Paul Phillips era un jucător de poker ieșit din comun. Când a început să joace, era un tânăr de douăzeci și ceva de ani care devenise milionar scriind software. Cerebral și direct, Phillips vorbea deschis despre faptul că își administra neurostimulente pentru a-și îmbunătăţi jocul.

A început să ia Adderall, un medicament prescris pentru ADHD (deficit de atenţie și hiperactivitate), în 1995, când stăpânea deja bine aspectele strategice ale jocului. Îi lipsea totuși prestaţia de excepţie. Ca finalist în turneele mondiale de poker, Phillips știa că trebuie să poată rămâne concentrat și până la 14 ore pe zi, mai multe zile la rând. De aceea a început să ia Adderall, iar în următoarele 6 luni a câștigat 1,6 milioane de dolari, mai mult decât câștigase în primii 4 ani.

În 2004, Phillips a început să adauge și Provigil, tot un neurostimulent, la regimul zilnic cu Adderall. Combinaţia îl ajuta să intre într-o stare mintală liniștită și obiectivă, simţind că, în loc să fie jucător, era mai degrabă un observator, și încă unul foarte bun. În 2009, Phillips a povestit pe larg într-un interviu pentru The New Yorker despre abuzul său de neurostimulente, pe care le descria ca steroizi pentru creier, care nu au fost încă interzise la masa de poker.

Îmbunătăţirea capacităţilor cognitive prin tratamente medicale nu mai este, astăzi, un scenariu futurist, precum clonele umane sau bebelușii realizaţi prin design. Un creier mai performant datorită efectului unei pastile este o posibilitate reală și, cu toate că în prezent medicamentele disponibile publicului larg și folosite ca „droguri deștepte“ nu sunt atât de puternice, într-un viitor apropiat ar putea fi.

Așadar, viitorul are la dispoziţie încă un scenariu prin care să ne surprindă, iar întâmpinarea unui asemenea viitor presupune o mulţime de întrebări la care ar trebui să ne gândim încă de pe acum.

Viaţa este cariera

Alex este student la Harvard, unde neurostimulentele nu se iau pentru a deveni primul din clasă, ci pentru a face faţă cerinţelor. „Toată lumea știe că, dacă nu ai reușit să îţi termini lucrarea la timp și ai stat până la 3 dimineaţa, nu o să fie cea mai bună lucrare pe care ai făcut-o“, spune Alex. El folosește Aderall, pentru a face faţă tuturor cerinţelor și proiectelor extracurriculare.

Și Barbara Sahakian, psihiatră la Universitatea Cambridge, își amintește cum abuzul de Adderall sau Provigil devenise ceva comun printre colegii săi din facultate. Ea scrie, într-un articol știinţific, că, pe măsură ce accesul la aceste medicamente crește în mediul online, răspândirea lor va fi tot mai greu de controlat. „Imboldul pentru îmbunătăţirea cognitivă va fi la fel de puternic sau chiar mai puternic decât cel pentru îmbunătăţirea fizicului și a funcţiilor sexuale“, crede ea[1].

Încercând să ia pulsul acestui fenomen, ale cărui dimensiuni rămân încă necunoscute, jurnalul știinţific Nature[2] a realizat un sondaj informal, în care cititorii au fost întrebaţi dacă folosesc medicamente precum Adderall și Provigil. Unul din cinci respondenţi a răspuns pozitiv. Cei mai mulţi dintre cei 1400 de respondenţi cred că ar trebui să le fie permis adulţilor sănătoși să ia aceste medicamente pentru motive nonmedicale, iar 69% cred că reacţiile adverse moderate sunt acceptabile. Și, deși cei mai mulţi consideră că medicamentele nu ar trebui să fie disponibile pentru copii care nu au fost diagnosticaţi cu ADHD, o treime a mărturisit că s-ar simţi presaţi să le dea copiilor dacă ar ști că și alţi părinţi o fac. Deși nu este un sondaj știinţific, asemenea rezultate indică totuși unde se poziţionează societatea faţă de consumul acestor substanţe. De altfel, între 1995 și 2006 ONU a semnalat o creștere de 300% a utilizării medicamentelor din clasa nootropicelor.

