Înstrăinarea fraţilor poate fi, cel puţin pentru una dintre părţi, mai dureroasă decât pierderea prin moarte, spune scriitoarea Fern Schumer Chapman, pe care fratele ei a exclus-o din viaţa lui pentru patru decenii.
În mod obișnuit, nu jelim persoane vii, dar, atunci când relaţia cu un frate îngheaţă fără niciun semn că va mai fi reluată, trecem printr-un doliu atipic, la fel sau chiar mai răvășitor decât doliul obișnuit. Jurnalistă, scriitoare și autoarea unei cărţi despre înstrăinarea dintre fraţi, Chapman observă că, în timp ce moartea este o despărţire definitivă, răcirea relaţiei și în final ruperea ei plasează fratele abandonat într-o buclă a ruminării, în care se amestecă sentimentul de vinovăţie și întrebările fără răspuns despre mijloacele prin care relaţia ar putea fi salvată.
Într-un final, după 40 de ani de tăcere, Chapman și fratele ei și-au refăcut relaţia fracturată, aceasta devenind mai bună decât a fost oricând altcândva în trecut. Probabil acesta a fost unul dintre motivele pentru care a decis să scrie despre această experienţă, după ani de zile în care a ascuns ruperea relaţiei, considerând că acesta este un subiect prea stânjenitor ca să fie făcut public.
Trăim într-o perioadă în care oamenii dezvăluie lucruri foarte intime despre ei, inclusiv pe reţelele de socializare, dar încetarea oricărui contact cu părinţii, copiii sau fraţii reprezintă o problemă pe care oamenii încearcă să o ascundă, pentru că simt rușine, vinovăţie și teama că vor fi stigmatizaţi, că lumea va crede că e ceva în neregulă cu ei, explică psihologul Karl Pillemer de la Universitatea Cornell.
Relaţiile disfuncţionale în familie nu sunt excepţia
În copilărie, legăturile emoţionale dintre fraţi promit să se cimenteze, dar, pentru un număr semnificativ de persoane, relaţiile cu fraţii devin opţionale, tensionate, toxice sau mult prea fragile pe parcursul vieţii adulte.
Distanţarea de un frate este o suferinţă trăită în tăcere, spune Pillemer, care a constatat, în urma unui sondaj pentru cartea sa Fault Lines: Fractured Families and How to Mend Them, că 27% dintre americani s-au îndepărtat de o rudă foarte apropiată. Numărul americanilor care sunt cu totul înstrăinaţi de un frate este probabil mai mic de 5%, afirmă psihologul.
Distanţarea de un frate este o suferinţă trăită în tăcere.
În același timp, numărul relaţiilor fraterne cu adevărat strânse nu este foarte mare: un sondaj al Universităţii din Oakland a arătat că 26% dintre respondenţii între 18 și 65 de ani aveau relaţii fraternale suportive, în timp ce 16% întreţineau relaţii ostile cu un frate, iar 19% raportau că această legătură e marcată de indiferenţa uneia sau ambelor părţi.
Un sondaj din 2014 a arătat că 8% dintre britanici au rupt legătura cu un membru al familiei, 19% fie au pus punct legăturii cu cineva din familie, fie au o rudă apropiată care a făcut acest lucru, iar 27% au afirmat că știu un prieten, un coleg de muncă sau o cunoștinţă care se află în această situaţie.
Existe puţine cercetări despre relaţiile dintre fraţi la vârsta adultă, așa că numărul relaţiilor deteriorate poate fi, în realitate, semnificativ mai mare, declară psihologul Daniel Shaw de la Universitatea din Pittsburgh. Acesta este un subiect care atinge o coardă sensibilă în cazul multor adulţi, spune Shaw, povestind că a fost surprins atunci când, invitat să vorbească la o emisiune radio despre acest subiect, a constatat că foarte mulţi adulţi doreau să povestească despre relaţia sinuoasă ori frântă cu un frate.
Factori ai înstrăinării fraţilor
Cei mai mulţi oameni dezvoltă sentimente de loialitate faţă de fraţi, dar acest lucru nu presupune neapărat că se și plac unii pe alţii, spune psihologul Alexis Johnson, explicând că, în ce privește personalitatea, doi fraţi se aseamănă la fel de mult sau de puţin precum alte două persoane luate la întâmplare.
