Un om ieșit din minţi alerga printr-o piaţă aglomerată, ţinând în mână un felinar aprins, într-o dimineaţă însorită și luminoasă, și strigând: „Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!” Mulţi dintre cei prezenţi în piaţă, necredincioși fiind, l-au batjocorit pe acest nerod, S-a pierdut cumva Dumnezeu? l-au întrebat. A rătăcit drumul? Se ascunde? Îi este frică de noi? A plecat într-o călătorie? Sau: Poate Dumnezeu a emigrat?

„Omul care-și ieșise din minţi a sărit în mijlocul lor și i-a străpuns cu privirea. «Unde este Dumnezeu?» a strigat el. «Vă voi spune imediat. Noi l-am ucis – tu și cu mine. Cu toţii suntem ucigașii lui. Dar cum am făcut asta? Cum am putea bea marea? Cine ne-a dat buretele cu care să ștergem întregul orizont? Ce făceam când am rupt legătura dintre acest pământ și soarele care îl încălzea?… Nu auzim încă zgomotul pe care îl fac groparii care Îl înmormântează pe Dumnezeu? Nu simţim încă nimic din descompunerea divină? Și zeii se descompun. Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort. Și noi l-am ucis.»”

Această poveste a ieșit din condeiul lui Friedrich Nietzsche și este o sursă pentru afirmaţia lui, „Dumnezeu a murit”. Ceea ce a vrut să spună Nietzsche, care poate fi considerat oarecum un profet distopic, este că, deoarece lumea occidentală nu l-a mai luat în serios pe Dumnezeul creștin (Nietzsche a murit în 1900), de ce ar trebui să ia în serios moralitatea pe care El le-a impus-o oamenilor?

Nietzsche a înţeles că Occidentul nu poate renunţa la Dumnezeul creștin și nu poate continua ca și cum nimic epocal nu s-ar fi întâmplat. El a înţeles că tot ceea ce s-a sprijinit pe acest Dumnezeu și pe instituţiile Sale, tot ceea ce a crescut din solul acestui Dumnezeu și al poruncilor Sale morale și tot ceea ce s-a înţeles în relaţie cu acest Dumnezeu și cu suveranitatea Sa – toate acestea se vor prăbuși, lăsând cohorte de refugiaţi în derivă lângă cadavrul în descompunere al divinităţii („Și zeii” scria Nietzsche, „se descompun”), și ce monstru rece, ce fiară infernală ar putea oare să apară din ruine?

Nu era doar faptul că Dumnezeu murise; pentru Nietzsche, toată metafizica era moartă, credinţa în orice metanaraţiune globală, în orice legătură transcendentă care putea să lege toate acestea între ele și să ofere, într-o formă îngrijită, precisă matematic, o oarecare concepţie asupra ordinii divine. Adevărul, spunea Nietzsche, nu era nimic altceva decât o sumă de iluzii canonice, metafore epuizate și tradiţii care se transformaseră în dependenţe culturale și obiceiuri etnice. Singurul adevăr era că nu există niciun adevăr, singura siguranţă, că nu există nicio siguranţă. Nu exista nicio muzică celestă a sferelor, ci doar tonuri aleatorii, disonante, bătăi și ritmuri ricoșând prin haosul interstelar, ca un pian când este tras în jos pe niște scări.

Drepturile universale ale omului?

Oricât de (presupus) eliberatoare ar fi trebuit să fie să fie această descătușare din chingile transcendentului, ea îi lasă pe oameni, care sunt în esenţă niște fiinţe morale, într-o zonă de ceaţă mai ales când vine vorba de problema drepturilor universale ale omului. Într-o lume postmodernă, într-o lume în care Dumnezeu este mort, de unde îi vine cuiva ideea oricărui fel de drepturi ale omului, ca să nu mai vorbim de cele universale sau transcendente?

Jean-Paul Sartre, cel mai influent ateu al secolului al XX-lea, spunea că „existenţialistul… găsește foarte supărător faptul că Dumnezeu nu există, pentru că orice posibilitate de a stabili valori într-o ierarhie a ideilor dispare odată cu El; nu mai poate exista un bine apriori din moment ce nu există o conștiinţă infinită și perfectă care să-l poată concepe.”

Filosoful și ateul Bertrand Russell scria că „multe concepte etice tradiţionale sunt greu de interpretat, iar multe concepte etice tradiţionale sunt și mai greu de justificat, cu excepţia supoziţiei că există un Dumnezeu sau un Spirit al Lumii, sau cel puţin un Scop Cosmic imanent.”

Desigur, odată ce respingi ideea acelui Dumnezeu sau Spirit al Lumii, odată ce elimini această idee din ecuaţie, ce se întâmplă cu morala asociată în mod tradiţional cu respectiva idee? Da, așa este (și asta a înţeles și Nietzsche): morala însăși trebuie să dispară.

