Cum a ajuns expresia „timpul înseamnă bani“ să ne fure adevărata semnificaţie a timpului? Timpul nu înseamnă bani, înseamnă viaţă.

Într-o societate distopică, în care avansul medicinei permite prelungirea vieţii umane peste vârsta de 100 de ani, un internat din Marea Britanie crește copii al căror unic scop în viaţă este ca, odată deveniţi adulţi, să își doneze organele bogaţilor care își permit să le cumpere, pentru a trăi mai mult. Aceasta este, pe scurt, povestea filmului „Never Let Me Go“ (2010), o metaforă care exprimă tulburător setea de viaţă și tragedia de a trăi în ciuda timpului.

În scena finală, Kathy (Carey Mulligan), o tânără crescută în internatul infam, privește în urmă la viaţa ei și a celor dragi. Se pregătește să intre în programul de donaţii din care știe că nu va mai ieși vie și se întreabă „dacă vieţile noastre au fost chiar atât de diferite de cele ale oamenilor pe care îi salvăm (…) Poate că niciunul dintre noi nu înţelege cu adevărat ce a trăit sau nu simte că a avut suficient timp…“ Filmul se încheie scufundându-și spectatorii în propria lor teamă că într-o zi s-ar putea descoperi deziluzionaţi cu privire la timpul pe care l-au avut și l-au irosit.

Indiferent de religia pe care o lăsăm să ne guverneze minţile și inimile, finitudinea timpului ne doare. Pe blogul pastorului evanghelic Marius Cruceru, o poveste înduioșătoare stă ca mărturie a faptului că scurgerea timpului îi întristează chiar și pe cei cu o credinţă de copil. Grasu’ era un fost pușcăriaș care apucase să înveţe despre Dumnezeu în închisoare și, după ce s-a eliberat, profita de fiecare ocazie de a afla mai multe de la cei experţi în ale Bibliei. Așa s-a aciuat pe lângă Adrian Iosif, care avea să îi devină prieten și să-i scrie povestea.

L-am văzut cu o zi înainte de a muri. «Nu mi-e bine, fratele meu. Mi-e tot mai rău.» «Grasule, m-am pomenit că-i spun, s-ar putea să te întâlnești mai devreme decât mine cu Băiatul lui Dumnezeu…Vei sta la masă cu El…» Nu știu nici până astăzi ce m-a apucat să-i spun aceste cuvinte pe care, de fapt, le-am regretat imediat după ce le-am rostit. Eram în faţa unui muribund și avem chef de ţinut predici. Grasu’ m-a privit extenuat de suferinţă și mi-a dat un răspuns care este, pentru mine, o autentică mărturisire deopotrivă a speranţei escatologice, dar și a tragismului condiţiei umane: «Știu. De-asta nici nu mi-e frică. Acum sunt oaia Lui. Dar, fratele meu, viaţa e frumoasă și tare mult aș mai vrea să mai stau de vorbă la masă cu tine…»“

Repere biblice

Nu toţi au șansa de a ști că timpul lor e pe cale să se termine, iar plecarea lor bruscă le lasă celor dragi povara de a regreta viaţa netrăită suficient împreună. Pentru mulţi alţii, ultimele momente ale firului vieţii sunt clipe de evaluare în care regretul poate fi copleșitor. Anticipând acest regret, unii caută să-l prevină încercând să epuizeze toate sensurile lui „a trăi“. Dintre aceștia, câţiva ajung să își spună că le-au făcut pe toate și că pot muri împăcaţi.

Însă, într-o lume în care timpul nu este garantat, mai înţelept decât să ţintești „totul“ este să ţintești esenţialul, trăirile care chiar contează, valorile. Biblia a fost, de milenii, un ghid pentru aceste valori perene, iar cei care le-au trăit cu sinceritate și-au putut înfrunta ceasul chiar și atunci când acesta a fost forţat să sune timpuriu (mă gândesc la martiri). Și, dată fiind autoritatea pe care și-o reclamă – aceea de a fi Cuvântul lui Dumnezeu pentru oameni –, este de așteptat ca Scriptura să aibă un cuvânt de spus despre timpul nostru aici.

Eu am venit ca oile să aibă viaţa și s-o aibă din belșug“[1], spunea Christos într-una dintre predicile Sale, asigurându-și indirect ascultătorii că religia Lui nu avea să fie una totalitaristă, care să îi sufoce pe adepţii ei cu reguli. Viaţa vibrantă, viaţa din abundenţă reprezintă obiectivul pe care l-a declarat atunci Christos și care rezonează și astăzi cu cele mai sensibile dorinţe ale omului. Definiţia acestei vieţi însă, așa cum avea să o exemplifice chiar existenţa Mântuitorului, este profund diferită de hedonismul care este asociat astăzi ideii de „a-ţi trăi viaţa“.