Chiar dacă au gene comune, experienţa unică de a crește împreună, precum și un bagaj unic de amintiri, între fraţi există și diferenţe pe care le ignorăm – fiecare a apărut la o anumită vârstă a părinţilor, în împrejurări care pot fi diferite (sunt copii doriţi sau neplanificaţi), se confruntă cu așteptări parentale diferite (în funcţie de sex, de abilităţi, de temperament sau de ordinea în care s-au născut), punctează Johnson.
Activarea la maturitate a resentimentelor legate de tratamentul diferit primit în copilărie este în strânsă legătură cu modul în care fraţii reușesc să gestioneze toate schimbările care apar în structura familiei de-a lungul timpului și care pot genera conflicte și înstrăinare (de la căsătoria fiecărui frate la îngrijirea părinţilor vârstnici și probleme legate de moștenire).
Fraţii sunt „tovarăși de călătorie absoluţi, la bine și la rău”, iar legăturile emoţionale dintre ei reprezintă o insulă de stabilitate.
Abuzul emoţional, favoritismul parental, competiţia, ranchiuna cronicizată, așteptările neîmplinite, tipurile diferite de personalitate, viziunile opuse de viaţă, interacţiunile negative cu partenerii de viaţă ai fraţilor sunt doar câţiva dintre factorii care au potenţialul de a slăbi și ruina relaţiile dintre fraţi.
În general, înstrăinarea membrilor aceleiași familii este un proces lent, îndelungat, care se produce în ani și decenii și în care nemulţumirile, dezamăgirile și trădările se acumulează, erodând sentimentul de încredere, afirmă asistentul social Kylie Agllias, autoarea unei cărţi despre relaţii familiale alienate.
Fraţii sunt „tovarăși de călătorie absoluţi, la bine și la rău”, iar legăturile emoţionale dintre ei reprezintă o insulă de stabilitate într-o lume în care lucrurile sunt în continuă mișcare. Tocmai pentru că relaţia cu fraţii rămâne un important punct de referinţă în viaţa noastră, ruperea completă a legăturilor, chiar atunci când există motive legitime la bază, are efecte profunde, subliniază psihologul Jeanne Safer.
Ce ar trebui să știe un părinte despre relaţia dintre copiii lui
Există multe conflicte între fraţi (un conflict la fiecare 18 minute de joacă, potrivit studiului psihologului Laurie Kramer, care a studiat perechi de fraţi cu vârsta între 3 și 9 ani), dar de asemenea și multe interacţiuni pozitive, care îi ajută să tolereze situaţiile conflictuale.
Abilitatea de a rezolva aceste conflicte reprezintă un pas important în dezvoltarea copilului, explică Kramer. Pe de altă parte, fraţii care nu învaţă cum să gestioneze aceste conflicte sunt mai predispuși să se înstrăineze în perioada maturităţii, susţine Katherine Conger, directorul Family Research Group de la Universitatea din California.
Modul în care părinţii își gestionează disputele dintre ei joacă un rol important în modul în care fraţii vor trata episoadele conflictuale, spun specialiștii.
Părinţii își pot ajuta copiii să reducă rivalitatea dintre ei, formându-le abilităţi sociale și de rezolvare a problemelor, așa încât copiii să înveţe că, deși conflictul în familie poate fi un lucru sănătos, escaladarea lui trebuie prevenită.
Gradul de sensibilitate și de rezilienţă al fiecărui copil constituie o piesă importantă în puzzle-ul relaţiilor fraterne, punctează psihologul Joshua Coleman, vorbind despre diferenţele dintre „copiii-păpădie”, care depășesc ușor și chiar reușesc să înflorească în circumstanţe nefavorabile, și „copiii-orhidee”, care au nevoie de un mediu prielnic pentru a se dezvolta armonios.
Favorizarea unui copil poate duce la rivalitate între fraţi, iar studiile arată că un număr mare de părinţi au un copil preferat. Un procent de până la 74% dintre mame și 70% dintre taţii din Marea Britanie acordă un tratament preferenţial unuia dintre copii, potrivit unui studiu din 2005.
Copiii care cresc în familii în care preferinţele părinţilor pentru un frate sunt ușor detectabile se pot simţi nedemni, nesiguri, lipsiţi de calităţile necesare pentru a fi iubiţi, explică psihologul Vijayeti Sinh.