O morală nouă

Toate acestea ne duc, deci, către o nouă întrebare: dacă această veche morală este perimată, de unde facem rost de una nouă? Răspunsul, în principiu, este simplu și evident. Trebuie să o creăm noi înșine. În acest fel, morala este orizontală, nu verticală; este fizică, nu spirituală; purcede din mitoză, testosteron și metabolismul proteinelor, nu de la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Drepturile și valorile trebuie să fie concepute de noi înșine, extrase dintr-un amestec de pasiune, carnalitate și visare, și nu revelate de o figură omniprezentă autoritară din cer.

Dar dacă drepturile omului sunt acum produsul exclusiv al nostru, al oamenilor, atunci de unde avem ideea? Unde le găsim? Dacă nu le deducem din eter, le scoatem din pământ? Și, odată ce le găsim, cine ne acordă aceste drepturi, dacă nu Dumnezeu? Alţi oameni? Și-apoi, ce le conferă acestor oameni, nu altora, autoritatea de a stabili aceste drepturi și de a ni le mai și impune pe deasupra?

Și, în orice caz, de unde știm noi că aceste drepturi sunt universal valabile? A cui definiţie cu privire la ele este cea corectă? Și dacă cineva ne conferă aceste drepturi, ce îl poate împiedica pe acel cineva să ni le și retragă, la un moment dat? Și, mai mult decât atât, dacă spunem despre ele că sunt drepturi, atunci de ce avem nevoie de cineva care să ni le acorde? Adică, dacă drepturile sunt într-adevăr drepturi, nu sunt ele în mod implicit ale noastre?

Nu este deloc ușor să răspunzi la asemenea întrebări; sau, mai degrabă, se poate răspunde, dar probabil nu într-un mod care să ne mulţumească pe cei mai mulţi dintre noi, odată ce începem cu adevărat să medităm asupra acestor dileme.

Un experiment de gândire contrafaptic

Istoricii ne prezintă uneori scenarii de tipul „Ce-ar fi fost dacă”. Ce s-ar fi întâmplat dacă, de exemplu, Hannibal ar fi prădat Roma sau dacă Hitler ar fi fost acceptat la școala de artă și ar fi devenit un pictor de renume în loc de politician? Cât de diferită ar fi fost lumea de astăzi? Aceste idei sunt numite contrafaptice.

Oamenii de știinţă fac uneori experimente nu în laboratoare, ci doar în capul lor, din cauza imposibilităţii de a le derula ca atare în spaţiul extern. Acestea se numesc experimente de gândire. Și, pentru a arăta dilema inerentă pe care o presupune postmodernismul (legată de pierderea legăturii cu transcendentul și absolutul) în zona drepturilor universale ale omului, ceea ce urmează este un experiment de gândire contrafaptic.

Să presupunem că naziștii ar fi câștigat al Doilea Război Mondial. Să presupunem, de asemenea, că, dată fiind propaganda lor, aceștia ar fi convins întreaga lume că uciderea evreilor reprezenta o necesitate morală. De fapt, să presupunem că ar fi reușit să convingă lumea că faptul în sine de a fi evreu constituia o ofensă capitală pentru fiecare naţiune.

Pe ce criterii – folosind toate resursele disponibile într-o viziune asupra lumii seculară, postmodernă – ne-am putea baza pentru a contesta această perspectivă? A susţine pur și simplu că această ucidere în masă a evreilor încalcă natura umană nu funcţionează, deoarece Holocaustul a jucat un rol esenţial pentru stabilirea viziunii morale de tip nazist: evreii, credeau ei, erau ca niște paraziţi care sugeau sângele și a căror existenţă degrada existenţa și natura umană de pretutindeni. Pentru binele umanităţii, pentru a prezerva în mod optim natura umană, evreii trebuiau eradicaţi.

Și a susţine că existenţa lor încălca legea universală ar fi o altă afirmaţie falsă, deoarece uciderea în masă a evreilor nu ar mai constitui o crimă și nici nu ar mai avea  un caracter universal.

Dimpotrivă, pentru că naziștii au impus o lege universală conform căreia a fi evreu trebuie să se pedepsească cu moartea, faptul de a le oferi acestora protecţie ar constitui așadar o infracţiune, o încălcare a legii universale. Astfel, dacă toată lumea de pe pământ ar crede că uciderea evreilor este morală și dacă s-ar fi impus o lege în toată lumea – adică o lege universală conform căreia evreii trebuiau uciși – ce concluzie s-ar putea trage, pe baza presupunerii că morala trebuie să fie doar o creaţie umană, în afară de faptul că uciderea în masă a evreilor era într-adevăr ceea ce trebuia făcut?