Christos și-a gestionat timpul pe Pământ într-un mod care contrastează, pe alocuri puternic, cu indicaţiile oferite de specialiștii în productivitate și managementul timpului. Ba chiar, gândită în termenii unei campanii contemporane de predicare a Evangheliei, viaţa lui Christos nu ar fi avut cum să aibă impactul pe care l-a înregistrat în istorie.

Un predicator itinerant, fără educaţie, fără reputaţie și-a consumat trei ani de activitate în localităţi mici, descurajându-i deseori pe cei care i-ar fi putut face publicitate să spună mai departe ce făcuse pentru ei. A insistat să menţină un grup de doisprezece urmași lipsiţi de tact și coeziune, care uneori s-au arătat chiar contraproductivi. Nu s-a bucurat de sprijinul niciunei figuri publice, ba chiar, prin atitudinea pe care a cultivat-o, Și-a atras dezaprobarea liderilor de opinie ai vremii. Nu părea să își segmenteze publicul (vorbind adesea unor oameni a căror sferă de influenţă se reducea, cel mult, la satul lor) și nici nu părea să își aleagă bine locaţiile pentru discurs (deseori subdimensionate în raport cu cererea din partea publicului).

Cu toate acestea, Christos a împărţit istoria în două, înainte și după nașterea Sa, și a revoluţionat nu doar gândirea vremii și nu doar spaţiul în care a trăit, ci a consolidat civilizaţii întregi, peste tot în lume. Privit prin prisma rezultatelor, managementul timpului, așa cum l-a implementat Christos, a fost fără cusur.

Managementul timpului în viaţa lui Iisus

Peter Saunders4, directorul executiv al asociaţiei americane Christian Medical Fellowship, este autorul unei bogate sinteze de principii de gestionare a timpului extrase din timpul celor trei ani de predicare ai Domnului Iisus. El expune nu mai puţin de zece observaţii cheie cu privire la modul în care Christos și-a administrat timpul. Toate pot fi la fel de bine aplicate și de urmașii lui spirituali.

Primul element pe care îl evidenţiază Saunders este faptul că Christos avea o viaţă devoţională constantă. El petrecea timp rugându-Se și studiind Scripturile, retrăgându-se deseori, înainte de răsăritul soarelui, într-un loc singuratic în care să poată fi în comuniune cu Dumnezeu. „A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat, a ieșit, și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se ruga acolo.“

Un alt principiu ușor de recunoscut în activitatea lui Christos, și care se aplică oricui dorește să își chivernisească bine timpul, este acela de a avea un scop. Christos cunoștea scopul care îi guverna activităţile, ţelul care îngloba orice obiectiv mai mic pe care l-ar fi avut. Era misiunea divină de a le aduce oamenilor iertarea lui Dumnezeu. Și pentru acest scop, asumat și public, a lucrat concentrat, a suferit moartea pe cruce și a înviat. „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război eliberarea, și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, și să vestesc anul de îndurare a Domnului.“[2]

Christos își făcea timp pentru a avea discuţii personale, conversaţia cu Nicodim[3] și cea cu femeia de la fântână[4] fiind doar două exemple relatate în Noul Testament. Evanghelistul Ioan mărturisea în mod explicit că Evangheliile nu au putut cuprinde toată activitatea de predicare a Mântuitorului, lăsând totodată să se înţeleagă, așa cum puncta Saunders, că Christos nu a irosit timp lenevind. „Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris.“

Christos cunoștea importanţa odihnei fizice și pe cea a odihnei sufletești. De aceea, Evangheliile relatează că, uneori, în ciuda insistenţelor mulţimii dornice de cuvinte înţelepte și minuni, Christos pleca împreună cu ucenicii pentru a-și asigura un minim de odihnă fizică. În privinţa odihnei sufletești, El i-a învăţat pe ucenici adevărata valoare a unei zile de odihnă săptămânale. Despovărând Sabatul de regulile nesfârșite concepute de farisei, Christos i-a învăţat să experimenteze un Sabat pus în slujba apropierii lor de Dumnezeu. „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat.“[5]

Saunders notează și faptul că Christos alegea persoanele pe care să le aibă în preajmă, întâi pentru a putea învăţa ele însele, apoi pentru a-i putea învăţa pe alţii; Își stabilea priorităţi și nu se lăsa condus în acţiunile Lui de așteptările celorlalţi. În final, Christos nu a păcătuit, s[6]ubliniază Saunders, amintind de faptul că a călca legea lui Dumnezeu poate deturna inestimabil traseul de viaţă al cuiva, consumând energie și gânduri care ar fi putut fi direcţionate către vocaţia noastră.

