Când am devenit părinte, cineva mi-a spus că voi învăţa să fiu copil. Eu mi-am spus că sunt mai adult ca niciodată și, drept urmare, nu voi repeta atitudini pe care le-am considerat greșite, inclusiv la părinţii mei.
Totul a mers bine până când m-am descoperit părintele care îmi promisesem că nu voi fi. Atunci, copilul din mine care se credea adult s-a întors împotriva mea spunându-mi ce părinte rău sunt. Mi-am dat seama că de acolo sunt doar două drumuri: să înţeleg că sunt presetată sau să încerc să înţeleg părinţii pe care îi criticăm ca societate. În prima variantă, viaţa este doar un șir de acceptări triste ale unei existenţe predefinite. A doua variantă este ca o îmbrăţișare caldă care îţi dă curajul să mergi mai departe într-o direcţie care, deși îţi e străină, știi că e cea de dorit.
În acest proces, nu doar că i-am înţeles mai bine pe părinţii ai căror prunci se fac una cu pământul în magazine, dar i-am înţeles pe părinţii inaccesibili emoţionali, pe părinţii-elicopter și pe cei permisivi. Atât de tare, încât copilul din mine s-a liniștit.
Părintele-elicopter, sau „tu nu vei suferi ca mine”
Părinţii-elicopter (adică cei care survolează în permanenţă copiii, supraprotectori) sunt un fel de sperietoare pentru orice înseamnă independenţă, succes și libertate. Este eticheta care a ajuns aproape sinonimă cu incompetenţa în educaţie. În mod curios, acesta a ajuns să fie motivul unuia dintre cele mai mari reproșuri ale generaţiei noastre faţă de cea a părinţilor noștri – unii îi spun hipervigilenţa.
Am văzut-o la părinţii care au avut de depășit multe dificultăţi în viaţă. Uneori vicii, alteori dezamăgiri sau doar consecinţe ale unor alegeri făcute. Atunci când în viaţa lor a apărut un suflet nou, și-au promis că el nu va suferi niciodată cum au făcut-o ei. Am văzut-o la părinţii medici care se tem de reacţii rare pe care le-au întâlnit în practica lor. Am observat-o la părinţi doritori de control și de respectarea limitelor, care la rândul lor erau într-un proces interior de luptă cu obiceiuri pe care le considerau păcate sau vicii în viaţa lor. M-am regăsit și eu părinte-elicopter, încercând să fiu părintele despre care am citit – cel care nu le produce traume emoţionale copiilor lui și îi înţelege, survolând fiecare centimetru din spaţiul ocupat de copiii mei în dorinţa de a preveni ceva ce le-ar dăuna psihic.
Problema e că hipervigilenţa aduce cu sine blocaj, ca în cazul unei jucării stricate care repetă la nesfârșit același sunet. Și pentru toţi declanșatorul pare a fi altul – de la păienjeni la înecatul copilului în timp ce mănâncă, boli, droguri, suferinţă psihică etc. În faţa fricii, chiar dacă știe că o anumită reacţie nu este de dorit, părintele-elicopter se simte împins de nesiguranţa contextului spre ce-i este familiar – hipervigilenţa, controlul.
I-am înţeles pe părinţii-elicopter atunci când am devenit sinceră cu mine. Când mi-am dat seama că nu există frici mai bune decât altele și că în esenţă cu toţii putem reacţiona la fel când suntem puși în faţa unui stimul suficient de puternic și de personalizat. Nu mă mai sperie eticheta nici când observ că mi se potrivește, pentru că știu că e doar o dovadă a faptului că sunt om.
Părintele inaccesibil emoţional, sau „nu mai am resurse emoţionale”
Când se trezește dimineaţa, fiecare părinte își promite că azi o să fie prezent pentru copilul lui. Știrile, ultimele noutăţi din social media, orele suplimentare, treburile casnice, reparaţiile vor aștepta. În teorie. În realitate, toţi părinţii (când se simt confortabil) povestesc momente în care ar fi făcut orice numai să nu fie prezenţi sau să fie prezenţi numai cu corpul, nu și cu mintea. Iniţial, am crezut că este o problemă a părinţilor care muncesc, a mamelor care nu își dedică tot timpul creșterii copiilor, deci o caracteristică a dinamicii societăţii moderne. M-am simţit vinovată că am investit în alte calităţi decât cele „biologice”. Până într-o zi în care am început să urmăresc vlogul unei familii care își petrecea împreună tot timpul: erau împreună începând de la treburile casnice până la timpul dedicat școlii, pe care o făceau în sistem homeschooling. Mă atrăgea pentru că, aparent, era tărâmul de poveste al unei educaţii cu părinţi prezenţi. Cu o sinceritate demnă de admirat, într-unul din filmuleţe părinţii își analizau atitudinea de părinţi. Spre surprinderea mea, una dintre dorinţele lor era să petreacă mai mult timp cu copiii…
Am înţeles că timpul de calitate chiar există și că, orice virus ar fi acela care îl înlătură, nu are legătură cu structura familiei, joburile sau societatea, ci cu ceva mult mai profund – resursele emoţionale. Același impuls pe care îl are părintele care zboară spre un nou sens dat de un proiect la muncă îl simte și cel care în mijlocul unei zile dificile acasă cu copiii consideră că raftul din cămară trebuie din nou organizat.
