În timp ce discuţia despre vârsta ideală a paternităţii poate trena la nesfârșit, ceea ce este sigur este că vârsta medie la care bărbaţii din societatea modernă devin taţi a crescut constant, în ultimele decenii. În spatele statisticilor scrobite, se ascund povești și istorii emoţionante despre ce înseamnă să guști paternitatea la vârste la care tinereţea rămâne o amintire mai mult sau mai puţin îndepărtată.

Modul în care poţi iubi ce n-ai văzut cu ochii tăi încă este magistral descris într-un roman autobiografic al scriitorului Andrei Makine, Testamentul francez. Eroul romanului este subjugat de farmecul Rusiei, singura patrie pe care o știe, de care îl leagă toate amintirile și legăturile sale de sânge. Și este de-a dreptul îndrăgostit de Saranza, orașul în care trăiește de zeci de ani bunica sa, Charlotte Lemonier, o franţuzoaică pe care venirea comunismului a împiedicat-o să se întoarcă acasă, în Franţa.

Saranza, orășelul în care eroul poposește în fiecare vacanţă împreună cu sora lui, e încremenit la marginea stepei, într-o bifurcaţie de străzi prăfuite, care urcă printre dealuri, grădini verzi și vii cu rod. E un oraș ce respiră timpurile vechi, prin casele care seamănă cu izbele din satele rusești, prin pitoreștile locatare ale acestor case vechi ori prin misterioasa pădure care se întinde în faţa balconului casei, un loc cotropit de urzici și de rugi de mure, dar și de mine neexplodate din Al Doilea Război Mondial. Mai e și „Cucușka”, trenul care trece la ora amurgului, pe șinele invadate de păpădii, pe marginea căruia imaginaţia de copil brodează povești incredibile și destinaţii ireale – poate că locomotiva înnegrită de funingine se îndreaptă spre ţări niciodată trecute pe hartă, spre munţi îmbrăcaţi în zăpadă și spre mări tainice, luminate de felinarele navigatorilor la fel de viu ca cerul de stelele-i palide. Un loc ideal să trăiești zile care seamănă leit una cu cealaltă, dar în care bunica ţese în memoria și sufletul nepoţilor o altă limbă, cu sonoritate melodioasă, și o trainică grefă franceză. În balconul năpădit de flori, la lumina lămpii cu abajur și lângă cufărul cu ziare din Franţa, din poveste în poveste, patria Charlottei se plăsmuiește vie și îndepărtată, ca o Atlantidă ieșită de sub valuri.

Și totuși, uneori cuvintele evocă realităţi străine, pe care explicaţiile suplimentare nu le decriptează. Satele franţuzești nu pot fi imaginate decât ca un șir de izbe rusești, iar libertatea de a fi sau nu de acord cu suveranul e o idee dificil de metabolizat. Unele cuvinte nici măcar nu trezesc o reprezentare, fie ea chiar vagă, a realităţilor enunţate. Este cazul potârnichilor și ortolanilor umpluţi cu trufe, din meniul banchetului dat la Cherbourg, în onoarea vizitei ţarului Nicolae. Cumva însă, simpla lor pronunţare naște în copii o imagine primăvăratică, închizând în ea miros de ceaţă și de alge și strigăte de pescăruși. E o lume de care copilul se simte irezistibil atras și pe care ar vrea să o descrie și altora, doar că pentru asta trebuie să inventeze o limbă din care nu știe, deocamdată, decât două cuvinte: potârnichi și ortolani.

Vine o vreme în care bărbaţii (ceva mai târziu decât femeile) simt că nu le mai sunt de ajuns zilele care se aseamănă între ele, că profesia și preocupările cotidiene nu mai livrează, în ele însele, satisfacţia de altădată, iar clinchetul liniștitor al vremurilor de tinereţe ameninţă să se stingă ușor, în ciuda promisiunilor deșarte că va dura o jumătate de veșnicie.

E vremea în care statutul de părinte capătă nuanţe mai atrăgătoare decât oricând, vremea în care travaliul începuturilor în viaţa profesională și familială e deja o amintire, iar stabilitatea și calmul sunt cuvintele-cheie ale unei realităţi familiale în care se regăsește totul și lipsește totuși ceva, o stare pe care doar un limbaj absolut nou ar putea să o descrie. Pentru că e dificil să redai suflul de primăvară pe care îl aduce gândul unui copil după ce viaţa, sentimentele, vocalele și consoanele obișnuite s-au împărţit pentru lungă vreme numai la doi. Iar dacă privim părinţii de astăzi prin rama statisticii, realizăm că, în societatea modernă, experienţa de părinte e una îndelung amânată, deseori până la limita în care devine imposibilă.