Recuperarea timpului înseamnă recuperarea sensului

Pe undeva, aceste principii pot părea adecvate mai degrabă unei vieţi monahale. Până la urmă, Christos a trăit într-o altă epocă, ghidată de alte coordonate decât cele valabile azi. În plus, societatea patriarhală agrară aflată sub ocupaţie romană, în cadrul căreia predica Iisus, avea, poate, aceleași nevoi esenţiale pe care le are și societatea occidentalizată a momentului. Însă cu siguranţă că nu întâmpina aceleași obstacole în calea unui timp bine investit.

Noi trăim într-o societate de consum, în care a avea contează mai mult decât a fi, motiv pentru care oamenii se supun la eforturi supraumane pentru a genera profit și a deţine putere de cumpărare. Tehnologia creată pentru a ne ușura munca ne-a împins de fapt standardele de productivitate la cote inimaginabile în trecutul nu foarte îndepărtat, iar circulaţia liberă a informaţiei, care trebuia să fie o globalizare a cunoștinţelor, a ajuns un bombardament al irelevanţei. Toţi trăim zile de câte 24 de ore, însă direcţia pe care o dăm acestor ore ajunge să facă, până la urmă, diferenţa.

Să îţi gestionezi timpul înseamnă, astăzi, să preiei frâiele propriei vieţi, pentru că dacă tu nu o faci, sistemul social în care trăiești va fi imediat dispus să îţi aloce un rol.[7] În gestionarea timpului, cu cât înţelegem mai devreme că nu există „stăpâni“, însă „hoţi“, da, cu atât mai bine. Noi nu suntem stăpânii timpului. Timpul este în curgere, din infinit în infinit, și nu îl putem acumula. Însă îi putem dirija cursul, investindu-l în valori, și ne putem selecta sursele care au pretenţii asupra lui, ignorând ceea ce ne-ar putea deturna de la scopul nostru.

E fascinant că, dacă o privim ca pe un manual de management al timpului, Biblia vine cu răspunsuri de o subtilitate cuceritoare. Viaţa creștinului este una trăită în anticiparea revenirii lui Christos și, în sensul pregătirii personale pentru acest eveniment, este mereu o cursă contra-cronometru.

Însă, prin felul în care își relatează istoriile, Biblia prioritizează obiectivele credinciosului, acordându-le importanţă în primul rând în funcţie de timpul căruia îi aparţin. Atunci când vorbește despre trecut, Scriptura ne învaţă că păcatele nu trebuie uitate, ci „tratate“: mărturisite și iertate; că experienţele sunt lecţii care ne edifică mai ales în relaţia cu Cel Infinit. Când vorbește despre viitor, ne spune că planurile noastre sunt cu totul în mâna lui Dumnezeu, ceea ce ar trebui să ne alunge temerile. (Îngrijorarea devine patologică doar atunci când ne părăsește credinţa.) Despre prezent, spune că este singurul nostru câmp de lucru/luptă. „Ajunge zilei necazul ei“[8] este, poate, cea mai importantă lecţie privind timpul pe care o oferă Biblia. Durerile din trecut sunt necazurile trecutului. Îngrijorările pentru viitor sunt necazurile viitorului. Ajunge zilei de azi necazul ei. Dacă înţelegem că prezentul e tot ce avem și că acesta ne este suficient, e foarte posibil ca sarcina de a-l administra să nu ni se mai pară o misiune imposibilă.

Footnotes
[1]„Ioan 10:10”.
[2]„Marcu 1:35”.
[3]„Ioan 3:1-5 ”.
[4]„Ioan 4: 4-12”.
[5]„Marcu 2:27”.
[6]„Ioan 21:25”.
[7]Rich Brott, Successful Time Management: Be the Productive Person You Want to Be!, AbcBookPublishing, 2008.
[8]„Matei 6:34”.

Brott, Rich , Successful Time Management: Be the Productive Person You Want to Be!, AbcBookPublishing, 2008.
„Ioan 10:10”.
„Marcu 1:35”.
„Ioan 3:1-5 ”.
„Ioan 4: 4-12”.
„Marcu 2:27”.
„Ioan 21:25”.
„Matei 6:34”.