În faţa pandemiei suntem în multe feluri, numai egali, nu.

Robert Reich, profesor de politici publice în cadrul prestigioasei Universităţi Berkeley, identifica patru clase sociale afectate profund, dar diferit, de criza generată de pandemia de coronavirus.

Cei izolaţi, care lucrează la domiciliu, ore fără sfârșit, cu nasul în computer; cei esenţiali, cei cu meserii indispensabile societăţii (asistenţii medicali, fermierii, procesatorii alimentari, șoferii de tir, farmaciștii, poliţiștii, pompierii, militarii), adesea vulnerabilizaţi de condiţiile în care lucrează; cei neplătiţi, cei disponibilizaţi, cei rămași fără concediu, dar și fără posibilitatea de a-și desfășura munca (personalul din zona de retail, restaurante sau din industria ospitalităţii), și cei uitaţi – acei oameni pentru care distanţarea socială este o imposibilitate, din cauza circumstanţelor speciale în care se află (deţinuţii, cei internaţi în tabere de refugiaţi, persoanele fără adăpost, persoanele din căminuri pentru vârstnici).

Fără a pretinde nicidecum că lista pe care o prezintă e exhaustivă, Reich subliniază un lucru ușor de trecut cu vederea de aceia dintre noi care cădem pradă tentaţiei de a ne forma o imagine despre societate privind doar la prietenii din bula noastră de Facebook:

Există numeroși oameni pentru care criza generată de pandemie presupune mult mai mult decât anxietatea ruperii rutinei.

E adevărat că imaginile de ansamblu sunt greu de obţinut acum, când criza este încă în desfășurare. Însă oricine poate avea totuși o înţelegere mai amplă asupra a ceea ce se întâmplă stând de vorbă cu oameni din medii cât mai diferite, cu preocupări, meserii și stiluri de viaţă cât mai diverse. Interviurile de mai jos pot fi privite ca o astfel de conversaţie, una care ne îmbogăţește perspectiva cu realităţi în care nu pătrundem toţi la fel de ușor, în viaţa de zi cu zi.

Alexandru – construcţii

Alexandru este antreprenor în domeniul construcţiilor în Franţa și, la începutul crizei, intuia că va fi afectat, deși mesajele din spaţiul politic erau optimiste și șantierele pe care le avea în derulare mergeau conform graficului. Însă, odată cu apropierea virusului de vestul Europei, au început să apară probleme. „Deja din martie s-a simţit. Încă dinaintea decretului de izolare, niciun furnizor de materiale nu îţi mai putea garanta data de livrare. Pentru că globalizarea face ca statele să fie atât de legate economic încât, dacă se rupe o verigă, toate celelalte sunt afectate.” Apoi contractele pentru perioada următoare au început să fie incerte. „Am avut un client cu o renovare la interior care a decis să amâne lucrarea, pentru că a preferat să aștepte să vadă cum evoluează situaţia. Cu siguranţă, motivul este în primul rând financiar și abia după aceea cel sanitar. Lumea nu știe ce vine după. Acest «după criza sanitară» înseamnă pentru mulţi ceva economic. Încă nu știm exact cum va fi, iar asta face ca lumea să fie mult mai precaută. Criza ne-a învăţat să ne mulţumim cu mai puţin. Cei care vor avea de făcut o renovare, o reparaţie urgentă, o vor face, dar oamenii care nu vor fi presaţi vor prefera cu siguranţă să mai aștepte.”

Alexandru este dintre cei care exersează încă de pe acum revenirea. „Statul în casă rezolvă, momentan, problema. Dar, atâta timp cât virusul este între noi, trebuie să ne învăţăm să trăim cu el. Să trăim cât mai normal într-o situaţie anormală. Economic va fi diferit. Nu trebuie să fim pesimiști, dar nici niște optimiști incurabili. Va trebui să ne revizuim planurile de creștere și să ne adaptăm la ce este în faţa noastră.”

Alexandru își păstrează optimismul: „Cât timp te încrezi în Dumnezeu… eu cred că vom trece peste asta. Puţin șifonaţi, dar eu cred că vor apărea oportunităţi, e important să știm să le fructificăm. Dacă decizi să privești în ansamblu, înţelegi mai bine lucrurile. Dacă te uiţi doar la microsistemul tău și nu vezi dincolo de ce te afectează zi de zi, poate nu îţi dai seama de cauze și de ce urmează. Sunt curios și eu ce va veni. Cu speranţa că vom învăţa ceva. Cu siguranţă sunt și lucruri pozitive cu care o să rămânem.”

