Un minut de extaz, trei metri de cădere și un avertisment: liturghia trapului câștigă teren acolo unde părinţii tac.
Festivalul „Beach, Please!” s-a încheiat, iar în presă au apărut numeroase relatări despre incidentele de acolo. Între ele, cel mai discutat a fost momentul în care un adolescent de 15 ani a fost invitat pe scena unde performa un trapper, doar pentru ca apoi același trapper să insiste, în ciuda reţinerii băiatului, ca acesta să părăsească scena sărind de pe ea în public. Am apucat să îl văd pe trapper smucindu-l de hanorac și împingându-l, până când adolescentul a sărit, dar am închis clipul video înainte să îl văd pe copil căzând, de la 3 metri înălţime, drept în gardul care delimita publicul.
M-am uitat însă îndelung la fotografii cu artistul, la look-ul lui studiat, cu codiţe vopsite galben-pui, cu tricoul negru-supărat și pentagrama atârnată la gât, încercând să citesc mesajul pe care încearcă să îl transmită prin îmbrăcăminte. Și m-am întrebat cât înţelege el din simbolistica acelui pandantiv. Poate că nimic, ci doar vreun stilist l-a convins că brandul lui artistic ar avea de câștigat dacă îl poartă. Albumul lui „No Stylist” („Fără stilist”) din 2022 pare să contrazică ideea. E limpede totuși că aspectul fizic e un logo pentru trapper, iar albumul lui „If Looks Could Kill” („Dacă felul în care arăţi ar fi letal”) confirmă explicit această intenţie.
Braggadocio
Am dat play câtorva zeci de secunde din cel mai recent single, „Doubt It”. Ca să pricep textul a trebuit să caut versurile pe Google – autotune-ul îi topise consoanele într-o pastă de sunete de neînţeles. Și nu era doar o chestiune de sunet, ci și de conţinut: ideile săreau haotic, niciuna nu-şi primea capătul, iar firul logic se rupea la fiecare vers. Din zgomot răzbătea totuşi o temă: necazurile omului prea bogat, livrate în registrul clasic de braggadocio – fanfaronada ostentativă a contului bancar prea plin. Genul este astăzi tipic pentru trapperi și pare că ar fi apărut ca o formă de a face faţă concurenţei, o competiţie verbală sau o declaraţie de supravieţuire într-un mediu ostil. În top-20 hip-hop 2024 domină covârșitor braggadocio-ul: 19 din 20 de trackuri sunt, într-o formă sau alta, flexing („laudă de sine”, n.r.). Dar de ce ai plăti pe cineva să îl asculţi cum se laudă?
Turist în propria-ţi lume
M-am uitat la line-up-ul „Beach, Please!”, care se revendică drept cel mai mare festival de muzică urbană din Europa, cu o mirare de turist în propria-mi viaţă. M-a înfiorat stranietatea lumii care se construiește în paralel cu existenţa mea banală. O lume cu o ierarhie de reminiscenţă tribală, cu idoli și fani care participă împreună la extazul momentului, construind un ecou pentru orice gest sau strigăt de pe scenă.
Filosoful Émile Durkheim observa, încă din 1912, că cele mai fantastice rituri nu fac decât să traducă o nevoie profund umană: nevoia de a ne topi individualitatea într-o energie comună, pe care el a numit-o „efervescenţă colectivă”. Când tribul se adună sub același totem, logica de zi cu zi capitulează în faţa unei febre afective care dă sens și coeziune grupului. Mai târziu, antropologul Victor Turner a mutat reflectorul pe „liminalitate”: un interval existenţial în care ierarhiile sunt suspendate și în care se naște communitas, acea fraternitate pasageră în care „eu” și „tu” devin un singur „noi”. Adică exact cum se întâmplă la festivaluri: strălucirea scenei transformă mii de străini într-o comunitate instantanee. Ce e interesant este că studiile știinţifice au confirmat metafora lui Turner: într-un experiment făcut pe performerii care mergeau pe cărbuni aprinși într-un sat spaniol, cercetătorii au constatat (cu ajutorul electrozilor) că inima performerilor și cea a spectatorilor înrudiţi cu ei își coordonau ritmul în momentele de vârf ale showului.
