Americanii au o expresie veche, „there ain’t no such thing as a free lunch“, care înseamnă că nimeni nu dă nimic cu adevărat gratis. Pentru orice beneficiu, oricât de mic, există un cost. Noile generaţii cred însă în gratuitate mai mult decât înaintaşele lor, chiar dacă asta înseamnă uneori să și-o acorde singuri.

Fiecare tabără are o justificare. Fură, sunt pedepsiţi – acesta e argumentul poliţiei. Ne fură ei, îi furăm și noi pe ei – acesta este argumentul piraţilor online.

Suedezul Peter Sunde se număra printre primii piraţi online pe care voia să pună mâna poliţia internaţională. După doi ani de căutări prin Interpol, la începutul lunii iunie l-au găsit la o fermă din Suedia. Sunde (35 de ani) fusese condamnat la 8 luni de închisoare în 2012, după o decizie definitivă a curţii suedeze. Așa că a fugit. Colegii lui, Gottfrid Svartholm și Carl Lundstrom, și-au ispășit deja pedepsele, în timp ce al patrulea cofondator al site-ului The Pirate Bay, Fredrik Neij, continuă să se ascundă de autorităţi.

Povestea celor patru a antrenat numeroase discuţii printre cei interesaţi de fenomenul pirateriei online, mai ales că The Pirate Bay era (este) printre cele mai populare site-uri de descărcare ilegală a fișierelor, la nivel internaţional.

Cum era de așteptat, pentru autorităţi, în special pentru cele americane, care își făcuseră o ţintă din eliminarea Pirate Bay încă din 2011, prinderea lui Sunde este o victorie. În schimb, pentru cei care i-au fost parteneri în noile proiecte, pe care suedezul le întreţinea chiar și după ce a primit condamnarea, totul apare ca o „farsă“ regretabilă.

Cine îi condamnă pe piraţii online?

Întreaga poveste este, până la un punct, foarte similară haiduciei. Haiducii online practică o dreptate proprie, luând de la „bogaţi“ (industria avidă de profit) și oferindu-le „săracilor“ (utilizatorii care au dreptul să acceseze liber informaţia).

Între haiduci, Sunde și colaboratorii lui erau dintre cei foarte simpatici. Puși pe glume cu tâlc, Sunde și colegii i-au răspuns unei companii din Illinois, care le-a semnalat partajarea ilegală a unui fișier, printr-o poză cu un urs polar și cu mesajul: „Noi suntem din Suedia. Problema noastră sunt urșii polari, nu legile din Illinois.“

Mai târziu, mega-compania germană care deţine drepturile de autor pentru numeroase fonturi (între care și faimosul Helvetica) le-a scris cerându-le 25.000 de euro pentru că au distribuit produsele sale. „Piraţii“ au trimis un răspuns în care au inversat totul: au cerut ei companiei 25.000 de euro și au somat compania să nu le mai trimită scrisori. Ba încă acest e-mail era scris cu toate fonturile care făceau subiectul plângerii iniţiale.

Pentru haiducii lui Sunde, aceste gesturi erau o formă creativă de protest faţă de o industrie vizibil ahtiată după bani. Iar „poporul“ îi susţinea. Vedem ușor asta dacă ne uităm la statisticile de utilizare a site-urilor de tip torrent. Dar era moral ce făceau ei?

Lăsând umorul la o parte, când vorbim de obligaţia morală a respectării drepturilor de autor, două argumente au o greutate semnificativă. În primul rând, avem obligaţia contractuală. Ca membri ai societăţii ne supunem contractului social. Acest contract social ne obligă să respectăm legea impusă de stat, de dragul unui trai sigur, chiar dacă e posibil ca acea lege să nu ne convină uneori.

Mai exact, ca să ne referim la piraterie, contractul social înseamnă că, dacă statul interzice partajarea de fișiere pentru care nu deţinem drepturi de autor, atunci nu le putem partaja, chiar dacă ne-ar prinde bine să avem acea carte/acel film/acel album muzical. Întrebarea este dacă e drept ca, pentru conservarea siguranţei cetăţenilor, statul să impună prevederi care nu sunt în interesul cetăţeanului.

Și aici intră în rol al doilea tip de obligaţie, cea utilitaristă. Potrivit viziunii utilitariste, un comportament adecvat este acela care maximizează utilitatea unei acţiuni. O acţiune are o utilitate mai mare dacă apără interesul mai multor oameni. De aceea, binele personal trebuie ajustat în funcţie de binele public.

În cazul pirateriei, argumentul utilitarist este deseori acela că partajarea ilegală de fișiere păgubește industria creativă de profitul potenţial. Adică face un bine cetăţeanului, însă dăunează comunităţii care contribuie la crearea produsului, fiindcă îi răpește răsplata pentru munca depusă. În felul acesta, spun cei care iau apărarea industriei, breasla creativă nu avansează atât de repede pe cât ar putea să o facă (fiindcă orice înaintare presupune un efort financiar). Dar nu toată lumea e de acord cu asta.