Ovidiu – transporturi

Ovidiu lucrează ca șofer de tir în Germania și spune că, în virtutea locului său de muncă, nu s-a simţit îngrădit. Ba chiar spune că șoselele au fost în perioada aceasta mult mai libere și că „au fost vreo două săptămâni în care 90% din traficul de pe șosea era alcătuit doar din camioane sau microbuze, deci oameni care aveau treabă”. Însă cel mai mult a resimţit efectele pandemiei la nivelul veniturilor. Salariul lui a scăzut cu o treime. Optimist din fire, Ovidiu spune însă că și cheltuielile i-au mai scăzut, fiindcă în perioada aceasta a mers mai rar la cumpărături și doar pentru alimente esenţiale. În următoarele patru luni se așteaptă ca reducerea salarială să fie atenuată și să ajungă la un procent de 87% din cât câștiga în mod obișnuit. Dacă nu ar fi avut copii, se putea aștepta la cel mult 80% din salariul lui iniţial.

„Pandemia asta a adus ca efect oprirea majorităţii unităţilor de producţie. Și, cum Germania e o ţară industrială, s-a cunoscut. Săptămâna trecută, guvernul a anunţat că 10 milioane de oameni au intrat într-un program de lucru redus, ca o punte – chiar așa s-au exprimat ei – o punte peste abisul economic de sub noi, singura punte care ne poate scoate la liman după pandemie. Această punte costă statul foarte mult, dar cu mult mai puţin decât un șomaj de tipul celui cu care se confruntă acum America.

Eu sunt unul dintre cei 10 milioane de angajaţi cu program redus. Ceea ce înseamnă că firma pentru care lucrez contribuie la salariul meu cu suma aferentă orelor pe care le lucrez (mai puţine decât de obicei), iar statul completează diferenţa. După reducerea programului de lucru, am dreptul la 67% din salariul de pe cartea de muncă – indiferent câte ore lucrez. Angajaţii în aceeași situaţie, dar fără copii, au dreptul la 60% din salariu.

Acum, venind criza asta și nemaifiind contracte, mașinile stau în curte, firmele nu au de unde să te plătească. Și atunci, în mod normal, ar închide firma. Firma ar da faliment și pe tine te-ar pune în șomaj. Așa că statul german a introdus sistemul ăsta cu programul redus de lucru, care a funcţionat și în criza din 2008-2009. Și atunci au salvat firmele, iar oamenii nu au intrat în șomaj.”

Mihaela – comerţ

Mihaela este lucrător comercial în București și, de la începutul carantinei, circumstanţele nu i-au permis să se protejeze la fel de mult cum au putut alţii. Mai întâi pentru că, deși i-a redus norma de lucru, angajatorul ei a întârziat să asigure protecţia angajaţilor. „Nu m-am simţit în siguranţă la serviciu cât timp nu ne-au dat mânuși, măști, dezinfectanţi. Abia după două săptămâni ne-au montat un panou de plexiglas la casă.” Apoi, pentru că o problemă de familie s-a acutizat chiar la începutul perioadei de izolare, Mihaela nu a putut să stea în casă.

Între propria casă, serviciu – unde intră constant în contact cu clienţi – și casa mamei sale vârstnice, Mihaela nu are timp să se îngrijoreze decât pentru copii. „E o presiune faptul că nu au mers la școală, că au pierdut materie. Fiica mea are evaluarea naţională în luna iunie. Mă îngrijorează faptul că de pe 2 iunie, timp de două săptămâni, s-ar putea să fie chemată la școală, într-o clasă cu alţi 9 colegi, ca să se pregătească pentru evaluare. E o școală bună, li se va lua temperatura, vor fi obligaţi să poarte mănuși și măști. Dar în RATB poate lua contact cu cineva cu COVID… Și, având în vedere că perioada de incubare e de 14 zile, mă gândesc că dacă în ziua examenului este găsită cu febră? Pe de o parte, sunt multe riscuri, dar, pe de altă parte, aș lăsa-o la pregătire, fiindcă lecţiile online nu sunt foarte bune. Eu am intrat, de exemplu, în camera fetei, în timpul orei de română și am văzut-o că își căuta adidași în timpul orei. Profesoara o întrebase mai devreme ceva pe Zoom, deci trecuse rândul ei, iar fiica mea deja nu mai era atentă. Astea nu sunt lecţii. Oricât ar vrea un profesor să facă ceva, elevii nu răspund la fel. De-asta aș lăsa-o cele două săptămâni să meargă.”

Irina – teatru

Irina este actriţă și resimte din plin dorul de scenă. „Poate cea mai grea parte este pierderea pasiunii. Artiștii sunt «lucrători vocaţionali». Sigur că încearcă să trăiască din asta, dar, mai mult decât atât, deseori trăiesc prin și pentru asta. Să îi iei unui actor posibilitatea să joace îi scade din forţa vitală, într-un fel. Se încearcă variante online, dar (…) pentru mulţi nu pot echivala schimbul energetic care se întâmplă între scenă și public.”

Deși spune că nu se poate plânge, fiindcă are în continuare din ce trăi, nu are rate și nu plătește chirie, Irina recunoaște totuși că, „financiar, faptul că am pierdut toate colaborările a avut un impact uriaș – din colaborări câștigam mai mult decât salariul destul de mic pe care îl am de la universitatea de teatru unde sunt angajată.” Însă tot ea spune că alţi colegi, actori independenţi „care trăiau din teatru, contracte, cursuri și au și obligaţii financiare, sunt realmente într-o situaţie disperată, chiar și cu acel ajutor care s-a dat pentru independenţi (sau se va da), pentru că, din ce știu, e destul de mic”.

