Închide ochii, acoperă-ţi urechile şi imaginează-ţi că toată viaţa va fi nevoie să te descurci aşa, fără să vezi şi fără să auzi mare lucru. Simplul gând îţi dă fiori şi în niciun fel nu poţi asocia o astfel de viaţă cu bucuria, independenţa sau călătoriile. Tony Giles este unul dintre cei care reuşesc să înlăture cu succes toate aceste prejudecăţi.

Tony s-a născut în anul 1978, într-un mic oraş din sudul Angliei. La doar nouă luni, părinţii au observat că avea o problemă de vedere, aşa că l-au dus la un oftalmolog. Diagnosticul a fost unul dur: avea retinopatie, o boală rară şi degenerativă, şi fotofobie. La șase ani, un alt diagnostic s-a adăugat primelor două, cel mai probabil tot din cauze genetice. Auzul îi era sever afectat la ambele urechi, iar situaţia urma de asemenea să se înrăutăţească, de aceea a început să poarte aparat auditiv.

Până la 10 ani, Tony a reuşit să vadă alb-negru, cu ajutorul unor ochelari care să-l protejeze de lumina puternică, apoi a orbit complet. A rămas cu amintirea apusurilor din oraşul natal, a soarelui ca „o minge uriaşă de lumină strălucitoare care se scufundă în depărtare”. Datorită acestor amintiri este recunoscător că a putut să vadă măcar câţiva ani.

După ce a orbit, pentru că şcoala normală la care fusese elev până atunci nu îi mai putea împlini nevoile, a trebuit să facă naveta în alt oraş, pentru a participa la cursurile unei şcoli speciale. Această şcoală i-a schimbat viaţa şi i-a oferit noi perspective. A învăţat acolo să citească Braille, a învăţat să se orienteze cu bastonul şi să folosească mijloacele de transport, a participat la ore de sport sau la ateliere de olărie. Tot acolo a descoperit că nu este cea mai mare tragedie să fii orb şi parţial surd. Avea colegi cu probleme mult mai mari decât ale lui, aşa că în timp a ajuns să se considere chiar privilegiat.

Tocmai trecuse majoritatea examenelor naţionale şi se pregătea să intre la facultate când tatăl lui a murit. La doar câteva luni a murit şi prietenul său cel mai bun, care suferea de distrofie musculară. Cele două decese l-au aruncat într-o stare cumplită de singurătate şi tristeţe. Aşa că a început să-şi înece necazurile în alcool şi în studiu intens, oricât de paradoxală era asocierea.

Universitatea la care a studiat nu avea cursuri adaptate pentru persoanele cu dizabilităţi, prin urmare a trebuit să găsească soluţii pentru a se descurca. Şi-a plătit colegii din bursa lui ca să-l ajute la corectarea lucrărilor ştiinţifice sau să-i găsească cărţile din care să se informeze. Din fericire, începuseră deja să apară programe pe computer pentru persoanele nevăzătoare, care i-au făcut viaţa mai uşoară. Scana cărţile, apoi programe speciale transformau textul scris în varianta audio.

Specializarea pe care şi-a ales-o la facultate, studii americane, i-a oferit posibilitatea să studieze şi în SUA. Mai fusese acolo în perioada liceului, dar de fiecare dată mersese cu un grup de prieteni. Acum trebuia să se descurce de unul singur, într-un oraş cu totul nou: New Orleans. Nu i-a fost imposibil, iar experienţa aceasta i-a dat un nou scop. A început să viseze să viziteze fiecare ţară a lumii, de unul singur. I s-a părut atunci metoda cea mai puternică de a demonstra că dizabilitatea nu poate să împiedice niciodată pe cineva să realizeze tot ce îşi doreşte.

În plus, călătoriile de unul singur îi dădeau o satisfacţie deosebită. Ştia că în compania cuiva nu el era cel care interacţiona cu oamenii, ci ajutorul lui. Iar el voia să cunoască lumea, să interacţioneze cu cât mai mulţi oameni, să înţeleagă cât mai mult din cultura ţărilor prin care îşi planificase să meargă.

