Trăim într-o perioadă a istoriei care pare să ne fi conectat în toate modurile posibile. Credem că sunt puţini cei care nu au pe nimeni cu care să socializeze.

Cu toate acestea, printre noi sunt sute de oameni pe care singurătatea îi apasă şi îi îmbolnăveşte. Mai multe comunităţi au găsit soluţii creative pentru această problemă, iar beneficiile au fost mai mari decât se aşteptaseră iniţial.

Jonatan Shaya şi Emil Bostrom locuiesc în Helsinki. Capitala Finlandei este unul dintre cele mai scumpe locuri din lume în ceea ce priveşte nivelul chiriilor, mai scumpă chiar decât New Yorkul. Prin urmare, una dintre cele mai mari probleme ale tinerilor adulţi este găsirea unei locuinţe pe care să şi-o permită.

Jonatan locuia cu mama în studenţie, iar Emil nu era foarte departe de a locui pe străzi, în ciuda profesiei de educator de grădiniţă. Amândoi au auzit de un program, numit A home that fits (O casă care se potriveşte), iniţiat de o organizaţie care caută soluţii creative pentru a suplini nevoia de locuinţe din oraşul tot mai aglomerat şi mai scump.

Ideea programului este simplă: tinerii se pot înscrie pentru ocuparea unei garsoniere libere dintr-un cămin de bătrâni, la un preţ foarte mic, cu condiţia să petreacă cel puţin 3-5 ore săptămânal cu „vecinii” lor. Pentru cele două garsoniere oferite iniţial s-au înscris mai bine de 300 de tineri, iar dintre toţi au fost aleşi Jonatan şi Emil. Experienţa locuirii într-un cămin de bătrâni a fost pentru amândoi o revelaţie.

„Într-un bloc de apartamente normal, vecinii nu-şi vorbesc, pentru că finlandezii sunt în general oameni timizi, dar aici oamenii sunt foarte primitori. Am sentimentul înduioşător că este bine să fiu aici”, povesteşte Jonatan. Pentru că urmează cursuri de chef de patiserie, Jonatan este specialist în prăjituri, cu care îşi face intrarea uşor printre vecinii de cămin. Povestesc împreună la o cafea cu prajituri şi învaţă din experienţa lor de viaţă. El le arată cum să folosească noile tehnologii şi îi ţine la curent cu noutăţile.

Emil este încântat de posibilitatea de a cunoaşte oameni de toate vârstele şi este convins că nu există o prăpastie atât de mare între generaţii încât să nu se poată împrieteni. „Un astfel de lucru este de folos atât pentru cei tineri, cât şi pentru cei în vârstă”, crede el şi sugerează replicarea ideii oriunde este posibil.

Iar pentru bătrânii din cămin, prezenţa celor doi este nepreţuită. „Mi-am imaginat odată că sunt Luna şi că am nevoie de Soare ca să pot străluci. Acum mă aştept ca aceşti tineri să fie Soarele pentru mine”, spune doamna Ritva.

Jurriën Mentink locuieşte tot într-un cămin de bătrâni, dar în Amsterdam, Olanda. Pentru cele 30 de ore de voluntariat pe lună, are cazarea asigurată. S-a împrietenit uşor şi este foarte ataşat de colegii lui de cămin. Opreşte zilnic în drumul de întoarcere de la muncă pentru a lua de la piaţă fileul de peşte preferat al vecinei lui de 93 de ani.

Într-o noapte a fost trezit de o asistentă pentru a o ajuta cu o bătrână foarte agitată care începuse să atace personalul. Atunci când l-a văzut, doamna s-a liniştit imediat, îl cunoştea de la cursurile de computer pe care le ţinuse cu ea. Au stat împreună liniştiţi şi s-au uitat la un film până dimineaţa, apoi Jurriën a plecat la muncă.

Astfel de poveşti despre modul în care locuirea intergeneraţională schimbă atitudini şi îmbunătăţeşte vieţile tuturor celor implicaţi pot fi auzite şi din Spania, Franţa sau SUA, unde ideea a fost de asemenea pusă în aplicare cu succes.

Frome este un orăşel din vestul Angliei. Locuitorii lui şi-au propus să nu lase singur pe niciunul dintre locuitorii lui care au nevoie de companie. Iar efectele mobilizării lor sunt impresionante şi fac parte dintr-un studiu care analizează dacă scăderea considerabilă a internărilor de urgenţă din ultimii ani are vreo legătură cu proiectele comunităţii.

Totul a început în anul 2013 cu Helen Kingston, medic de familie în Frome. Avea pacienţi care păreau a fi doar un pachet de boli, iar mulţi dintre ei nu aveau pe nimeni care să se îngrijească de ei. În colaborare cu Serviciul Naţional de Sănătate (NHS) şi cu primăria locală, Helen a identificat „găurile” din sistem şi a gândit un plan pentru a rezolva problemele. Aşa a luat naştere proiectul Compassionate Frome (Un Frome al compasiunii), care a schimbat în doar câţiva ani atmosfera din oraş.

Programul funcţionează astfel: medicii identifică pacienţi care se simt singuri şi îi trimit la un „conector” din sistemul de sănătate, o persoană care le ascultă problemele şi care le face legătura cu o persoană sau un grup care poate să îi ajute. Pe lângă aceşti „conectori” oficiali, oraşul mai are alte 500 de persoane care răspândesc vestea despre program.

Lotte deţine o cafenea, Richard este şofer, Becca este chelneriţă. Au în comun dorinţa de a îi ajuta pe cei singuri. Profesia le permite să intre în contact cu mulţi oameni, aşa că au mereu broşuri la ei cu informaţii despre organizaţiile care îi pot ajuta sau despre activităţile din program.

Oraşul este acum plin de cluburi tematice şi de activităţi diverse, organizate pentru cei care se puteau deplasa: cluburi de carte, cluburi sportive şi de dans, chiar şi o magazie-atelier pentru bărbaţii care vor să meşterească diferite piese de mobilier.

Pentru cei care nu se puteau deplasa, o altă idee a fost pusă în practică. Oameni din comunitate dispuşi să ajute au fost puşi în contact cu persoanele bolnave imobilizate la domiciliu. „Este singurătatea. Nu cred că cineva poate să explice cum este cu adevărat. Ştiam că, dacă nu voi avea pe cineva care să mă viziteze, voi muri”, povesteşte Sue. De la începutul programului, Sue a fost vizitată de zeci de persoane, iar cu mulţi dintre ele s-a împrietenit.

Atmosfera din oraş a fost cu totul schimbată de aceste iniţiative, la fel şi starea de spirit a pacienţilor. În ultimii 5 ani, numărul internărilor de urgenţă a scăzut cu 20%. Nu se ştie sigur dacă programul lui Helen a fost elementul principal pentru această îmbunătăţire considerabilă, dar nu despre asta este vorba în fond. Locuitorii orașului ştiu, fără dovezi demonstrate ştiinţific, că printre ei nu mai sunt oameni care suferă de singurătate.

Ascunşi în „cutiuţele” noastre, limitaţi doar la preocupările noastre zilnice, e posibil să avem la distanţă de doar câţiva metri pe cineva care suferă de singurătate. Poate nu vom avea vreodată parte de un program bine pus la punct care să ne aducă mai aproape de ei, dar nimic nu ne împiedică să intrăm în vorbă cu un vecin despre care ştim că locuieşte singur sau să îi ducem o bucată din acea prăjitură pe care am pregătit-o pentru familiile noastre – gesturi care nu ne costă mult, dar care ar putea fi de nepreţuit.