Era o zi obișnuită de vineri. Eram presat de timp și grăbit să-mi rezolv o serie de treburi care nu mai suportau amânare. Știam că trebuia să ajung la un magazin pentru a achiziţiona un produs „vital”. Alergam haotic printre rafturi căutând produsul, doar ca să-mi adâncesc frustrarea masculină că nu sunt în stare să mă descurc. În cele din urmă, m-am declarat înfrânt și am decis să rog un angajat să mă ajute.
Tocmai zărisem pe cineva din personalul magazinului pe unul dintre culoare. Era cu spatele la mine și se deplasa înainte. Chiar dacă eram la distanţă de vreo 3 metri, mi-am dres vocea și m-am adresat politicos, cerând ajutor, dar femeia a continuat să meargă fără să mă bage în seamă. Iniţial, am crezut că i-am vorbit prea încet, așa că am încercat mai tare. Din nou, nicio reacţie. La un moment dat, a luat-o la dreapta și a intrat pe alt culoar. Am fugit după ea cu pulsul mărit, revoltat din pricina unei astfel de atitudini. Când m-am apropiat, s-a oprit brusc și s-a întors spre mine, vizibil surprinsă să mă vadă. Într-o fracţiune de secundă, mi-am reglat tonul și i-am vorbit frumos. Ea mi-a zâmbit elegant și mi-a făcut semn cu mâna spre ecusonul agăţat pe haina de lucru, pe care scria: „Eu nu aud!” Mi-a comunicat prin gesturi că nu înţelege ce spun și că nu mă poate ajuta. Dintr-odată, am simţit rușinea electrocutându-mi existenţa. Reușisem să ridic în timp record un adevărat zid de prejudecăţi faţă de o persoană despre care am crezut pe nedrept că mă ignoră. Am plecat gânditor în căutarea unui alt angajat.
Am așteptat să se răcească un pic momentul, ca să-i pătrund mai bine semnificaţia. Apoi, m-am înseninat când mi-am dat seama că legea funcţionează și oferă cadrul respectării demnităţii unui om care, independent de voinţa sa, trăiește cu o infirmitate. Un loc de muncă legal, plătit decent, pentru persoanele defavorizate este un semn de însănătoșire al unei societăţi. Este un semnal că ne recăpătăm demnitatea colectivă, nu numai cea personală.
„Unde-i lege, nu-i tocmeală”
Cunoaștem acest proverb, dar tot ne place mult tocmeala chiar și atunci când legea este clară. Ne-am obișnuit să negociem aproape orice, chiar și acele lucruri care prin natura lor nu sunt negociabile: libertatea, pacea, siguranţa, demnitatea. Pe termen scurt, negocierea cu legea este dulce și profitabilă, dar, pe termen lung, o asemenea tocmeală este amară, păguboasă și îmbibată de frustrare individuală și colectivă.
Demnitatea, în textul legii, este frumoasă, dezirabilă. Este mireasa așezată la loc de cinste la masa de sărbătoare a valorilor cu maximă importanţă. În Constituţia României, demnitatea omului este prima din lista de valori menţionate și considerate supreme. Textul spune clar: „România este stat de drept […], în care demnitatea omului, drepturile și libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme […] și sunt garantate.”[1]
Demnitatea și drepturile omuluiAstăzi, conceptul este strâns legat nu doar de drepturile sociale ale omului, ci și de drepturile sale fundamentale. Adunarea Generală a ONU a inclus demnitatea în Declaraţia universală a drepturilor omului (1948), al cărei preambul precizează că „recunoașterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii și păcii în lume”. În Constituţia României, demnitatea este consacrată ca valoare supremă, garantată de stat, iar Codul civil menţionează că „[o]rice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale”, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute în Cod. Și legislaţia muncii protejează demnitatea pe plan profesional. Codul muncii stipulează că „orice salariat care prestează o muncă beneficiază de […] respectarea demnităţii și a conștiinţei sale, fără nicio discriminare”. Legea nr. 167/2020 denunţă discriminarea drept o formă de încălcare a drepturilor angajatului și introduce sintagma de „hărţuire morală” pentru a sancţiona conduitele ostile, comentariile verbale, acţiunile sau gesturile ce pot aduce atingere demnităţii acestuia.[2] Toate aceste pârghii formale au rolul de a apăra omul, vulnerabil în faţa unor posibile situaţii umilitoare, nedreptăţi sau forme de excluziune. Istoria este martorul încălcării flagrante a demnităţii anumitor categorii de persoane, care au avut de suferit din cauza abuzurilor, a inegalităţii de șanse sau a discriminării la care au fost supuși colectiv ori individual. |
Faptul că demnitatea este consfinţită în Constituţia ţării sau în legi cu caracter civil este evident un lucru bun. Este un drept, nicidecum un privilegiu. Într-adevăr, omul se naște cu acest drept, iar legiuitorul unui stat, prin textul de lege, își propune să-l protejeze, să-l garanteze, să-l susţină și să-l dezvolte. Cu toate acestea, normele legale nu garantează că societatea își va face bine temele la acest capitol. De fapt, trebuie să recunoaștem că, în unele situaţii cel puţin, acest subiect pare a fi mai degrabă util pentru discursuri electorale și dezbateri abstracte, filozofice.
