Singurătatea contribuie la creșterea cu 40% a riscului apariţiei demenţei senile, a indicat un studiu amplu, efectuat de Colegiul de Medicină din cadrul Universităţii Statului Florida, pe baza datelor provenind de la 12.000 de participanţi și colectate timp de 10 ani. Punctul nevralgic al constatării cercetătorilor: acest risc nu este influenţat de contactul social regulat cu prietenii și familia. Putem fi singuri și atunci când suntem înconjuraţi de oameni.

Cercetătorii, care și-au publicat rezultatele în Journal of Gerontology: Psychologival Sciences, au urmărit timp de un deceniu evoluţia sănătăţii a 12.000 de americani cu vârste peste 50 de ani. La fiecare doi ani, participanţilor le erau administrate două seturi de măsuri: unul cu ajutorul căruia raportau cât de singuri se simt, iar celălalt cu ajutorul căruia oamenii de știinţă evaluau sănătatea cognitivă a respondenţilor. În cei 10 ani de studiu, 1.104 dintre cei 12.000 de participanţi au dezvoltat demenţă.

Oamenii de știinţă au constatat că pacienţii care au raportat cel mai acut simţământ de singurătate la începutul studiului au fost totodată și cei mai predispuși să dezvolte demenţă în următorii 10 ani.

Indivizii singuri erau, de asemenea, cel mai probabil suferinzi și de alte boli care cresc riscul demenţei, cum ar fi diabetul, hipertensiunea și depresia, erau mai puţin activi fizic și mai predispuși să fumeze. De altfel, un studiu publicat ieri în jurnalul PLOS One argumentează că administrarea de medicamente pentru tratarea diabetului poate reduce markerii cerebrali ai demenţei, incluzând aici microvasculatura anormală și expresii neregulate ale genelor.

Însă chiar și după controlarea tuturor acestor factori, singurătatea a rămas principalul predictor al dezvoltării demenţei.

Există mai multe căi prin care singurătatea se constituie într-un risc pentru sănătatea creierului. Prima poate fi cea fiziologică. Cercetări anterioare au constatat că răspunsul inflamator al organismului este agravat și prelungit în cazul persoanelor care se simt singure. O a doua cale poate fi cea comportamentală: oamenii care se simt singuri pot alege să lupte cu acest simţământ adoptând comportamente care le fac rău, cum ar fi consumul excesiv de alcool sau sedentarismul. O a treia cale prin care singurătatea deteriorează creierul este lipsa interacţiunii sociale, care ar ţine mintea angajată într-o activitate plină de sens, care ar furniza la rândul ei motivaţia și structura necesară menţinerii funcţiilor cognitive.

Singurătatea poate fi interpretată în multe feluri, tocmai de aceea cercetătorii au căutat în studiul lor „experienţa subiectivă de izolare socială”, care înseamnă modul în care indivizii își percep propria singurătate, nu izolarea socială efectivă. „Este acel sentiment că nu te potrivești sau că nu aparţii grupului de oameni din jurul tău”, a explicat prof. Angelina Sutin, coordonatoarea studiului. „Uneori, o persoană care locuiește singură și care nu are cine știe ce contact cu oameni poate avea suficient contact cât să îi satisfacă nevoia internă de socializare. Chiar dacă, obiectiv, ai spune că acea persoană este izolată social, ea nu se simte izolată. Reversul este că poţi fi înconjurat de oameni și implicat social și interactiv și tot să simţi că nu te integrezi. Din afară poate părea că ești foarte implicat, dar sentimentul subiectiv este că tu nu faci parte din grup”, a explicat cercetătoarea.

Singurătatea este un semnal că nevoile tale sociale nu sunt împlinite, a conchis Sutin. Însă există căi pentru a combate acest lucru. „Singurătatea este un factor modificabil”, a spus cercetătoarea. „Cei mai mulţi oameni descriu perioade în care s-au simţit singuri și perioade în care nu s-au simţit singuri. Doar pentru că te simţi singur acum nu înseamnă că te vei simţi așa întotdeauna”.