Paternitate reportată

Decenii în șir, a fost destul de ușor să deosebești un bunic de un tată, iar dacă se producea totuși o confuzie, aceasta era în sensul subestimării vârstei părintelui – uneori, din pricină că deveniseră părinţi de timpuriu, taţii păreau a fi mai degrabă fraţii mai mari ai copilului. Astăzi, confuzia și-a inversat polii: bărbatul cărunt și cu riduri vizibile poate să nu fie bunicul ce și-a conservat bine tinereţea, ci tatăl copilului de lângă el – fie că are deja copii mari, iar acesta este mezinul, fie că a plonjat în viaţa de părinte atunci când strălucirea tinereţii devenea tot mai palidă.

Vârsta la care bărbaţii devin taţi a crescut în America, de pildă, de la 27,4 de ani în 1972 la 30,9 de ani în 2015, conform unui studiu al Universităţii Standford, care a analizat date despre mai mult de 168 de milioane de nașteri înregistrate în intervalul amintit.[1] În doar 4 decenii, procentul taţilor peste 40 de ani aproape s-a dublat (de la 4,1% la 8,9% din totalul nașterilor anuale), același ritm de creștere înregistrându-se și în cazul taţilor de peste 45 de ani (de la 1,5% la 2,9%) și de peste 50 de ani (de la 0,5% la 0,9%).

Creșterea constantă a vârstei paterne nu este o tendinţă specifică doar Statelor Unite, Europa cunoscând la rândul ei o creștere semnificativă a numărului de taţi de vârstă matură. În 1993, 74% dintre nou-născuţii din Anglia și din Ţara Galilor aveau taţi sub 35 de ani, doar 25% dintre ei având un tată din categoria de vârstă 35-54 de ani. Un deceniu mai târziu, doar 60% dintre taţi erau mai tineri de 35 de ani, în timp ce procentul taţilor de 35-54 de ani se rotunjise la 40%.[2]

În Germania, creșterea vârstei medii a bărbaţilor la prima căsătorie (de la 26,6 ani în 1985 la 31,8 ani în 2002) a antrenat creșterea vârstei medii a taţilor căsătoriţi de la 31,3 de ani în 1991 la 33,1 ani în 1999.[3] Nici la italieni paternitatea târzie nu mai reprezintă un fenomen rar – aproximativ 11% dintre nou-născuţi (sau 386 000 de copii) au un tată de 40 de ani sau chiar mai mult.[4]

Deși adesea paternitatea târzie vine la pachet cu o maternitate amânată (uneori până aproape de momentul menopauzei), diferenţa este dată de gradul de informare care însoţește cele două experienţe. O femeie primește nenumărate avertizări legate de fertilitatea ei și riscurile pe care le presupune un copil născut mai târziu imediat ce pășește în al treilea deceniu de viaţă. De regulă, bărbaţii de aproape orice vârstă privesc întrebător mai mult spre partenera lor atunci când decid să aibă un copil, convinși că toate răspunsurile se află în jumătatea feminină a ecuaţiei genetice. Studiile mai mult sau mai puţin recente demonstrează totuși că nici bărbaţii nu-și pot amâna indefinit paternitatea – cel puţin nu fără a se confrunta cu un evantai de probleme și de riscuri.

Un ceas care rămâne în urmă

Ideea că nu doar femeia are un ceas biologic care ticăie tot mai alert după 30 de ani, ci și bărbatul (deși în majoritatea cazurilor nu-l aude) a fost popularizată de Harry Fisch, medic urolog și autorul cărţii The Male Biological Clock. O carte care a încins spiritele, dovedind că mitul fertilităţii neîntrerupte a bărbatului este la fel de intangibil precum vaca sacră a hindușilor, notează Fisch.

Datele reclamă totuși investigaţii suplimentare, câtă vreme, așa cum subliniază dr. Larry Lipshultz, cercetarea cu privire la infertilitatea masculină este cel puţin cu un deceniu în urma celei despre infertilitatea feminină. Lipshultz nu agreează totuși metafora ceasului biologic masculin, susţinând că ea ar transmite un sentiment de finalitate, când realitatea este că „nu există un consens asupra timpului în care bărbaţii trebuie să fie consideraţi ca având o vârstă avansată din punctul de vedere al reproducerii”. Conceptul în sine este însă unul corect, arată medicul, pentru că atrage atenţia la efectele îmbătrânirii asupra capacităţii masculine de reproducere.

Riscurile amânării paternităţii se înscriu pe o curbă sub forma unei crose de hockei, „la fel ca în cazul femeilor, doar că la bărbaţi băţul este mult mai lung”, afirmă specialistul în fertilitate Paul Turek, subliniind că riscul poate debuta la 40 de ani, la 50 sau la 60 de ani.

Parametrii spermei unui bărbat încep să se modifice pe măsură ce acesta se deplasează către al cincilea deceniu de viaţă, afirmă Brian Levine, specialist în infertilitate și endocrinologie reproductivă. Levine recunoaște că medicina nu poate răspunde la întrebarea „Cât de târziu este prea târziu?” atunci când este vorba despre fertilitatea masculină. În loc de un răspuns limpede, există un ghem de factori care intervin în conceperea și nașterea unui copil sănătos care ţin de vârsta ambilor părinţi și de starea lor de sănătate.