Nu ar trebui să ne mire că există cerinţa pentru „pastile deștepte“. De la o populaţie îmbătrânită, ameninţată de demenţă și Alzheimer, la angajaţi anxioși și obsedaţi de eficienţă, părinţi ultraprotectori care vor să le ofere copiilor toate avantajele posibile, cu toţii trăim în cultura vitezei și a tehnologiei, în care, darwinian, câștigă cel mai bun (a se citi „șmecher“). Fizic însă, nu suntem echipaţi pentru a ne updata viaţa cu 1000 Mbps pe secundă. Căutăm soluţii și vrem unele rapide. Iată de ce am fi bucuroși să luăm o pastilă. Ce nu s-a schimbat, însă, este că fiecare dorinţă are preţul ei.

Factorul cool

Să fii superdeștept este cool. Tinerii sunt bombardaţi de blockbustere cu supereroi, dintre care cei mai puternici sunt telechinetici sau telepaţi. Chiar și Sherlock Holmes, eroul cărţilor lui Sir Arthur Conan Doyle, a primit un upgrade în filme, devenind un detectiv supradotat, superior oricărui om, care oferă rezolvări instantanee, cu succes garantat și de neegalat.

Tehnologia este și ea la înălţime. Raţiunea existenţei ochelarilor Google Glass este de a-i ajuta pe oameni să se descurce mai bine în societate, oferind informaţii contextuale în conversaţii. De exemplu, aplicaţia MindMeld ascultă conversaţiile și oferă în timp real linkuri utile despre subiectele discutate.

 

Deștept sau capabil?

Puţine persoane știu că medicul neurofiziolog român Corneliu Giurgea este creditat pentru prima propunere de dezvoltare a unor medicamente care să crească inteligenţa populaţiei generale. „Omul nu va aștepta pasiv milioane de ani ca evoluţia să-i ofere un creier mai bun“, spunea el în 1956.[3]

Până astăzi, nici evoluţia și nici omul nu au reușit să împlinească acest deziderat, dar sunt clase de substanţe ce sunt folosite în scop similar.

Efectele atât benefice, cât și potenţial periculoase ale acestor medicamente derivă din acţiunea pe care o au asupra neurotransmiţătorilor dopamină și norepinefrină. Acești neurotransmiţători au un rol important în cogniţie, afectând sistemele cortical și subcortical, care ajută oamenii să fie atenţi și să se poată concentra. De asemenea, dopamina afectează centrii de recompensă ai creierului, fiind responsabilă pentru sentimentele de plăcere provocate de acești stimulenţi.

Într-o metaanaliză a peste 130 de studii despre efectele acestor neurostimulente, Martha Farah și Elisabeth Smith, cercetătoare la Universitatea Pennsylvania, în cadrul departamentelor de psihologie și neuroștiinţă și societate, vin cu concluzii edificatoare cu privire la ce le pot oferi în plus persoanelor sănătoase aceste pastile, în mod eronat numite „deștepte“. Niciunul dintre aceste medicamente nu poate crește IQ-ul unui individ. Ele au efect doar asupra capacităţii de învăţare, asupra memoriei de lucru și asupra controlului cognitiv.

În ceea ce privește procesul de învăţare, efectele medicamentelor s-au observat mai degrabă în cazul memoriei de termen lung, decât imediat după studiu. Memoria de lucru sporește numai pentru anumite persoane și doar la anumite sarcini, dar efectele nu sunt observabile în cele mai multe dintre studiile revizuite de cele două cercetătoare. Medicamentele par a spori și controlul cognitiv[4] la unele sarcini, în special pentru persoanele care nu performează prea bine la acest capitol. „Având în vedere volumul literaturii revizuite, este surprinzător cât de multe întrebări de bază rămân încă deschise“, au declarat cercetătoarele la final.[5]

Cu toate acestea, tendinţa generală este spre liberalizarea consumului de către persoane fără probleme, pentru singurul scop de a le oferi un avantaj în viaţă. Societatea va suferi mutaţii semnificative dacă tunningul cerebral va deveni posibil, iar cercetătorii cred că asta se va întâmpla mai degrabă curând decât într-un viitor îndepărtat. Suntem însă pregătiţi pentru un asemenea viitor? Vom trata consumul de neurostimulente asemenea dopajului în sporturi sau precum momentul în care am spus adio telefoanelor cu fir?