Mulţi s-au întrebat cum avea să se descurce, inclusiv familia lui, dar au avut încredere că va fi bine. L-au văzut hotărât şi organizat, ştiau că nu îşi asumă riscuri inutile şi că se orientează foarte bine. În plus, aparatele auditive deveniseră din ce în ce mai performante, aşa că auzul i-a fost îmbunătăţit considerabil, ajungând până la 80 la sută.

Şi-a început călătoriile în anul 2001. Cinci luni s-a plimbat cu rucsacul în spate prin Noua Zeelandă şi Australia, după care au urmat Thailanda şi Vietnamul. Avea o pensie pe viaţă care îi era virată lunar dintr-un cont pe care tatăl lui i l-a lăsat, dar nu a folosit-o prea mult în călătoriile sale. A ales variantele cele mai ieftine de transport, iar la cazare s-a orientat spre variante cât mai puţin costisitoare: couchsurfing (dormitul la persoane dispuse să ofere cazare pentru sume foarte mici de bani sau chiar gratis), hosteluri, campinguri.

În perioada în care se afla în sudul Asiei a aflat că are insuficienţă renală şi că are nevoie urgentă de un transplant. Cauzele bolii au fost, din nou, necunoscute. Din fericire, tatăl lui vitreg a putut să-i doneze un rinichi, iar operaţia a decurs foarte bine. Tot în acea perioadă a reuşit, cu ajutorul prietenilor, să renunţe definitiv la alcool, conştientizase de ceva timp că avea o mare problemă. Complet refăcut în doar câteva luni, Tony a putut pleca din nou la drum.

A vizitat mai multe state africane şi sud-americane în anul 2004, apoi centrul Europei, după care s-a îndreptat spre Orient. În 2014, a ajuns şi în România. Până în prezent, Tony a vizitat 127 de ţări de pe toate cele 7 continente şi toate cele 50 de state americane. A avut parte de aventuri palpitante, a făcut bunjee-jumping de 16 ori, a sărit cu paraşuta de 3 ori, a prins lovituri de stat în câteva dintre ţările pe care le-a vizitat, s-a rătăcit de nenumărate ori, dar nimic nu l-a descurajat.

Pentru că, deşi puţini înţeleg cum poate el să se bucure de locuri pe care nu le vede, Tony povesteşte despre un alt mod de a cunoaşte lumea. A atins mii de monumente importante ale lumii şi nenumărate ziduri cu texturi şi forme diferite, a mers pe zeci de drumuri pavate diferit. A simţit atmosfera vibrantă şi gălăgioasă din zeci de capitale, a mirosit condimente care de care mai îmbietoare prin pieţele Orientului, dar şi aerul proaspăt şi brusc mult mai rece la intrarea în canioane.

Ţara lui favorită este Noua Zeelandă, s-ar întoarce cu drag în Armenia, iar cea mai frumoasă amintire o are din Antarctica. Acolo a petrecut câteva zile minunate, înconjurat de gheaţă care se spărgea, de pinguini gălăgioşi şi de carcase de balene aduse la mal, pe care a putut să le atingă. Dar cel mai des se întoarce în Grecia, unde a cunoscut-o pe Tatiana, iubita lui, nevăzătoare la rândul ei. Au călătorit şi împreună în cei nouă ani de când se cunosc, dar se întoarce mereu la plimbarea de unul singur.

Atent la toate detaliile, plecat la drum fără telefon mobil sau alt tip de tehnologii moderne, Tony se bazează pe ajutorul celor pe care îi întâlneşte. Depinde de ei, dar acest lucru nu îl sperie, deşi a avut parte şi de experienţe neplăcute. Desele călătorii l-au învăţat că lumea este un loc mult mai prietenos decât pare. Pentru că, spune Tony, esenţa călătoriilor cu adevărat frumoase sunt oamenii şi poveştile lor.