Acum, dacă cineva nu se simte confortabil cu această concluzie, ce altceva ar putea însemna faptele prezentate decât că, în ciuda viziunii morale postmoderne de factură nietzscheană, moralitatea ar trebui să fie mai mult decât o simplă născocire umană? Drepturile omului ar trebui să fie la fel ca soarele, care încălzește pământul de sus, spre deosebire de cakewalk jazz, de pildă, care este un produs al imaginaţiei.

Idealul lui Jefferson

Oricât de mult ar ironiza cineva, în mod justificat, preţiozitatea precum și ipocrizia manifestate de Thomas Jefferson în compunerea primelor rânduri ale Declaraţiei Americane de Independenţă, Jefferson avea totuși în vedere ceva foarte precis cu preambulul următor: „Considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente de la sine, și anume că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viaţa, libertatea și căutarea fericirii.”

Nimic din aceste cuvinte nu este mai presus de critică; fiecare gând, fiecare frază ar putea fi contestate. (De exemplu, Aristotel, o minte perspicace, a crezut că este de la sine înţeles că oamenii nu sunt egali și că unii oameni s-au născut, într-adevăr, pentru a fi sclavi.)

Cu toate acestea, Jefferson, cu greu putând fi considerat un creștin conservator (dacă era cumva creștin, cel puţin din punct de vedere teologic), a văzut totuși temelia acestor „drepturi inalienabile” ca fiind nu Parlamentul britanic, nici regele, nici măcar Congresul continental, ci un „Creator.” Supranumit uneori „apostolul raţiunii”, Jefferson a manifestat o putere de judecată remarcabil de sănătoasă aici, prin plasarea acestor „drepturi inalienabile” într-un tărâm transcendent, singurul loc în care ar putea fi considerate „inalienabile” ca drepturi.

Cât de fascinant este faptul că Jefferson, un fondator la fel de „laic” precum America însăși, a înţeles totuși că numai invocând „Creatorul” puteau fi considerate inalienabile aceste drepturi. Simplul fapt că sunt considerate „drepturi”, nu „privilegii” (el nu a scris că toţi oamenii sunt înzestraţi de către Creatorul lor cu „privilegii inalienabile”), implică supoziţia că există ceva ce ne revine doar în virtutea faptului că suntem oameni, ceva ce transcende umanitatea însăși.

Adică, unele aspecte ale fiinţei umane sunt atât de sacre, atât de fundamentale încât nimeni nu ni le poate lua în mod justificat. Ele trebuie să provină, într-un fel, dintr-o sursă „mai presus” de noi, ceea ce le face „inalienabile” în sine.

Altfel, ce? Dacă drepturile noastre sunt derivate exclusiv din umanitatea noastră, din nevoile umane, din natura umană, din dorinţele umane – dat fiind că aceste nevoi, natura și dorinţele ne sunt schimbătoare, fluctuante și trecătoare – poate că toate sistemele de drepturi ale omului care se bazează pe acestea trebuie să fie la fel de fluctuante? Prin urmare, poate că aceste drepturi nu sunt atât de „inalienabile”, până la urmă?

Poate că e bine așa; poate că drepturile omului ar trebui să se schimbe odată cu dorinţele și nevoile; poate libertăţile noastre ar trebui să fluctueze odată cu vremea sau cu fazele lunii? Dacă da, atunci nimic nu este absolut, nimic nu este sigur, inclusiv ceea ce a ajuns să fie desemnat prin conceptul de „drepturi universale ale omului”. De fapt, este greu de văzut care ar fi acele drepturi, cine și cum le-ar defini și, cu atât mai mult, de ce ar simţi cineva că obligaţia de a le respecta este un imperativ moral absolut. Apoi, cu toate că ar putea fi drepturi ale „oamenilor”, cine stabilește dacă acestea sunt „universale” sau dacă chiar sunt „drepturi”, până la urmă?

Statul? Poate! Cu toate acestea, ceea ce statul impune, tot statul poate să și înlăture. Dacă drepturile omului sunt create numai prin rezoluţie politică, atunci ele nu diferă deloc, din punct de vedere tehnic, de codurile fiscale, de regulile de circulaţie și de avertizările de tipul „Nu călcaţi pe iarbă”. Dacă statul decide că uciderea evreilor sau a oricărui alt grup etnic este legală, sau chiar morală, și dacă nu există un plan superior la care să ne raportăm, atunci ce se poate concluziona în afară de faptul că, ei bine, crima reprezintă lucrul corect care trebuie făcut?