O schimbare pe care nu o înţelegem

Anjan Chatterjee este un neurolog de la Universitatea din Pennsylvania care studiază de mai mulţi ani implicaţiile etice ale consumului de neurostimulente de către persoanele sănătoase. În 2004, el a folosit sintagma „cosmetică neurologică“[6] pentru a descrie practica utilizării acestor medicamente pentru îmbunătăţirea abilităţilor cognitive. Chatterjee crede că, în final, cosmetica neurologică va urma calea cosmeticii chirurgicale, devenind la fel de acceptată și practicată, mai ales că împotriva ei este greu de spus că ar constitui un moft fără rost.

Chatterjee nu este singurul care are această părere. Șapte neuropsihologi de prestigiu din universităţi americane și britanice, printre care Barbara Sahakian și Martha Sarah, au publicat în jurnalul Nature un comentariu în care fac apologia acestor medicamente și cer liberalizarea consumului lor (bineînţeles, în condiţiile realizării unor studii mai aprofundate asupra balanţei risc-beneficiu la subiecţii sănătoși).[7]

Cercetătorii sunt de părere că inovaţiile menite să îmbunătăţească performanţele umane sunt binevenite și, la o adică, nu ar trebui să fie nicio diferenţă între acest pas și inventarea limbajului scris, a tiparniţei și a internetului. Părerea lor este că aceste medicamente, împreună cu alte tehnologii de stimulare a creierului, precum microcipurile implantabile sau aparatele pentru stimularea intracerebrală profundă, ar trebuie să intre în categoria generală a dezvoltării educaţiei.

Există însă trei mari probleme pe care le remarcă și acești cercetători. Prima privește siguranţa. Trebuie ţinut cont de faptul că, în prezent, aceste medicamente sunt considerate sigure și eficiente de către regulatori doar pentru scopurile terapeutice declarate. Nu există niciun echivalent pentru scopurile nedeclarate, în special la copii, unde nu se cunosc efectele pe termen lung asupra creierului aflat în dezvoltare. Mai mult decât atât, metilfenidatul[8] și amfetaminele se află pe lista substanţelor controlate (și interzise de către Agenţia Mondială Anti-Doping), ceea ce indică faptul că aceste medicamente au un potenţial ridicat pentru abuz și dependenţă severă. „Îmbunătăţirea cognitivă afectează cel mai complex și mai important organ uman, astfel că riscul unor efecte secundare este extrem de mare“, scriu cercetătorii.[9]

A doua preocupare vizează libertatea de a refuza un „upgrade cognitiv“. Cercetătorii prevăd că, dacă într-adevăr îmbunătăţirea cognitivă va fi privită ca formă de educaţie, toţi copiii, dar și angajaţii ar putea fi obligaţi să o practice. Această problemă există deja în armată, unde soldaţii sunt obligaţi prin lege să ia medicamente stimulatoare, dacă li se ordonă asta, pentru propria lor siguranţă sau a celor care depind de ei.[10] Atunci ne putem întreba dacă nu ar trebui și chirurgii să ia un astfel de medicament înainte de operaţie. Și dacă am ști că operează pe cineva drag nu am vrea să fie obligaţi prin lege să o facă?

Al treilea punct sensibil privește corectitudinea. Dacă ne gândim la studenţi, inegalitatea de șanse există deja. Unii fac meditaţii, ore pregătitoare, unii au voie să folosească un calculator la examenele de matematică, în timp ce alţii trebuie să se descurce singuri. Depinzând de accesul la aceste medicamente, de efectele lor, dar și de politicile guvernamentale existente, această inechitate socială care începe încă din primele clase ar putea fi agravată sau diminuată.

Cercetătorii au trecut problemele pe hârtie în scopul avansării unei discuţii între specialiști, neurologi, educatori și legislatori, pentru că „oricum, fenomenul se răspândește pe piaţa neagră“, chiar dacă este ignorat de către cei în cauză. Aceasta a fost și intenţia celor de la Institutul pentru Viitor (IFTF)[11], care au publicat în anul în curs Magna Cortica, un ghid care să stabilească viitoare reguli etice, ce ar trebui să protejeze drepturi pe care nici nu știam că le avem, și un punct de pornire pentru o discuţie profundă despre efectele administrării generalizate de medicamente pentru îmbunătăţirea cognitivă.