I-am înţeles pe părinţii care stau pe telefon de faţă cu copiii, lucrează prea mult sau fac prăjituri sofisticate în timp ce copiii se uită la desene animate atunci când mi-am dat seama că fiecare are propriul lui mod de a-și reface resursele emoţionale. Prin definiţie, relaţia cu copiii epuizează resurse fără să ofere poate niciodată sentimentul realizării unui proiect așa cum ne-am imaginat sau al primirii unei recompense pe măsura sacrificiilor. A oferi dragoste necondiţionată cere multe resurse emoţionale, răbdare și speranţă când nu vezi nimic la orizont.
Părintele permisiv, sau „tu nu vei fi limitat cum am fost eu”
Emoţiile și independenţa copiilor par a fi barometrul parentingului modern, unde independenţa copiilor este strâns legată de învăţarea unor mecanisme de reglare emoţională care se exersează încă din copilărie. De aici, spectrul soluţiilor pentru creșterea unui copil sigur din punct de vedere emoţional și independent este unul foarte larg. Este și o sursă interminabilă de contradicţii pe grupuri din social media sau între experţii din domeniu.
Orice importanţă am da educaţiei moderne, generaţia noastră pare să fie într-o continuă căutare după libertate și independenţă, printre altele ca răspuns la restricţiile educaţiei părinţilor din generaţiile trecute. Probabil niciodată în istorie nu am dezbătut mai intens educaţia pe care am primit-o. Și asta nu are cum să nu lase urme în alegerile unui nou părinte. „Noi nu vom spune «faci pentru că așa zic eu»”, „noi o să îi lăsăm să aleagă ce vor să facă”, „noi vom înţelege nevoile adevărate ale copilului”, „nu vom pedepsi”, „nu vom folosi corecţii fizice”, „nu vom educa apelând la frică sau la șantaj emoţional” sunt doar câteva dintre motivaţiile pe care le auzim în jur sau în noi, ca părinţi.
Pentru unii, traumele copilăriei sunt în mod direct legate de Dumnezeu și de modul în care L-au perceput. De aici se nasc decizii precum „noi nu îi vom forţa să meargă la biserică”, „nu o să îi forţăm să înveţe texte biblice pe de rost” sau, mai vehement, „ei nu vor lua contact cu mediul religios”.
Philip Yancey, în cartea autobiografică Where the Light Fell („Unde a căzut lumina”), spune printre rânduri că un eveniment care pentru cineva este banal pentru altcineva produce o adevărată suferinţă, pe care o poate trăi cu aceeași intensitate și 60 de ani mai târziu. În cazul său, creșterea într-un mediu religios pe care îl numește fundamentalist l-a forţat să își construiască propria imagine despre Dumnezeu, unul foarte diferit de cel cu care a crescut – un Dumnezeu plin de dragoste și har. Din păcate, nu aceasta a fost și experienţa fratelui său.
Am înţeles că o astfel de experienţă este suficient de puternică pentru a fi resursa unei filozofii de viaţă. Pentru unii poate deveni motivaţia unui întreg stil de parenting – de la unul empatic, dar cu limite ferm stabilite, până la cel fără limite, concentrat în exclusivitate pe atașament și copil. I-am înţeles pe părinţii permisivi, analizând cum suferinţele mele trecute, neacceptate, mă modelează ca părinte, făcându-mă oarbă la unele consecinţe. Uneori, nesiguranţa este mai liniștitoare decât siguranţa unui drum care pentru tine a dus la suferinţă, oricât de mică ar fi fost ea.
Un drum cu două sensuri
I-am înţeles pe părinţii critici și de ce ne e ușor să înţelegem greșit unele atitudini intransigente ale lor. În calitate de părinţi, de multe ori ne simţim incompetenţi pentru că cei mici nu vin pe lume gata să dea feedback, iar de unele rezultate ale educaţiei noastre e posibil să nu ne dăm seama vreodată. Aceasta este o provocare chiar și pentru cei a căror validare vine din împăcarea interioară mai degrabă decât din validarea exterioară. A vedea greșeli în alţii, inclusiv în părinţii noștri, ne dă impresia că deţinem controlul asupra propriei competenţe. Dar e doar o aparenţă, pentru că în final cu toţii avem frici, suferinţe care ne-au marcat profund și momente în care rămânem fără resurse emoţionale. Cel mai probabil, măcar o dată în viaţă vom fi elicoptere în jurul copiilor noștri, părinţi prea permisivi sau părinţi inaccesibili emoţional. Și atunci, primii care ne vor critica fără empatie sau care vor trage de noi până la epuizare pentru a obţine rezultatele dorite vom fi chiar noi.
În final, L-am înţeles pe Iisus și tonul pe care întreba: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” (Matei 7:3). Era cel al unui prieten care voia să spună că a-i înţelege pe cei din jur dincolo de atitudinile lor este un drum cu două sensuri. Ca părinte, acceptarea propriei umanităţi și a celor din jur va face ca educaţia oferită copiilor să nu fie una reactivă faţă de trecut, ci personalizată pe măsura provocărilor care vor veni. Va fi începutul unui drum care nu se oprește la sloganul #youareenough. Un drum pe care, deși suntem imperfecţi, există speranţă, fiindcă suntem susţinuţi de o putere care ţine nu de cât de mult ne străduim, ci de unde ne așezăm fricile, problemele emoţionale și suferinţele trecute.
Andreea Beatrice Lospa conștientizează că înţelegerea atitudinilor părinţilor, dincolo de etichetele sociale, reușește să aducă mai multe soluţii utile în experienţa proprie de părinte a tinerilor adulţi.
Te-ar putea interesa și: Lecţii de parenting de la părinţi imperfecţi
