mai bună. Alţii susţin că nu există acestea, ci totul este la întâmplare; că oamenii au creat labirintul, că sunt mai multe ieșiri, că fiecare își face drumul și ieșirea după cum alege, în schimbare sau în stagnare, că dincolo de labirint nu mai e nimic etc. Putem întrezări un dramatism al destinelor noastre; deși mulţi sunt indiferenţi la traseul propriu sau al altora, unii totuși încearcă să le arate companionilor „harta” lor. E preferabil să crezi într-o hartă, o ordine și un creator, decât în pura întâmplare. Aceasta e reacţia previzibilă a conștiinţei care caută sensul lumii. Este o percepţie care îţi dă calm, încredere, elan pentru a merge mai departe. Cealaltă – perspectiva purei întâmplări și a lipsei de sens – te poate conduce la neliniște și disperare. Lucrurile trebuie privite luând în seamă și atitudinile afective, pentru că ele ating miezul viziunii oricărui om despre sensul vieţii lui.

Cineva ar putea replica: „De ce să crezi în «harta» labirintului, doar pentru că e preferabil? Adică să te amăgești? Mai bine aleg luciditatea rece și dură!” Într-adevăr, apare o dificultate în a-l convinge pe acest om că nu e doar o alegere liniștitoare a conștiinţei și a afectelor. Argumente există, chiar și dovezi există, dar ele au un puternic caracter personal. Uneori, ele pot fi împărtășite și găsesc rezonanţă în conștiinţa și în sufletul celuilalt, alteori nu. Cert este că această credinţă presupune experienţe personale de interacţiune cu Creatorul. Nu poţi decât să-l îndemni pe semen să caute acele experienţe. În ele sunt elemente comune ce pot fi identificate și împărtășite, ceea ce întărește convingerea în existenţa Creatorului. Ele ţin atât de gândire, de viziune, de cunoaștere, de fapte, cât și de sentiment. Așadar o raportare rece, ca de laborator, nu va fi o soluţie. Nici o raportare care e raţional-afectivă, dar negativă, de dispreţ, zeflemea, provocare, sarcasm etc.

Toate acestea sunt rezultatul experienţei personale, desigur, pentru că nimeni nu poate mărturisi, în ultimă instanţă, cu maximă deschidere și sinceritate, decât din experienţa personală. Dar antropologii spun că „orice om este unic, în anumite privinţe; în altele este asemănător unora; iar în altele este asemănător cu toţi oamenii”[7]. Pe aceste asemănări ne putem baza pentru a ne împărtăși convingerile, valorile, sentimentele, experienţele. Dintre ele, cea mai nobilă este empatia. În această privinţă, Einstein a intuit care e liantul miraculos care îi face pe oameni să se înţeleagă cel mai bine, mai profund, fără efort, uneori instantaneu.

Se știe că empatia atinge gradul ei cel mai înalt în cazul dragostei dintre oameni. Așadar, dacă cei ce au credinţă vor încerca să o împărtășească semenilor lor din dragoste, aceasta e singura motivaţie sănătoasă, bună, benefică. Aceasta înseamnă să fii de bună-credinţă, bine intenţionat. Sigur, chiar și dragostea aceasta poate fi respinsă, dar ea nu rămâne fără un efect în lume, nu se consumă în van. Ea nu se va pierde în frigul cosmic cu cât e mai puternică, mai fierbinte, mai vie. Dacă dragoste va fi, nimicul nu va mai fi…

Footnotes
[1]„Kurt Vonnegut, God Bless You, Dr. Kevorkian, Seven Stories Press, New York, London, Toronto,  1999, p. 9.”
[2]„1922-2007, scriitor și jurnalist american, luptător în al Doilea Război Mondial.”
[3]„Albert Einstein, «Religion and Science», New York Times Magazine, 9 nov.1930, p. 3, 4, apud Alice Calaprice, The Expanded Quotable Eistein, Princeton University Press, Princeton, 2000, p. 216.”
[4]„1879-1955, fizician german de etnie evreiască, emigrat în SUA, cel mai influent specialist în fizică teoretică”.
[5]„«Eu sunt Domnul, Dumnezeu tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei» (Exodul 20:2).”
[6]„«Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii» (Ioan 13:34).”
[7]„C. Kluckhohn, H. A. Murray, apud Mona Mamulea, motto la Dialectica închiderii și deschiderii în cultura română modernă, Editura Academiei Române, București, 2007.”

Note

„Kurt Vonnegut, God Bless You, Dr. Kevorkian, Seven Stories Press, New York, London, Toronto,  1999, p. 9.”
„1922-2007, scriitor și jurnalist american, luptător în al Doilea Război Mondial.”
„Albert Einstein, «Religion and Science», New York Times Magazine, 9 nov.1930, p. 3, 4, apud Alice Calaprice, The Expanded Quotable Eistein, Princeton University Press, Princeton, 2000, p. 216.”
„1879-1955, fizician german de etnie evreiască, emigrat în SUA, cel mai influent specialist în fizică teoretică”.
„«Eu sunt Domnul, Dumnezeu tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei» (Exodul 20:2).”
„«Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii» (Ioan 13:34).”
„C. Kluckhohn, H. A. Murray, apud Mona Mamulea, motto la Dialectica închiderii și deschiderii în cultura română modernă, Editura Academiei Române, București, 2007.”
SURSĂ:Semnele timpului, mai 2015, ediție tipărită
DISTRIBUIE:
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.