În România celor o mie de reforme în învăţământ, e aproape hilar să te apuci să discuţi despre subtilităţi de genul teoriei stilurilor de învăţare. Dar adevărul este că, pe măsură ce oferta educaţională de la noi din ţară se îmbogăţește, pe atât devine mai important să avem instrumentele cele mai potrivite pentru a evalua această ofertă. Iar respectarea stilurilor de învăţare specifice copilului este o promisiune tot mai des făcută de furnizorii de învăţământ. Dar oare chiar este aceasta o promisiune dezirabilă?

Uneori, când rămân în pană de idei în vreun schimb de amintiri hazlii cu prietenii, ajung să povestesc cum, prin clasa a patra sau a cincea, plictisită de o temă „interminabilă” la matematică, am început să mă prefac că lucrez pentru o firmă care se ocupa cu… rezolvarea exerciţiilor de matematică pentru clienţii-elevi care nu se descurcă singuri. Activitatea era intensă: trebuia să răspund la telefoanele numeroșilor copii care, ca și mine, aveau probleme cu temele și riscau să aibă probleme și mai mari dacă nu se întorceau cu ele terminate la școală. Era o bătălie contra-timpului, fiindcă cererea era mare. Iar misiunea m-ar fi acaparat cu totul dacă jocul ar fi reușit să mă ţină concentrată mai mult de 5 minute. Probabil, în timpul acesta, mi-aș fi terminat și tema.

Povestea îi amuză pe cei mai mulţi dintre prieteni și unii chiar se minunează cum am intuit, la o vârstă așa de fragedă, că pentru a mă achita de responsabilitatea de învăţare trebuie să îmi adaptez sarcina (tema) la stilul meu de învăţare (creându-mi, în joacă, o imagine mintală a ceea ce aveam de făcut). Oricui i-ar plăcea să fie privit ca o eminenţă precoce, care a descoperit din aproape în aproape ceea ce oamenii de știinţă au constatat abia recent: că oamenii au anumite stiluri de învăţare, care odată respectate, duc la succes academic. Realitatea mea este însă alta. Abordarea temelor neplăcute într-o manieră distractivă nu m-a ajutat deloc să învăţ mai bine la matematică. De curând, am descoperit și de ce.

Teoria stilurilor de învăţare – în forma ei cea mai populară, fiindcă există numeroase astfel de teorii care se bat cap în cap – susţine că, în funcţie de modul în care preferă să înveţe, oamenii pot fi categorisiţi în: vizuali, auditivi, cinetici și, mai nou, înclinaţi spre citit/scris. Neil Fleming, un fost inspector școlar neo-zeelandez, este omul cel mai des asociat cu această teorie. Deși numeroși alţi psihologi au investigat înaintea lui diverse modele de clasificare a tipurilor de învăţare, în anii ’90 Fleming a reușit să impună modelul amintit mai sus, prescurtat cu acronimul VARK, și să îl susţină cu un chestionar menit să ajute la identificarea categoriei de învăţare din care fac parte respondenţii.

Potrivit ipotezei VARK, oamenii percep și reţin mai bine informaţia dacă aceasta ajunge la ei pe un canal faţă de care ei manifestă predilecţie. Astfel, unele persoane ar învăţa mai bine acele lucruri pe care și le fixează în minte prin imagini (vizualii). Alţii ar memora mai ușor lucruri pe care le aud (auditivii). Alţii au nevoie să le vadă scrise/să le citească undeva, în timp ce o a patra categorie are nevoie să trăiască/să experimenteze activ ceea ce are de reţinut (cineticii).

Teoria a câștigat notorietate urcând pe valul de popularitate al teoriei stimei de sine, un alt concept psihologic învestit cu puterea (nesusţinută știinţific) de a ne asigura succesul în viaţă. La fel ca mișcarea stimei de sine, teoria stilurilor de învăţare este tot mai contestată astăzi, chiar dacă arsenalul de contra-argumente încă nu a ajuns în toate ungherele unde a reușit să se instaleze teoria intiţial. Există însă cel puţin patru mari categorii de critici aduse teoriei că ar exista patru mari categorii de stiluri de învăţare.

Mai întâi, neurologii contrazic ideea că ounele persoane sunt în principal vizuale, auditive sau cinetice ca urmare a alcătuirii creierului lor. Ideea are un sâmbure de adevăr. Mai exact, este adevărat că diferite categorii de informaţii sunt procesate de diferite zone ale creierului. Însă aceste zone nu se activează izolat de altele. Cu alte cuvinte, atunci când zona responsabilă de procesarea stimulilor vizuali este activată, simultan, același lucru se întâmplă și cu zona de procesare a stimulilor auditivi.

Chiar dacă oamenii pot avea preferinţe cu privire la modul în care ar vrea să primească informaţia, oamenii de știinţă spun că aceste preferinţe nu au nicio legătură cu modul în care funcţionează creierul acelor persoane.