Chiar dacă tratamentul preferenţial poate crește riscul înstrăinării fraţilor, variabila care apasă trăgaciul este, în cele din urmă, modul în care se percep oamenii la vârsta adultă, susţine Coleman, subliniind că persoanele care au cariere de succes și o viaţă împlinită sunt mai puţin înclinate să se concentreze pe ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Te-ar putea interesa și: Definiţi de sensibilitate. Cum să ajuţi un copil-orhidee să înflorească
Cel mai bun predictor al relaţiei fraterne din perioada adultă este relaţia dintre fraţi din copilărie, spune Shawn Whitehead, profesor de dezvoltare umană la Universitatea Statului Utah, adăugând că există însă întotdeauna și loc pentru schimbare – evenimentele care au loc în familie de-a lungul anilor pot cimenta sau slăbi relaţiile dintre fraţi.
Totuși, factorul care diferenţiază relaţiile care rezistă de cele care se destramă este personalitatea protagoniștilor, concluzionează Whitehead, observând că „relaţia dintre fraţi este unică și cu multiple faţete și adesea există la fel de multe diferenţe în cadrul familiilor cum sunt și între ele”.
De la înstrăinare la apropiere. Ce-i aduce pe fraţi împreună?
Există relaţii atât de toxice încât specialiștii spun că distanţarea ar putea fi o măsură de protejare a propriei sănătăţi emoţionale, precum și acceptarea faptului că o persoană s-a împăcat cu ideea că situaţia respectivă nu poate fi rezolvată. Înainte de a lua această decizie, e nevoie de evaluarea situaţiei (Decizia este luată la cald sau vine după o perioadă îndelungată de reflecţie?
Distanţarea survine din motive corecte sau este o încercare de a-l pedepsi pe celălalt? Cum va afecta decizia restul familiei?) și de o discuţie în care să-i spui celuilalt cum te afectează comportamentul lui și de ce ai nevoie de această distanţă.
Elementul-cheie care diferenţiază relaţiile care se refac de cele care rămân îngheţate este capacitatea de a renunţa la încercările de a-l face pe celălalt să vadă trecutul prin ochii tăi, conchide psihologul Karl Pillemer, după ce a realizat sute de interviuri cu persoane care se înstrăinaseră de rudele apropiate.
Chiar dacă dorinţa ca cel drag să ajungă la punctul tău de vedere despre cele întâmplate în trecut este „aproape de neșters”, ea este nerealistă, spune Pillemer, observând că oamenii nu ajung prea ușor la un acord nici măcar cu privire la faptele care au avut loc, cu atât mai puţin la interpretarea lor.
Elementul-cheie care diferenţiază relaţiile care se refac de cele care rămân îngheţate este capacitatea de a renunţa la încercările de a-l face pe celălalt să vadă trecutul prin ochii tăi.
Cei care își reclădesc relaţia au povești foarte asemănătoare în ce privește cauzele înstrăinării, durerea resimţită de relaţia disfuncţională și durata în care au stat departe unii de alţii. Diferenţa este că au decis să spargă gheaţa dintre ei, fie pentru că situaţia care a generat conflictul s-a schimbat, fie că ei înșiși s-au schimbat, explică psihologul. Strategia care a funcţionat cel mai bine a fost aceea a renunţării la dezbaterile despre trecut, iar măsurile de precauţie luate de cei mai mulţi au gravitat în jurul stabilirii de limite sănătoase pentru noua relaţie.
Chiar dacă reconcilierea este imperfectă, efectul ei este unul pozitiv, punctează Pillemer, observând că, deși pentru o minoritate, distanţarea reprezintă o alegere bună, pentru cei mai mulţi oameni experienţa împăcării este benefică, ba chiar ar putea fi cel mai bun lucru pe care l-au făcut vreodată, având în vedere modul în care apropierea le schimbă viaţa. O concluzie care n-ar trebui să surprindă pe nimeni, câtă vreme vorbim despre o relaţie care durează deseori mai mult decât relaţia cu părinţii, partenerii și chiar propriii noștri copii.
Deși imperfectă, reconcilierea este pentru mulţi cel mai bun lucru pe care l-au făcut vreodată.
Și tocmai pentru că e una dintre cele mai apropiate relaţii de care ne vom bucura vreodată, din anotimpul scutecelor, biberoanelor și primelor silabe și până la marginea mormântului, ar merita să o tratăm în aceeași cheie a iubirii despre care scria în 1884 James Wells, prezbiterul Bisericii Libere din Scoţia.
În cartea sa Parabolele lui Iisus, Wells spune povestea unei fetiţe scoţiene care duce în braţe un băieţel mai mic decât ea, dar destul de mare ca să atârne greu în braţele ei de copil. Întrebată dacă nu e obosită de acest efort, fetiţa răspunde prompt: „Nu, nu e greu; este fratele meu.”
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