Dar dacă acest aspect nu poate fi corect, de ce anume nu poate fi? Singurul răspuns, se pare, este că unele valori, unele drepturi trebuie să depășească toate înclinaţiile umane la un loc și pe oricare dintre acestea în parte. Dar cum s-ar putea întâmpla asta într-o lume postmodernă nietzscheană, în care nimic nu ne este impus dintr-un plan transcendent, ci vine, dimpotrivă, doar din interiorul nostru ? Răspunsul, deci, este că Nietzsche a greșit; trebuie să existe o morală transcendentă, indiferent dacă o recunoaștem sau nu în mod deschis.

Un alt preambul

Spre deosebire de preambulul lui Jefferson, preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din 1948, votată de Naţiunile Unite, afirmă în esenţă că drepturile exprimate în documentul respectiv au fost create „de reprezentanţi proveniţi din medii juridice și culturale diferite și din toate regiunile lumii” și că acestea trebuie văzute „ca un standard comun de realizări pentru toate popoarele și toate naţiunile”. Afirmaţia este cât se poate de în regulă, iar drepturile enumerate în acea declaraţie par cu siguranţă echitabile și cuprinzătoare.

Cu toate acestea, conceptul este problematic, chiar și la cel mai elementar nivel. Lăsând deoparte statutul moral îndoielnic al Naţiunilor Unite, cine erau acești „reprezentanţi proveniţi din medii juridice și culturale diferite” și ce anume le conferă autoritatea de a stabili care sunt „drepturile” care ne revin și apoi de încearcă să le impună altora?

Ideea nu este că documentul ca atare ar fi rău; ideea este că, spre deosebire de ceea ce a făcut Jefferson, oamenii care declară unele concepte ca fiind „universale” și „drepturi” pur și simplu nu se raportează la acestea ca atare. Și faptul că au fost votate de un organism reprezentativ la nivel juridic nu înseamnă nimic moral, de asemenea. La urma urmei, istoria umanităţii este plină de legi reprezentative la nivel juridic, dar care au călcat în picioare cele mai elementare drepturi ale omului.

S-ar putea argumenta că Naţiunile Unite nu au creat ca atare aceste drepturi, ci pur și simplu le-au recunoscut existenţa și apoi le-au teoretizat.

Această mișcare, conștientă sau nu, implică, deci, că aceste drepturi au existat înainte de sistemul sus-pus care le-a definit și chiar în mod transcendent faţă de acesta – ca Einstein, nu creând relativitatea generală ca atare, ci pur și simplu descoperind și teoretizând ceea ce era deja acolo de la bun început. Dacă așa stau lucrurile, atunci, încă o dată, ajungem la concluzia oarecum inevitabilă că drepturile universale ale omului nu sunt ceea ce noi, ca oameni, creăm, ci, într-un sens căruia i-am putea spune jeffersonian, sunt ceva cu care suntem înzestraţi de către Creatorul nostru.

Nu funcţionează

Un creștin și un ateu au avut o dezbatere despre existenţa lui Dumnezeu și a moralităţii, iar ateul a spus că toată morala este pur contextuală, pur culturală și că niciuna nu este mai bună decât cealaltă. Creștinul i-a răspuns: „Ei bine, în unele culturi, oamenii își iubesc vecinii; în altele, îi mănâncă. În ce cultură ai alege să-ţi întemeiezi familia?”

Oricât de puternică s-ar dovedi a fi atracţia intelectuală a postmodernismului, nimeni nu o transpune în practică, nici în domeniul vieţii private și cu siguranţă nici în cel al vieţii publice. Oricât de liberale, deschise la minte, laice, tolerante și progresiste, fiinţele umane și societăţile vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, în situaţii morale care, indiferent cum vor să le numească, reflectă absoluturi morale care, logic, trebuie să fie transcendente, care trebuie respectate, indiferent câţi oameni s-ar putea raporta diferit la acestea.

Te-ar putea interesa și: Dezrobirea unui om liber

drepturile omului

Sigur, chiar dacă recunoaștem natura transcendentă a drepturilor universale ale omului, pentru că acestea nu ne sunt impuse ca atare dintr-un plan superior, trebuie să ne dăm seama care sunt ele, ceea ce, luat în sine, ridică o mulţime de întrebări. Cât se poate de corect! Dar cel puţin avem un punct de plecare absolut din care putem să acţionăm, un loc mai sigur de găzduire a drepturilor omului decât în inimile schimbătoare, inconsecvente și adesea înclinate spre rău ale reprezentanţilor umanităţii.

Astfel, omul care își ieșise din minţi al lui Nietzsche s-ar putea să nu fi fost atât de ieșit din minţi, până la urmă. Știa el ceva, motiv pentru care, într-un limbaj metaforic, a strigat: „Ce am făcut când am rupt legătura dintre acest pământ și soarele lui?” Sau, mai degrabă, ce am făcut când am rupt legătura dintre drepturile omului și transcendenţă?