Sub boxele de 100.000 de waţi ale festivalului se reproduce aceeași vibraţie, așa cum spunea jurnalistul Sam Woolfe, care considera că mixul de versuri scandate la refren, luminile stroboscopice și dansul sunt astăzi „cea mai accesibilă poartă spre efervescenţa colectivă”. Ce se întâmplă diferit astăzi faţă de începutul de secol XX este că liminalitatea festivalieră se prelungește în mediul online, conturând triburi algoritmice în care idolul fixează canoane, iar fanii le propovăduiesc cu fervoare aproape religioasă. Dar, dacă acceptăm acest cadru, nu putem spune că un concert e doar divertisment. Ci chiar este „liturghie seculară”, așa cum spunea pastorul baptist Lucian Bălănescu. Cu alt altar și alte dogme, dar cu același efect de forjare a normelor. De aceea, întrebarea nu este dacă tinerii vor fi modelaţi de „Beach, Please!”, ci în ce direcţie; iar răspunsul depinde de cât de repede oferim un alfabet critic care să înlocuiască admiraţia fără filtru cu discernământ.
Nostalgia nu e un refugiu bun
Poate că e mai ușor să opunem ethosului de festival doar o tiradă verbală şi să ne refugiem în nostalgia lui „pe vremea mea”, evocând cenacluri şi evenimente filtrate astăzi printr-o lentilă romantică – poate chiar necritică. Pentru părinţii vigilenţi şi pentru formatorii spirituali însă, fuga în trecut nu este o opţiune. La fel, nici panica morală ori demonizarea culturii nu dă roade. Calea viabilă rămâne realismul Evangheliei.
Evanghelia invită la cultivarea unui spirit capabil să discearnă, iar acest lucru responsabilizează atât părintele, cât și copilul. Părintele trebuie mai întâi să fie capabil să înţeleagă că apetenţa copilului pentru lumea festivalului este naturală și normală. În inima adolescentului pulsează aceeaşi foame de comunitate şi de adorare pe care Dumnezeu le-a sădit în fiecare om. Nu este o slăbiciune, ci o stare fundamentală. Iar responsabilitatea părintelui nu este să stingă aceste dorinţe, ci să le canalizeze, arătându‑i adolescentului că împlinirea lor supremă se află în Hristos şi în trupul Său, biserica – singurul spaţiu unde identitatea se primeşte, nu se câștigă.
Cântecul care nu se stinge
Identitatea pe care o primim de la Dumnezeu este aceea de copii iubiţi cu o iubire necondiţionată, neschimbătoare – singurul fel de iubire care produce o creștere sănătoasă a inimii și care poate contracara, dezrădăcinând de-a dreptul discursul de tip braggadocio. Nu ai nevoie să te lauzi atunci când ceea ce primești de la Dumnezeu îţi este suficient pentru a te simţi văzut, ascultat, ocrotit și valoros în sine.
Însă va fi nevoie ca acest echilibru spiritual să fie hrănit constant și protejat, mai ales când societatea împinge spre direcţii divergente. În loc să postulăm interdicţii, să vorbim cu adolescenţii! Cu ei, nu către ei. Să schimbăm opinii punând unele lângă altele versurile trap și principiile Scripturii! Sau promisiunile consumerismului și statisticile despre anxietatea adolescenţilor. Sau euforia pasageră a unui festival și bucuria durabilă a muzicii de închinare, care cultivă o efervescenţă orientată spre celălalt, nu contra lui.
Poate că, pentru a încuraja un astfel de parcurs, vom avea de investit timp şi resurse, cum ar fi o seară pe săptămână, care să devină un „mini-festival de casă”, la care să-i chemăm pe colegii, pe vecinii şi pe prietenii adolescentului, lăsându-i să guste dintr-o comuniune autentică. Poate va fi nevoie să cooptăm şi alţi adulţi de încredere – cercetările arată că prezenţa măcar a unei figuri de sprijin din afara familiei creşte rezilienţa tinerilor în faţa presiunii de grup. Poate va trebui să-l stimulăm pe adolescent să se asocieze cu proiecte sociale, iniţiative de antreprenoriat sau cauze care depăşesc orizontul propriei imagini, astfel încât succesul lui să nu graviteze în jurul lui însuşi. Poate că, în cele din urmă, va fi nevoie de toate acestea la un loc. Oricum ar fi, niciun efort nu este prea mare atunci când ştim că paşii noştri se îndreaptă spre Cel ce este Lumina lumii şi înaintea căruia dorim, ca părinţi, să cântăm împreună cu copiii noştri cântecul care nu se stinge.
