Europarlamentarii au dezbătut miercurea trecută situaţia democraţiei din Polonia, ameninţată de recenta adoptare a unei legi care restricţionează dreptul la manifestaţii publice. Aceasta este doar cea mai recentă dintr-o serie de mutări care construiesc un spaţiu european tot mai nefavorabil libertăţii de exprimare.

„A fost o zi tristă pentru Polonia”, a spus în plenul Parlamentului European polonezul Janusz Lewandowski, membru al grupului Popularilor Europeni (PPE). „Există acum o nouă lege privind manifestaţiile publice, o lege care limitează dreptul la liberă adunare”, a explicat europarlamentarul. Noua lege adoptată de parlamentul polonez introduce noţiunea de „adunare periodică” pentru a desemna o manifestaţie organizată periodic, la o dată prestabilită, care va avea prioritate în faţa altor iniţiative sociale și politice.

Așa cum arăta în luna decembrie, când a fost propusă, noua lege stipula că organizatorii unei manifestaţii publice puteau rezerva un loc folosit în mod obișnuit ca loc de adunare, cu până la trei ani înainte de data evenimentului respectiv. În același timp, contramanifestanţii trebuia menţinuţi la cel puţin 100 metri distanţă de acel loc. Iar organizaţiile guvernamentale și cele ale bisericii aveau prioritate în rezervarea oricăruia dintre aceste locuri. După ce Curtea Supremă de Justiţie din Polonia a respins legea ca neconstituţională, aceasta a fost modificată astfel încât să nu mai favorizeze manifestaţiile organizate de instituţiile de stat și cele religioase în defavoarea iniţiativelor cetăţenești. Însă oponenţii ei, între care și Avocatul Poporului din Polonia, Adam Bodnar, susţin în continuare că legea contravine Constituţiei și normelor internaţionale privind libertatea de adunare.

„Acesta este sfârșitul unei perioade în care, în Polonia, a funcţionat dreptul la adunare, potrivit libertăţii civice”, a avertizat Andrzej Potocki, vicepreședinte al coaliţiei pentru protest Libertate, Egalitate, Democraţiei.

În timp ce unii europarlamentari au acuzat că guvernul polonez îi privează pe cetăţeni de drepturile și libertăţile lor, membrii Parlamentului European din formaţiuni eurosceptice au reclamat că dezbaterea este „părtinitoare” și că că urmărește o agendă politică proprie, care ignoră faptul că actualul guvern polonez a fost ales democratic.

Ministrul polonez de Externe a justificat într-o reuniune la Bruxelles că legea nu violează nicio convenţie internaţională și a motivat iniţiativa prin apelul la organizare: „Ne dorim doar să introducem puţină ordine, observând ceea ce pare a deveni o modă a demonstraţiilor, în ultima vreme.” (În luna octombrie, de pildă, mii de persoane, majoritar femei îmbrăcate în negru și purtând umbrele negre au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva unei legi care ar fi incriminat orice formă de avort. Ulterior, măsura a fost restrasă.)

Profesorul de știinţe politice Kazimierz Kik susţine, însă, că deși atenţia tuturor este îndreptată acum spre efectele legii asupra oponenţilor guvernului, mai benefică ar fi observarea faptului că adevăratul motiv de îngrijorare al partidului aflat la guvernare ar putea fi constituit de propria sa extremă, mai exact de suporterii de dreapta care își atacă oponenţii în stradă. „Această nouă lege are ca scop protejarea guvernului de unii dintre proprii suporteri” pentru că, spune profesorul, comportamentul acestora ar putea să „facă întreaga Europă să strige de indignare”.

O problemă multinaţională

Însă Europa are și alte socoteli de făcut înainte de să se lase indignată de modul în care guvernul polonez tratează libertatea de exprimare a cetăţenilor ei. Voci de peste ocean, ca aceea a revistei libertariene Reason, acuză că Europa alimentează constant războiul împotriva libertăţii de exprimare și vine și cu argumente în acest sens.

Cu nici o lună în urmă, guvernul francez a interzis difuzarea unui clip video care încuraja viitoarele mămici ai căror copii nenăscuţi au fost diagnosticaţi cu Sindrom Down să nu aibă o perspectivă sumbră asupra viitorului și să nu vadă în avort singura soluţie pentru o criză fără ieșire.