Apoi, există o inconsistenţă în privinţa stilurilor de învăţare care ne împiedică să le putem considera atribute de sine stătătoare. O cercetare condusă de psihologii Kraetzig și Arbuthnott a comparat rezultatele obţinute la un test extern de evaluare a stilului de învăţare cu rezultatele la un test de autoevaluare a modelului de învăţare. Ce au constatat a fost că, în majoritatea cazurilor, oamenii consideră despre ei că au un anumit stil de învăţare în timp ce testul standardizat susţine că ar avea un cu totul alt stil. Dacă lucrul acesta ar putea fi explicat de o lipsă de autocunoaștere sau de cunoaștere a caracteristicilor fiecărui stil de învăţare în parte, o altă verificare a cercetătorilor elimină această suspiciune. Oamenii de știinţă nu au putut găsi nici măcar o corelaţie între rezultatul la testul standardizat obiectiv (cel care evalua din afară ce stil de învăţare are un individ) și capacitatea individului de a face performanţă la un test aplicat pe stilul lui de învăţare. Altfel spus, persoane care ar fi avut, potrivit testului o orientare vizuală, nu au avut neapărat scoruri mai ridicate la testele vizuale.

Mai mulţi cercetători au scos în evidenţă faptul că nu există studii care să dovedească faptul că dacă o informaţie este transmisă unui elev potrivit stilului de învăţare al acestuia, elevul o va învăţa mai bine. Așa că alţii au pornit să testeze această ipoteză. Nu au reușit. Un experiment condus în 2015 nu a reușit să dovedească nicio legătură între stilul de învăţare și abilitatea de a face performanţă potrivit aceluiași stil. Învăţarea care ţine cont de stilul preferat nu este mai eficientă, au concluzionat cercetătorii.

Luna trecută, o echipă de cercetători coordonaţi de Polly Husmann a dorit să elimine și criteriul neintenţionalităţii din experimentele cu stilurile de învăţare. Mai exact, cercetătorii nu doar că au evaluat stilul de învăţare al subiecţilor participanţi, ci i-au îndemnat să înveţe programatic, după acel stil anume, pentru le putea evalua ulterior performanţele. Nici acest experiment nu a putut găsi vreo legătură între practicarea stilului de învăţare și reușita academică.

Cu toate acestea, teoria este încă foarte populară printre angajaţii activi din învăţământ. Cel puţin asta sugerează un sondaj efectuat de British Council. Un studiu din 2014 estima că 90% dintre învăţătorii americani cred în teoria stilurilor de învăţare. Coordonatoarea studiului în cadrul căruia a fost efectuat sondajul British Council este de părere că un rol extrem de important în această tendinţă de promovare a unui „neuromit” cum îl numește ea îl joacă – oricât de banal ar suna – banii. „Școlile plătesc o grămadă de bani pentru instrumente de evaluare a stilului de învăţare, pentru formarea de învăţători care respectă acest stil și îi aplică metodele”, detalia Carol Lethaby. „Interesele comerciale sunt cele care menţin vie ideea că învăţăm mai bine dacă învăţăm în stilul nostru, personalizat. Însă nu ar trebui ca cercetarea și dovezile să fie prioritare atunci când vine vorba de predat?”

Cercetători precum Paul Kirschner sunt de acord cu Lethaby. Psihologul consideră că decantarea învăţării în stiluri clar delimitate nu este fidelă realităţii procesului de învăţare și că teoria stilurilor de învăţare ca garanţie a succesului academic este un mit. Kirschner spune că „există o diferenţă între modul în care preferăm să învăţăm și ceea ce conduce cu adevărat la o învăţare eficientă.”

Neil Fleming însuși scria în 2006 că „uneori cred că studenţii și profesorii investesc mai multă credinţă în VARK decât poate acoperi [această teorie]. E posibil să îţi plac ceva și să fii sau să nu fi bun deloc la acel lucru. VARK îţi spune cum îţi place ţie să comunici. Dar nu îţi spune nimic despre calitatea acelei comunicări.”

Lethaby este de părere că, decât să ţinem cu dinţii de o teorie fără suport știinţific, mai eficient ar fi ca, în procesul de învăţare, să promovăm conectarea informaţiilor noi de cele sedimentate deja. „Există dovezi știinţifice care susţin faptul că o anumită parte a creierului este activată atunci când conectăm informaţia nouă de una mai veche (…) A descoperi care sunt cunoștinţele existente ale elevilor și a-i ajuta să le conecteze de informaţia nouă este o cale excelentă de a-i ajuta să înveţe.” Polly Husmann punea accentul mai degrabă pe concentrare, spunând că, în studiul său, abilitatea de a se concentra pe materialul pe care îl aveau de învăţat a fost ceea ce i-a separat pe studenţii cei mai buni la învăţătură de ceilalţi.

Întorcându-mă la mica anecdotă personală de la începutul acestui material, e limpede că jocul „de-a firma de matematică” nu m-a ajutat cu nimic să devin mai bună la această materie. De fapt, nu-mi amintesc prea bine nici dacă m-a ajutat măcar să îmi termin acea temă sau dacă după ce m-am plictisit de joacă am abandonat cu totul caietul cu pătrăţele. Îmi amintesc însă destul de limpede faptul că joaca mea cu temele lungea orele petrecute la birou după școală, semn că totuși concentrarea mea și perseverenţa în ce aveam de studiat erau la un nivel minim. Chiar dacă pare că învăţam potrivit stilului meu, de fapt ce făceam era să diluez procesul de învăţare, amestecându-l cu ceva care îmi făcea plăcere: joaca. Iar lucrul acesta mă face să iau drept concluzie o abordare detașată a teoriei stilului de învăţare. Până la urmă, contează mai puţin stilul în care înveţi, fiindcă acesta te va influnţa minim spre deloc. Important este efectiv să înveţi.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.