Slăbiciunile luptei anti-piraterie

Pe lângă piraţi (pe care îi putem bănui de subiectivitate) sunt analiști care nu depind financiar de industriile creative și care spun că nu avem motive morale împotriva pirateriei online. Contractul social, susţin ei, nu e un motiv, fiindcă acesta nu este altceva decât o convenţie perfectibilă. În plus, respectarea legii statului nu poate fi echivalată cu morala, fiindcă există și legi absolut ridicole.

La rândul ei, viziunea utilitaristă pare să ignore faptul că mulţi dintre consumatori nu ar mai interacţiona deloc cu produsul dacă această interacţiune ar fi posibilă numai cu plată. Altfel spus, nu ar descărca ilegal, dar nici nu ar cumpăra legal. Deci faptul că descarcă ilegal nu schimbă atât de mult profitul potenţial al industriei creative.

Dacă argumentele acestea în favoarea partajării libere a fișierelor sunt mai degrabă ipotetice, în practică descoperim argumente chiar mai complexe.

Ocaua dublă a industriei

Sistemul legislativ are inconsecvenţe care lasă deseori deschisă ușa pentru „abuzul legal“. De exemplu, pentru că nu există o lege care să oblige companiile să practice transnaţional aceleași preţuri, mulţi producători își vând produsele la preţuri preferenţiale, în funcţie de ţara de desfacere.

Așa se face că, în urmă cu câţiva ani, cel mai mare provider de internet din Danemarca, Tele2, a fost obligat de stat să nu le mai permită utilizatorilor să intre pe un site de muzică din Rusia fiindcă acesta strica piaţa. Portalul permitea descărcarea fișierelor cu muzică la un preţ prea mic sau chiar gratuit. Drept urmare, o curte daneză a cerut în 2006 ca providerul să blocheze accesul utilizatorilor la site-ul AllofMP3 în condiţiile în care, în Rusia, site-ul era perfect legal și licenţiat de Organizaţia Rusă pentru Sisteme Multimedia și Digitale. Problema era că, în loc să descarce muzică de la magazinele online daneze mai scumpe, utilizatorii preferau magazinul rus, mai ieftin.

Sigur, unii ar putea spune că așa e corect și că producătorul e liber să aleagă cu cât să vândă. Până la urmă e produsul lui, muncit de el. Dar adevărul este că sistemul este construit de așa natură încât, chiar dacă, de ochii lumii, creativul este vârful ierarhiei, practic, de multe ori el este mai degrabă un rău necesar al industriei. Cazul lui Solomon Linda (compozitorul piesei „The Lion Sleeps Tonight“) este edificator în sensul acesta. Deși piesa lui a devenit un hit uriaș, în interpretarea celor de la The Weavers, casa de discuri nu s-a îndurat să îi dea lui Linda mai mult de 10 șilingi. Adică fabuloasa sumă de 2 dolari. Formaţia nu știa, zice-se, nimic despre lupta pentru drepturile de autor care se dădea în culise, iar Linda a murit sărac, fără să își primească drepturile. Abia după moartea lui, familia, ajutată de guvernul sud-african, a reușit să scoată ceva bani de la casele de producţie.

Acest caz ilustrează un lucru care pentru unii e de la sine înţeles: scopul industriei nu este apărarea eticii. Obiectivul este maximizarea profitului. Dacă pentru asta e nevoie de evidenţierea drepturilor de autor, asta se va întâmpla. Dacă, din contră, e nevoie ca drepturile de autor să treacă în umbră, așa se va întâmpla. Bob Dylan și Michael Jackson sunt alte două exemple sonore de artiști care au integrat munca altora în creaţiile lor fără să ofere credit pentru asta.

Schimbarea de mentalitate

Să nu ne grăbim să credem că pentru consumatori morala ar fi mai importantă. Internauţii nu stau cu manualul de etică în faţă înainte să încarce sau să descarce un fișier fără drepturi de autor. Iar indiferenţa faţă de legislaţia privind copyrightul se face simţită mai puternic la generaţiile tinere (19-29 de ani). Tendinţa aceasta este alimentată de faptul că tinerii nu văd nimic greșit în „a împrumuta“ muzică de la prieteni, însă numărul acestor prieteni (în era reţelelor online) este în continuă creștere.

Acest tip de mentalitate s-a hrănit din revoluţia digitală de la începutul anilor 2000, care a presupus accesul fără precedent și uluitor de facil la produsele de entertainment (mai ales muzică și film) online. Un alt factor care contribuie și el la schimbarea de paradigmă a fost faptul că autorităţile urmăresc mai degrabă reţelele mari de distribuţie, nu copiatorii individuali. Pe aceștia din urmă, și dacă îi prind, îi sancţionează minim (cu avertizare sau amendă).