Prima dintre probele de la dosar este, potrivit publicaţiei, aprobarea de către Adunarea Naţională din Franţa a unei iniţiative legislative aparţinând guvernului socialist, de scoatere în afara legii a site-urilor pro-viaţă. Legea impune pedepse de până la doi ani de închisoare pentru operatorii de site-uri care „exercită presiune psihologică sau morală” asupra unei femei care caută informaţii despre avort. Criticii acestei măsuri spun că ea presupune practic reducerea la tăcere a oponenţilor unei practici cu o puternică încărcătură morală. Sub noua lege, o afirmaţie precum „avortul înseamnă a lua viaţa cuiva” poate avea valoare incriminativă, fiindcă „a lua viaţa cuiva” este o expresie care are, inechivoc, o încărcătură morală negativă. Oricine percepe sensul de „a lua viaţa cuiva” comite o imoralitate. Prin urmare, afirmaţia ar putea intra sub incidenţa legii care interzice exercitarea presiunii psihologice, explică Reason.com.

Trebuie însă precizat faptul că avortul este legal în Franţa de circa 40 de ani și că legislaţia franceză inculpa deja infracţiunea de a intimida sau de a presa o femeie pentru a o împiedica să își întrerupă sarcina. Istoricul legii este legat de protestele unor manifestanţi anti-avort care se plasau în vecinătatea clinicilor care efectuau avorturi și împiedicau, fizic, femeile să intre în clinicile respective. Ulterior, legea a fost extinsă pentru a incrimina și persoanele care exercită presiuni morale și psihologice asupra acestor femei. Actuala măsură urmărește să extindă legea și mai departe, pentru a include site-urile care, spun proponenţii ei, au mutat protestele abuzive din stradă în mediul online.

Laurence Rossignol, ministrul pentru Familii, Copii și Drepturile Femeii, explica totodată că guvernul nu caută să oprească răspândirea opiniilor anti-avort în general, ci doar proliferarea acelor site-uri care își ascund profilul în mod intenţionat și încearcă să manipuleze femeile, presându-le. „Oricine este liber să își declare ostilitatea faţă de avort. Online sau oriunde altundeva. Însă doar cu condiţia să facă acest lucru în deplină sinceritate, fiindcă libertatea de exprimare nu poate fi confundată cu manipularea oamenilor.”

Un caz anterior ameninţă însă credibilitatea acestei declaraţii. Cu nicio lună în urmă, guvernul francez a interzis difuzarea unui clip video care încuraja viitoarele mămici ai căror copii nenăscuţi au fost diagnosticaţi cu Sindrom Down să nu aibă o perspectivă sumbră asupra viitorului și să nu vadă în avort singura soluţie pentru o criză fără ieșire. Consiliul de Stat Francez a retras însă clipul respectiv calificându-l drept „inadecvat” fiindcă ar putea provoca disconfort femeilor care au avortat după un diagnostic de acest tip. Sie Whitten, președinte al Fundaţiei Globale pentru Persoanele cu Sindrom Down, cataloga decizia francezilor drept „șocantă” și „jignitoare”, adăugând că „trebuie să luăm o poziţie faţă de această decizie. Trebuie să ne alăturăm francezilor care înţeleg că aceasta este o cale foarte alunecoasă.”

Sie Whitten, președinte al Fundaţiei Globale pentru Persoanele cu Sindrom Down cataloga decizia francezilor drept „șocantă” și „jignitoare”, adăugând că „trebuie să luăm o poziţie faţă de această decizie. Trebuie să ne alăturăm francezilor care înţeleg că aceasta este o cale foarte alunecoasă.”

Este important de știut și că rata de avortare a fetușilor depistaţi cu Sindrom Down în Europa era de 92%, potrivit unor statistici publicate în jurnalul Prenatal Diagnosis, în anul 1999. Statistici mai recente, cum ar fi Registrul EUROCAT, care colectează date epidemiologice privitoare la anomaliile congenitale din Europa vin însă cu procente mult reduse. Astfel, în perioada 2008-2012, au avut loc 4.288 nașteri de copii cu sindrom Down, 231 de decese înainte de naștere și 5.215 de decese în urma unei întreruperi de sarcină. Așadar, circa 44% dintre sarcinile diagnosticate cu Down sunt duse la capăt, în timp ce circa 55% nu sunt. Probabil că cel mai important factor de influenţă pentru această schimbare îl joacă transformarea atitudinii sociale faţă de indivizii cu sindrom Down, susţine Jaime L. Natoli, consultant în departamentul de analiză clinică a Southern California Permanente Medical Group. „Familiile sunt astăzi mult mai educate, mai conectate social și au un sprijin financiar mai mare decât în trecut,” explica Natoli, adăugând că generaţiile trecute erau rareori familiarizate cu viaţa unei persoane cu sindrom Down, în timp ce generaţiile de astăzi „au crescut urmărind copii cu sindrom Down în Sesame Street”. Deschiderea mediatică faţă de particularităţile familiei în care există și membri cu sindrom Down a fost așadar pivotală pentru schimbare, iar procentele strânse pe care le observăm azi în statistici arată că subiectul este departe de a fi clasat. Acest lucru face și mai de neînţeles iniţiativa autorităţilor franceze de a bloca un film care, în esenţă, este o încurajare directă, explicită și o declaraţie emoţionantă a puterii umane de a depăși obstacole grele prin iubire și solidaritate.