Magna Cortica stipulează cinci noi drepturi formulate pentru a ne proteja de invazia societăţii asupra sinelui. Primul este dreptul la cunoașterea de sine (propriile credinţe, dorinţe, senzaţii sau stări mentale). Al doilea se referă la dreptul de modificare prin administrarea nootropicelor, iar al treilea are în vedere dreptul de a refuza aceste modificări. Al patrulea punct prevede dreptul de a decide în numele copiilor, adică de a refuza sau accepta modificări induse în dezvoltarea acestora, iar ultimul se referă la dreptul de a ști cine a fost supus unor asemenea modificări.

Poate că aceste drepturi vor deveni extrem de importante într-un viitor nu foarte îndepărtat. Dar chiar și atunci ele nu vor diminua presiunea socială pe care o vor simţi cei care trăiesc într-un mediu competitiv și care refuză să ia asemenea medicamente. Nu vor exista alte opţiuni decât să piardă constant sau să refuze din start competiţia, ceea ce ar însemna autoizolarea de societate.

Suntem deja ceea ce putem fi

Toată discuţia despre un tunning cognitiv gravitează în jurul întrebării: „Cine știe ce aș putea face dacă…?“ Este o discuţie iscată de bolile fără leac ale omenirii: egoismul, lăcomia și înălţarea de sine. Pentru toate acestea, soluţia neurostimulentelor este una iluzorie.

Ceea ce pot să facă aceste medicamente este, în teorie, ceea ce face orice energizant, și anume crește abilitatea de a procesa informaţii, de a-ţi aminti informaţii, te ţine alert. Cu siguranţă că se pot dezvolta medicamente care să facă asta mai bine ca altele, la fel cum mereu apar calculatoare cu procesoare mai performante. Dar se poate crea un medicament care „să fabrice“ de unul singur creativitate acolo unde nu exista înainte? Un asemenea scenariu aparţine mai degrabă domeniului science-fiction.

Teama că oamenii care vor avea acces la neurostimulente performante vor fi liderii lumii este nefondată, dacă ne gândim că liderii lumii trebuie să găsească mereu soluţii creative. Nootropicele ajută la procesarea mai rapidă a informaţilor, iar asta mai degrabă îngustează modul de a gândi. „Gândirea creativă derivă din eșec, din distanţare, din relaxarea minţii în faţa unui perete gol și din neprocesarea informaţiilor. Vine mai degrabă din juxtapunerea unor lucruri care nu au ce căuta împreună decât din a unora care au sens“, explică Neil Burger, regizorul filmului „Limitless“.[12]

În film este vorba despre un personaj care devine dependent de un medicament ce îl face „geniu“ în literatură și în matematică, ajutându-l să cucerească Wall Street, să aibă succes financiar și romantic, să obţină supremaţia. Cu toate acestea, finalul este tragic și povestea se transformă într-o avertizare: imaginaţia și dorinţa omului o iau întotdeauna înaintea efectelor unei pastile magice, iar riscurile întrec întotdeauna beneficiile.

Povestea lui Paul Phillips ne vorbește, de asemenea, despre limitele medicamentelor și despre năzuinţele de suflet ale omului. Phillips a renunţat la poker și la medicamente. A observat că efectele Provigilului s-au diminuat în timp și că o doză mai mare nu îl ajuta cu nimic. La 37 de ani, cu o soţie și doi copii, era plictisit de viaţă, epuizând prea repede toate tipurile de distracţie. Se gândea cu nostalgie la ultimii doi ani pe care îi petrecuse la facultatea de informatică, descoperind programarea. Pe vremea aceea nu lua nicio pastilă. „A fost cea mai satisfăcătoare perioadă din viaţa mea, din punct de vedere intelectual. Mi-a transformat și ordonat creierul, acesta devenind edificiul cunoștinţelor despre programare.“ Într-un final a decis să aplice din nou la facultate pentru a regăsi acea pasiune pentru care avea o chimie naturală.                                 