România este o ţară cu o democraţie tânără. Deși ne place să credem că locuim într-o ţară majoritar creștină, nu suntem obișnuiţi cu colţurile prea drepte ale legii lui Dumnezeu și suntem refractari când vine vorba despre rigorile democraţiei unui stat de drept. Ne place ideea de libertate, demnitate în dreptul nostru, dar suntem ușor alergici la ideea de responsabilitate în raport cu ceilalţi. Deși facem pași spre recăpătarea demnităţii pierdute din cauza regimurilor autoritare, din păcate încă suntem între primele trei ţări în topul corupţiei la nivelul Uniunii Europene. Acest flagel este o ameninţare directă pentru nivelul demnităţii umane. Avem de recuperat decalaje majore faţă de alte naţiuni. Respectarea demnităţii umane este caracteristică mai degrabă naţiunilor sau popoarelor care au căpătat o anumită maturitate spirituală.
Este evident că demnitatea este un dar pentru orice om venit în lume, nicidecum un privilegiu, precum am putea fi ispitiţi să credem. Or, tocmai în acest punct eșuăm adesea, considerând că ar trebui să ne câștigăm acest drept, să trudim cu zel pentru a ne obţine felia de demnitate și de libertate individuală. Devine evident că o ţară, un sistem politic sau o ideologie care îi impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o aroganţă cinică. A te îngriji de demnitatea omului înseamnă a face în așa fel, încât el să nu fie obligat să-și probeze, în permanenţă, demnitatea.
Omenirea s-a zbătut mult până a ajuns să înţeleagă importanţa subiectului. Drumul spre demnitate nu a fost ușor și, evident, nu a fost presărat cu petale de catifea. Războaiele, revoluţiile, confruntările sângeroase, epocile sclavagismului, conflictele interetnice, religioase sau de altă natură au amânat în permanenţă dezvoltarea unui context mai prietenos cu omul ca fiinţă valoroasă per se. Ca urmare a acestui parcurs zbuciumat, în anul 1948 s-a născut textul remarcabil intitulat „Declaraţia universală a drepturilor omului”. În chiar primul articol avem afirmaţia de căpătâi: „Toate fiinţele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune și conștiinţă și trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.”[3]
Demnitatea omului în cultura occidentală își are izvorul în etica și legea morală iudeo-creștină. Aceasta rezidă mai întâi de toate în statutul omului de fiinţă creată de Dumnezeu și eliberată de sub tirania răului prin actul mântuitor realizat de Iisus Hristos. Demnitatea ar trebui gândită în acest raport ontologic. Ea este inspirată de Dumnezeu și se realizează cu dragoste de oameni, indiferent care este originea și statutul acestora.
Din păcate, avem de furcă în continuare cu intransigenţa prejudecăţilor faţă de ceilalţi. Așadar, e bine să renunţăm la fermitatea exercitată în prejudecată și să o exersăm în respectarea legii care asigură libertăţile și drepturile fundamentale. Judecata legii și prejudecata omului nu au făcut niciodată casă bună. Atunci când legea a ocrotit un drept, prejudecata și comportamentul uman s-au grăbit să-l încalce. Depășirea prejudecăţilor și a preconcepţiilor este o provocare dificilă și deseori în contradicţie cu tendinţele culturale și structurile sociale dominante ale epocii.
O istorie cu iz de fabulă relatează un fragment din viaţa a doi soţi care tocmai se mutaseră într-o locuinţă nouă. În fiecare dimineaţă, aceștia mergeau în bucătărie pentru a servi micul dejun. În prima ocazie, șezând la masă, s-au uitat pe fereastra din bucătărie și au văzut cum vecina din blocul de alături întinde rufele proaspăt spălate la uscat. Amândoi însă au observat un lucru ciudat. Hainele păreau a fi mai degrabă murdare decât curate. Soţia îi spune soţului: „Femeia această nu știe să spele haine.” Scenariul s-a repetat și în următoarele zile: cuplul își lua micul dejun, iar vecina întindea rufe care de fiecare dată păreau a fi murdare. Într-o dimineaţă, soţia se așază la masă, privește pe fereastră și observă o schimbare uimitoare: hainele sunt spălate și… curate. Îi spune soţului zâmbind: „Uite, dragul meu, vecina noastră a învăţat în sfârșit să spele hainele!” Soţul însă îi răspunde: „Nu, draga mea, problema era alta: m-am trezit eu mai devreme și am spălat geamul nostru, care era murdar.”
Lecţia e simplă prin însăși profunzimea ei: pentru a respecta demnitatea oamenilor, avem nevoie să ne debarasăm de prejudecăţi; pentru a înţelege profunzimea legii care garantează un drept, avem nevoie să ne ștergem lentilele culturale și sociale. La urma urmei, noi suntem judecătorii subiectivi și temporari atât ai legilor statului, cât și ai persoanelor din jur. Aceasta mă duce cu gândul la cuvintele prof. univ. Ioan Chelaru: „Eu mi-aș dori o lume așa cum o vede Petre Ţuţea, în care ordinea de drept este una dintre virtuţile omului inspirate de Dumnezeu, în care legea nu iartă, dar Judecătorul DA”.[4]