Însă măsurile de limitare a libertăţii de exprimare nu vin doar pe filieră socialistă. Cancelarul german Angela Merkel a stârnit controverse aprinse după ce s-a declarat în favoarea interzicerii vălului musulman integral în Germania, justificând că „în comunicarea dintre oameni, care joacă un rol fundamental aici, ne arătăm faţa. De aceea, un văl care acoperă totul nu este deloc potrivit în ţara noastră. Ar trebui interzis oriunde acest lucru este posibil legal. Nu aparţine ţării noastre.” În comunicarea anumitor facţiuni islamiste, a purta burqa transmite adeziunea la anumite valori religioase a persoanei care o poartă. Altfel spus, obiectul acela de îmbrăcăminte exprimă, fără cuvinte, credinţa acelei persoane. Nu pot fi decantate aici libertatea de conștiinţă și libertatea de exprimare, pentru că cele două converg în tradiţia purtării vălului burqa. Însă afirmaţia cancelarului, oferită în cadrul unei conferinţe a Uniuni Creștin-Democrate de la Essen, a fost interpretată și ca o aluzie electorală care să satisfacă parţial așteptările publicului tot mai naţionalist, în condiţiile în care conducerea Uniunii Creștin-Democrate s-a opus introducerii unui plafon al numărului de refugiaţi pe care urmează să îi primească Germania. Referindu-se la vălurile tip burqa, Merkel a precizat ferm că „oricine le poartă demonstrează că nu este pregătit să se integreze în societatea noastră liberă şi deschisă”, una în care „dreptul german prevalează asupra sharia”. Chestiunea vălului musulman a inflamat spiritele europene în urmă cu cinci ani, atunci când Franţa lua în discuţie intezicerea inclusiv a hijab-ului (vălul care acoperă doar părul), invocând motive de securitate. Decizia a fost contestată chiar și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însă instanţa a respins sesizarea făcută de o femeie franceză adeptă a acestui port, prioritizând „menţinerea condiţiilor de trai în comun”.

Inexistenţa unui reper universal al libertăţii de exprimare face ca unele legislaţii naţionale să intre în contradicţie cu altele. De pildă, în Germania, legea interzice exprimare publică a neîncrederii în istoricitatea Holocaustului. Alte 21 de ţări europene au aprobat legi împotriva negării Holocaustului, alături de Israel, însă state precum Marea Britanie și SUA, deși au luat în discuţie posibilitatea de a aplica această interdicţie, au ales totuși să nu o facă. Ba chiar, în Statele Unite, sub jurisprudenţa Primului Amendament din Constituţie, cetăţenii beneficiază de protejarea aproape a oricărei forme de expresie, inclusiv a „discursului din ură” (hate speech).

Dincolo de mizele electorale

Ca și atunci, discuţiile privind libertatea de exprimare nu vizează, și nici nu ar putea, suprimarea evidentă a acestui drept, ci, mai degrabă subordonarea lui faţă de alte drepturi, considerate prioritare. Libertatea de exprimare nu este un drept absolut, ci este limitat, în funcţie de legislaţia fiecărei ţări, la anumite praguri. Deseori, libertatea de exprimare nu cuprinde și dreptul de a defăima, de a calomnia, de a emite obscenităţi și de a incita la ură. Libertatea de exprimare se aplică limitat în cazul pornografiei, la fel cum de asemenea nu se aplică informaţiilor considerate secrete de stat, sau comerciale, ori celor care ţin de securitatea publică. Sperjurul și drepturile de autor sunt alte două instanţe în care libertatea de exprimare nu se aplică plenar.