Footnotes
[1]„Barbara Sahakian, Sharon Morein-Zamir, „Professor’s little helper“, Nature 450, 1157-1159 (20 decembrie 2007).”
[2]„Brendan Maher, „Poll results: look who’s doping“, Nature 452, 674-675 (9 aprilie 2008).”
[3]„Corneliu E. Giurgea, Fiziologie normală și patologică: culegere de lecţii, Institutul pentru Perfecţionarea și Specializarea Medicilor și Farmaciștilor, 1956.”
[4]„Controlul cognitiv se referă la funcţiile executive ale creierului. Este un termen-umbrelă ce acoperă managementul proceselor cognitive, printre care memoria de lucru, capacitatea de a raţiona, abilităţile de rezolvare a problemelor, de flexibilitate, planificare, execuţie.”
[5]„Elizabeth Smith, Martha Farah, „Are Prescription Stimulants Smart Pills? The Epidemiology and Cognitive Neuroscience of Prescription Stimulant Use by Normal Healthy Individuals“, U.S. National Institutes of Health’s National Library of Medicine, 8 martie 2013”.
[6]„Ibidem.”
[7]„Henry Greely, Philip Campbell,  Barbara Sahakian, John Harris, Ronald Kessler, Michael Gazzaniga și Martha Farah, „Towards responsible use of cognitive-enhancing drugs by the healthy“, Nature, 7 decembrie 2008.”
[8]„Metilfenidatul este substanţa activă din medicamente ca Ritalin și Concerta, iar în Aderall se găsesc amfetamine. Toate trei sunt prescrise pentru tratarea tulburării deficitului de atenţie (ADHD).”
[9]„Henry Greely, art.cit.”
[10]„Jonathan Moreno, „Mind Wars: Brain Research and National Defense“, Editura Dana, 2006. ”.
[11]„Institutul pentru Viitor este un centru de cercetare nonprofit din Palo Alto, care se specializează în predicţii pe termen lung și noi metode de cercetare cantitativă pentru viitor.”
[12]„Steven Zeitchik, „«Limitless» asks a surprisingly relevant ethical question: What happens when drugs make us smarter?“, www.latimesblogs.latimes.com, 20 martie 2011.”

Note

„Barbara Sahakian, Sharon Morein-Zamir, „Professor’s little helper“, Nature 450, 1157-1159 (20 decembrie 2007).”
„Brendan Maher, „Poll results: look who’s doping“, Nature 452, 674-675 (9 aprilie 2008).”
„Corneliu E. Giurgea, Fiziologie normală și patologică: culegere de lecţii, Institutul pentru Perfecţionarea și Specializarea Medicilor și Farmaciștilor, 1956.”
„Controlul cognitiv se referă la funcţiile executive ale creierului. Este un termen-umbrelă ce acoperă managementul proceselor cognitive, printre care memoria de lucru, capacitatea de a raţiona, abilităţile de rezolvare a problemelor, de flexibilitate, planificare, execuţie.”
„Elizabeth Smith, Martha Farah, „Are Prescription Stimulants Smart Pills? The Epidemiology and Cognitive Neuroscience of Prescription Stimulant Use by Normal Healthy Individuals“, U.S. National Institutes of Health’s National Library of Medicine, 8 martie 2013”.
„Ibidem.”
„Henry Greely, Philip Campbell,  Barbara Sahakian, John Harris, Ronald Kessler, Michael Gazzaniga și Martha Farah, „Towards responsible use of cognitive-enhancing drugs by the healthy“, Nature, 7 decembrie 2008.”
„Metilfenidatul este substanţa activă din medicamente ca Ritalin și Concerta, iar în Aderall se găsesc amfetamine. Toate trei sunt prescrise pentru tratarea tulburării deficitului de atenţie (ADHD).”
„Henry Greely, art.cit.”
„Jonathan Moreno, „Mind Wars: Brain Research and National Defense“, Editura Dana, 2006. ”.
„Institutul pentru Viitor este un centru de cercetare nonprofit din Palo Alto, care se specializează în predicţii pe termen lung și noi metode de cercetare cantitativă pentru viitor.”
„Steven Zeitchik, „«Limitless» asks a surprisingly relevant ethical question: What happens when drugs make us smarter?“, http://latimesblogs.latimes.com, 20 martie 2011.”