Sub ochii noștri, cultura audiovizuală a prins alt contur. Tinerii cresc într-un mediu al abundenţei informaţionale și consideră de la sine înţeles că au dreptul să acceseze liber resursele de informaţie. Ei sunt cei care vor alcătui viitoarele segmente de consumatori, cu un comportament foarte diferit de al generaţiilor anterioare și cu posibilităţi tehnice care le oferă mai multe avantaje decât au avut părinţii lor.

Așteptările lor sunt altele. Noile generaţii nu înţeleg de ce să nu descarce filme, muzică și programe de pe torrente câtă vreme pot să facă asta. În aceste condiţii, unii se întreabă dacă a miza pe educarea consumatorilor mai poate fi o soluţie pentru asigurarea respectării drepturilor de autor.

Sigur, concluzia unei dezbateri privind moralitatea partajării fișierelor online nu poate fi una care să încurajeze la acţiuni ilegale. Încă trăim într-un stat care are legi antipartajare. Însă faţă în faţă cu nevoile consumatorilor și cu pretenţiile de remuneraţie ale industriei creatoare, putem totuși să milităm pentru o distribuire a informaţiei (fie ea sub formă de filme, muzică sau aplicaţii) într-un spirit mai echitabil. Dar aceasta este o sarcină mai împovărătoare decât sună. Și cu cât ești mai pasionat, cu atât se pare că plătești mai mult. Aaron Swartz (foto) a plătit cu viaţa.

Ucis în lupta pentru eliberarea internetului

În luna ianuarie a anului trecut, tânărul american de nici 27 de ani a fost găsit spânzurat în camera lui, la două zile după ce judecătorii au respins cererea de diminuare a sentinţei de 35 de ani de închisoare pe care o primise pentru fraudă online. Curtea îl amendase, în paralel, cu suma de un milion de dolari.

Aaron nu era un pirat care copia muzică sau filme pentru a scoate profit. Era un copil-fenomen în domeniul IT-ului, convertit la activismul civic pentru accesul liber la informaţie. Programator pasionat care a contribuit la dezvoltarea feedului web RSS, Aron a fost unul dintre pionierii iniţiativei Creative Commons și unul dintre fondatorii reţelei Reddit. În ultimii ani fusese implicat trup și suflet în campanii de activism și de conștientizare cu privire la nevoia de a garanta accesul liber la informaţie. Era, de asemenea, cercetător la Harvard sub îndrumarea lui Lawrence Lessig.

A fost arestat după ce s-a descoperit că downloadase sistematic circa 4 milioane de articole știinţifice (80% din totalul disponibil) de pe site-ul JSTOR, pe care l-a accesat prin intermediul bibliotecii MIT. Totul era parte a campaniei lui Swartz de diseminare a informaţiei de calitate către publicul larg. Campanie pe care tânărul nu a mai apucat să o vadă realizată.

Arhitectura unui nou sistem

Dacă este o lecţie care poate fi învăţată din tragedia lui Aaron Swartz, aceea ar putea fi că, pentru a reuși să schimbi ceva în sistem, e de preferat să rămâi în limitele legii. Este nevoie de o transformare a industriei, dar aceasta va fi mai eficientă și mai durabilă dacă se va folosi mai degrabă de inovaţie decât de ilegalitate.

Așa s-a întâmplat în anii 2000, când apariţia iPod-ului mai întâi a lovit din plin industria obișnuită să își calculeze profitul în vânzări de CD-uri, dar apoi a metamorfozat-o ireversibil. Revoluţia a fost posibilă doar atunci când a început să devină evident că vânzarea muzicii pe iTunes, la preţuri standard per cântec, nu per album, are avantaje pe care vânzarea muzicii în format fizic, în magazine, nu le avea. (De exemplu, faptul că banii intră pe loc în conturile caselor de discuri.) Pentru consumatori, iPod-ul era un fashion statement, pentru industrie, un alt tip de control asupra produselor ei.

Nu ne putem aștepta ca întregul colos alcătuit din domeniile creative să renunţe bucuros la modul în care a realizat profit ani întregi, doar pentru o idee nobilă, aceea de a emancipa omenirea. Ba încă se vede treaba că nici cu dovezi că partajarea de fișiere nu le perturbă semnificativ profitul, reprezentanţii industriei nu sunt dispuși la concesii. Însă e realist să sperăm că, semnalând nevoia și stimulând inovaţia, societatea poate genera noi tehnologii care să oblige la regândirea sistemului, astfel încât acesta să fie mai accesibil pentru publicul larg și totuși încă profitabil pentru industrie.