Astăzi, aceste praguri funcţionează asemenea unui simţ comun în libertatea de exprimare, puţini fiind aceia care le contestă principiul. Mai exact „principiul prejudiciului”, introdus de filosoful utilitarist John Stuart Mill. În lucrarea lui Despre libertate, Mill argumenta că „singurul scop pentru care puterea are dreptul să fie exercitată asupra oricărui membru al unei comunităţi civilizate, împotriva voinţei lui, este acela de a-l împiedica să producă un prejudiciu celorlalţi”. Miller era un puternic apărător al dreptului la liberă expresie, fiind foarte notorie afirmaţia lui: „Dacă toată omenirea în afară de unul ar susţine o opinie și doar o singură persoană ar fi de părerea opusă, omenirea nu ar fi mai îndreptăţită să îl reducă pe acel om la tăcere decât ar fi acea persoană, dacă ar avea puterea, să reducă la tăcere întreaga omenire.”

Principiul lui Mill se dovedește însă insuficient în zilele noastre, când condiţiile jocului s-au schimbat destul de mult faţă de secolul XIX, în care gândea filosoful. Astăzi globalizarea, libera circulaţie a cetăţenilor și a informaţiei ridică provocări la care societatea nu este încă pregătită să răspundă. Iar tentativele ei de căutare a unui echilibru, care să ţină cont de o complexitatea uriașă de factori, generează consecinţe greu de gestionat. Așa cum a fost atacul asupra membrilor redacţiei Charlie Hebdo. Unii gânditori propun ca răspuns lărgirea simţului comun menţionat anterior, astfel încât acesta să curpindă și „principiul ofensei”, introdus de Joel Feinberg. O societate ghidată după acest principiu ar putea să legitimeze interzicerea anumitor forme de expresie în baza faptului că acestea sunt foarte ofensatoare. Ofensa este însă mai puţin gravă decât prejudiciul, de aceea orice penalizare impusă ca pedeapsă pentru o ofensă ar trebui să fie mai puţin severă decât aceea aplicată pentru un prejudiciu.

Un astfel de principiu este însă extrem de dificil de aplicat fiindcă măsura sensibilităţii la ofensă depinde nu doar de ţesătura psihologică unică a fiecărei persoane, ci și de bigotismul și prejudecăţile ei nejustificate. Unii oameni pot fi profund ofensaţi de afirmaţii care pe alţii chiar îi amuză. Prin urmare, un astfel de standard ar putea fi extrem de dificil de aplicat. Ceea ce vedem astăzi pe scena publică este însă o formă de integrare a acestui principiu în maniera europeană de a respecta libertatea de expresie.

Din nefericire, aceste eforturi de integrare creează victime colaterale fiindcă ele nu sunt asumate public ca atare, ci impuse sub forma unor decizii guvernamentale arbitrare care ar putea constitui un precedent periculos. Odată ce s-a pornit pe un drum al cenzurii pe criterii subiective, este foarte ușor să se ajungă la abuzuri aflate în contradicţie cu intenţia pozitivă care le-a stat la bază. Și o decizie majoritară a poporului francez în favoarea cenzurii bazate pe același tip de criterii ar putea avea aceleași efecte abuzive. Însă într-un stat secular democratic nu există o altă instanţă, superioară deciziei poporului, care să controleze derapajele guvernamentale. Iar asta nu înseamnă decât că statul democratic are, din nefericire, limitările lui. Ceea ce ar putea compensa însă pentru unele dintre aceste limitări este rafinarea criteriilor despre care aminteam mai sus. Iar această rafinare este posibilă prin îmbogăţirea spectrului de argumente și soluţii vehiculate, care poate fi obţinută prin dezbatere publică.

Două lucruri sunt așadar limpezi: coordonatele societăţii în care trăim se schimbă, de aceea, business as usual, cum spun americanii, în privinţa libertăţii de exprimare, nu mai este posibil. Schimbarea status quo-ului în privinţa libertăţii de exprimare nu trebuie să însemne însă automat cenzură și nici nu trebuie să fie în mod obligatoriu percepută astfel. De aceea, sunt necesare dezbateri publice reale, care să îi protejeze pe cetăţenii francezi de limitele democraţiei, ajutându-i să cumuleze argumente sănătoase pentru identificarea soluţiilor adecvate unei probleme care a devenit evident că nu suferă amânare.