Alexandra – cultură

Alexandra este expert în marketing cultural, o poziţie de unde imaginea de ansamblu asupra oamenilor care alcătuiesc sectorul cultural de la noi se vede în tușe îngroșate, mai ales în cazul muzeelor. „Unele muzee, cum sunt MŢR, MNAC, Muzeul Bucureștiului, au trecut pe programe și expoziţii online destul de diverse și chiar de calitate, iar asta – aparent – fără investiţii suplimentare. Însă sunt și situaţii dramatice, generate de restrângerea cheltuielilor. În unele judeţe, cum ar fi Satu Mare și Brașov, din ce știu eu, personalul din instituţiile culturale subordonate – și muzee, și teatre – au intrat în șomaj tehnic. Pe plan local pare că este o tentaţie foarte mare de a face economie pe spinarea culturii pentru a acoperi cheltuielile nou-apărute. Și culmea e că sunt persoane care spun: «Foarte bine, că oricum nu mergea nimeni la muzeu!». Dar activitatea unui muzeu este foarte complexă, conservarea și restaurarea sunt dificile și nu se pot face decât în spaţii adecvate, cu proceduri foarte clare, care nu ţin cont de pandemie. Muzeografii sunt foarte aglomeraţi (…) pe lângă partea de expoziţii și ghidaj au tot felul de alte responsabilităţi, care continuă independent de vizitatori. Deci e nejustificat și abuziv să fie disponibilizaţi…”

Mihaela M. – învăţământ

Mihaela M. este profesoară și predă istoria, prin organizaţia Teach for Romania, în mai multe școli din Giurgiu. Între două întâlniri online din săptămâna Școlii Altfel – și mai specială acum, în vreme de pandemie – îmi spune din prima lucrul cel mai grav: „Copiii fără device de conectare nu au intrat să facă ore online, iar eu nu am ce să le fac.” O frază cât o radiografie socială face profesoara care a încercat inclusiv să strângă fonduri pentru elevii ei. „Unii nu au nici telefon mobil. Măcar tablete să aibă.” Dar mărturisește că strângerea de fonduri merge foarte greu: „Nu cred că mai are acum nimeni putere financiară să doneze. Sau, dacă are, fondurile merg spre sistemul sanitar, nu către școli.” Dacă ar fi să le transmită ceva din bucata de realitate pe care o vede și o trăiește, celor care nu au avut de pierdut decât rutina drumului spre birou, mall și în vacanţe, Mihaela le-ar spune că „acum sunt copii care nu au ce mânca, pentru că laptele și cornul era, poate, mâncarea lor de zi cu zi; că sunt trimiși la muncă, dacă nu merg la școală; că părinţii – mai ales cei cu locuri de muncă sezoniere sau pe diverse șantiere – și-au pierdut locurile de muncă și nu au ce pune copiilor pe masă.”

Concluzii deschise

Potrivit unei statistici globale, 90% din elevii întregii lumi sunt în carantină, iar situaţia îi va afecta mai mult pe elevii săraci decât pe cei cu o situaţie materială bună. Unii spun că pandemia este un rezultat al inegalităţii. Și poate că așa este. Iar acest lucru ne reamintește faptul că inegalitatea nu a apărut odată cu pandemia, chiar dacă acum, în criză, culorile ei se văd mult mai clar decât cu câteva săptămâni în urmă. De aceea e important ca, dacă ne aflăm într-un loc mai confortabil pe spectrul impactului acestei crize, să nu ne oprim doar la recunoștinţa pentru ce avem, ci să ne menţinem mintea și inima deschise, pentru a-i înţelege și a le răspunde și celor care trăiesc criza și sunt afectaţi de ea altfel decât noi.

Unii analiști prefigurează drept consecinţă optimistă a acestei experienţe o creștere a disponibilităţii noastre de a plăti mai mult pentru serviciile publice, ceea ce s-ar traduce în bugete mai mari și mai capabile să asigure protecţia angajaţilor vulnerabili, cum sunt: cadrele medicale, farmaciștii, șoferii profesioniști din transportul în comun, funcţionarii publici. Cu problemele de corupţie pe care le au sistemele de la noi, o astfel de soluţie pare, din nefericire, greu de adaptat la situaţia noastră. Însă ce este la fel de urgent și de util e să facem tot ce ţine de noi pentru a nu uita solidaritatea care ne-a făcut posibilă supravieţuirea în timpul pandemiei. Să nu îi uităm măcar pe cei esenţiali, a căror inactivitate ne-ar produce pure dizabilităţi. Și nici pe cei de care ne-a fost dor în toată această carantină. Pe cei pe care poate că nu îi vedeam ca esenţiali, până acum. Să nu uităm în ce direcţie ne-am răzgândit.