De ce doare abuzul verbal atât de tare

3106

„Nu știam că felul în care mama mea a vorbit cu mine nu era modul în care alte mame au vorbit cu fiicele lor. Eram singură la părinţi, iar critica constantă și care mă trăgea în jos m-a făcut să mă simt groaznic. Mi-am dublat eforturile pentru a o convinge să mă placă. Mai mult decât orice, am vrut ca mama mea să fie mulţumită de mine. Aveam în jur de 30 de ani când mi-am dat seama că nu era nimic normal în felul în care vorbea cu mine. Această conștientizare nu m-a ajutat, pentru că încă îmi doresc să fie mulţumită de mine. Acum, la 50 de ani, încă încerc să recuperez”, este una dintre mărturiile unui adult afectat în copilărie de abuzul verbal al părinţilor.

Ca instrument al abuzului emoţional, abuzul verbal este a treia cea mai frecvent raportată formă de agresiune asupra copiilor, după neglijare și abuzul fizic. Mai precis, abuzul verbal constituie 17% din toate cazurile de abuz asupra copilului.

De cele mai multe ori, abuzul emoţional al copiilor este subestimat, deoarece poate fi dificil de detectat și de înţeles. „Când oamenii sunt abuzaţi fizic sau sexual, ei poartă urme concrete și reale ale acestei agresiuni. Dar abuzul verbal este amorf. (…) Problema este că nimeni nu îmi poate vedea cicatricile”, declara Marta, o tânără a cărei copilărie a fost marcată de abuzul verbal comis de către mama ei. Chiar dacă doar intuitiv, tânăra știa că depresia, anxietatea și insecuritatea ei adânc înrădăcinate erau răni care proveneau din abuzul verbal pe care l-a suferit în copilărie.

Abuzul verbal este cu mult mai mult decât o ceartă. De pildă, pentru copii, traumatizant poate fi volumul ridicat al vocii, tonul strident, expresia facială critică, gesturi respingătoare, dispreţuitoare și acuzatoare, o ceartă care durează foarte mult, poreclele și insultele, imprevizibilitatea și, cel mai mai traumatizant dintre toate, abandonul.

Fluctuaţiile frecvente ale stărilor emoţionale ale copilului, cauzate de abuzul verbal al părinţilor, are multiple efecte negative la nivelul creierului. Între acestea se numără creșterea activităţii amigdalei (creierul emoţional), creșterea nivelului hormonilor de stres în sânge și altele. Repercusiunile abuzului verbal au tendinţa de a persista, determinând schimbări majore în felul în care gândim, în care ne raportăm la noi înșine. Astfel se întâmplă ca, adulţi fiind, să auzim în mintea noastră literalmente vocile părinţilor noștri strigând la noi, chiar și atunci când nu sunt acolo.

Oamenii, în general, se simt cel mai bine atunci când nutresc sentimentul de siguranţă și se simt iubiţi în mod constant, ceea ce înseamnă, printre altele, că sunt trataţi cu respect. Însă este o noutate pentru mulţi faptul că și cei mici pot trece prin aceleași stări emoţionale ca adulţii, fiindcă oamenii se nasc cu emoţii de bază, cum ar fi tristeţea, teama și furia, pe deplin mature. De aceea, când frica unui copil este declanșată în mod repetat de un mediu dur, cum ar fi unul în care se strigă mult, în creierul celui mic apar reacţii fiziologice are îi configurează în scurt timp automatisme emoţionale de stres. Iar acestea pot căpăta proporţii traumatice atunci când stresul din creierul și corpul copilului crește cu fiecare moment de teamă că va fi atacat verbal sau cu fiecare ocazie a apariţie a sentimentului de nesiguranţă.

Aproximativ 15-20% dintre copii se nasc cu un temperament şi o sensibilitate mai ridicată decât media. Acești copii, numiţi „copiii-orhidee”, reacţionează mai intens emoţional în anumite situaţii sau la auzul anumitor cuvinte, fiind acei copii despre care părinţii spun că se supără şi plâng din orice.

„Copiii-orhidee” sunt mai afectaţi de critici, pedepse, jigniri ori de cuvinte descurajatoare. Ei au nevoie de mai multă afecţiune din partea adulţilor, precum şi de mai multe încurajări. În cazul lor, dar nu numai, cuvintele jignitoare care le „scăpă” părinţilor la nervi pot avea un impact deloc de neglijat, explică psihologul Maureen Healy, preşedinta organizaţiei caritabile „Growing Happy Kids”, din SUA, în publicaţia Psychology Today.

Healy a alcătuit o listă cu 10 cuvinte pe care părinţii ar trebui să le evite în dialogul cu cei mici, și anume: „răzgâiat”, „obraznic”, „plângăcios”, „sensibil”, „copil-problemă”, „descreierat”, „pămpălău”, „derbedeu”, „mofturos” și „fricos”.

Copiii se simt cel mai bine într-un mediu calm. Cu cât copilul este mai calm și mai conectat cu mediul liniștit, cu atât va fi mai calm și mai sigur, ceea ce este cel mai sănătos pentru creierul și corpul copilului.

Experţii oferă câteva sugestii care ne-ar putea ajuta să le oferim copiilor sentimentul de siguranţă. În general, cu cât împlinim mai eficient nevoile emoţionale ale copiilor, cu atât mai ușor le va fi lor să reziste la provocările vieţii. Când survine o ruptură a relaţiei, așa cum se întâmplă adesea în timpul conflictelor, încearcă să restabilești și să repari cât mai rapid posibil conexiunea emoţională cu copilul.

Îţi poţi ajuta copilul să se simtă în siguranţă și sigur, permiţându-i să se despartă de tine și să devină propria persoană, primindu-l cu dragoste chiar și atunci când ești supărat sau dezamăgit de comportamentul lui.

Ca părinte, nu este ușor să îţi controlezi firea sau să îţi dai seama dacă ai trecut graniţa dintre disciplină strictă și abuz verbal. Conștientizarea presupune parcurgerea unui drum lung: conștientizarea comportamentului, ascultarea tonului vocii pe care îl ai, alegerea cuvintelor și atenţia la limbajul corpului ne ajută să ne ţinem de sub control. Copiii mici, care pot acţiona dur, sfidător sau chiar indiferent faţă de acţiunile noastre, sunt încă vulnerabili la traume. Experientele noastre din copilărie – minunate, oribile sau combinate, trebuie să fie amintite și onorate. Și cu toţii ne putem strădui să ne susţinem familiile să evolueze și să adune cele mai bune și mai blânde amintiri.