În timp ce capacitatea de reproducere a femeilor scade în jurul vârstei de 35 de ani, și bărbaţii se confruntă cu un declin similar, doar că mai lent, după vârsta de 40 de ani, a arătat un studiu efectuat pe 2 000 de cupluri de către cercetătorii francezi.[5] După ce au izolat o serie de variabile, între care și vârsta partenerei, cercetătorii britanici au descoperit că, începând cu vârsta de 45 de ani, bărbaţii au avut nevoie de 5 ori mai mult timp pentru a concepe, comparativ cu cei de 25 de ani sau mai tineri de atât. Durata mai lungă necesară conceperii unui copil s-a menţinut chiar și atunci când cercetarea s-a focalizat doar pe bărbaţii ale căror partenere erau mai tinere de 25 de ani.[6]

Un studiu[7] care a examinat riscul de infertilitate asociat vârstei paterne a arătat că dificultăţile de concepţie au fost semnificativ mai mari atunci când cuplurile erau compuse dintr-o femeie de 35-39 de ani și un bărbat cu vârsta de 40 de ani sau mai mare. Cercetătorii au concluzionat că, la fel ca vârsta de 35 de ani în cazul femeii, și vârsta de 40 de ani la bărbaţi ar trebui considerată un factor-cheie de risc pentru infertilitate.

Efectul îmbătrânirii sistemului de reproducere masculin a fost evidenţiat și de un studiu din 2017 care s-a concentrat asupra cuplurilor care au apelat la tehnologiile de reproducere asistată. Astfel, în cazul fertilizării in vitro, femeile de 30 de ani cu un partener între 30 și 35 de ani au avut 73% șanse de a concepe și naște un copil viu. Rata de succes a scăzut la 46% atunci când femeile de aceeași vârstă au avut un partener cu vârsta cuprinsă între 40 și 42 de ani. În cazul femeilor de 35-40 de ani, șansele de a avea un copil prin fertilizare in vitro au crescut invers proporţional cu vârsta partenerului masculin, fiind de 54%, respectiv de 70%, dacă partenerul avea 30-35 de ani, respectiv sub 30 de ani.[8]

Încă din 2004, cercetătorii au descoperit că vârsta tatălui poate reduce șansa conceperii și nașterii unui copil viu în cazul fertilizării in vitro și al transferului intrafalopian de gameţi. Astfel, studiul a arătat că fiecare an suplimentar al bărbatului a fost asociat cu o creștere cu 5% a riscului de a nu se obţine o sarcină.[9]

De asemenea, cercetările au arătat că riscul de avort spontan crește odată cu vârsta paternă: este de 1,26 ori mai mare la taţii de peste 35 de ani, comparativ cu cei sub 35[10], și de 1,6 ori mai mare la taţii de peste 40 de ani, comparativ cu cei din grupa de vârstă 25-29 de ani.[11]

Povestea nu se încheie nici atunci când tatăl își ţine, în sfârșit, bebelușul în braţe: în timp ce în majoritatea cazurilor este vorba de un copil sănătos, vârsta paternă închide în acolada cifrelor o serie de riscuri pentru sănătatea nou-născutului.

Slalom printre riscurile unei paternităţi târzii

Aproximativ 13% dintre nașterile premature și 18% dintre cazurile de diabet gestaţional au fost asociate cu vârsta ridicată a tatălui. Nou-născuţii cu tată de cel puţin 45 de ani au avut un risc cu 14% mai mare de a avea o greutate scăzută la naștere (sub 2500 de grame) și de a fi internaţi la o unitate de terapie intensivă neonatală și cu 18% mai multe șanse de a avea convulsii, comparativ cu sugarii ai căror taţi aparţin categoriei de vârstă 25-34 de ani.[12]

Asocierea dintre vârsta paternă și riscul unor mutaţii genetice care i-ar putea fi transmise copilului a fost investigată de un studiu[13] realizat în 2012 în Islanda. Cercetătorii au descoperit că, pentru fiecare an de viaţă în plus al tatălui, se acumulează în materialul său genetic două mutaţii de novo, care apar în mod spontan și care pot avea consecinţe grave asupra dezvoltării și sănătăţii copilului. Studiul a inventariat cercetări anterioare care au legat mutaţiile de novo din spermă de posibilitatea dezvoltării afecţiunilor precum autismul sau schizofrenia la copil. De asemenea, studiul a cuantificat pentru prima oară mutaţiile de novo, calculând că un bărbat de 40 de ani are 65 de mutaţii ale materialului genetic, mai mult decât dublu faţă de un tată de 20 de ani. Studiul oferă unele dintre primele argumente solide cu privire la creșterea cazurilor de autism, sublinia Fred Volkmar, director al The Child Study Center at the Yale School of Medicine. Legăturile dintre vârsta paternă și problemele psihiatrice la copii, incluzând tulburări din spectrul autismului, schizofreniei și tulburărilor bipolare, dar și ADHD-ului au fost puse în lumină și de alte studii, precum cel publicat în JAMA Psychiatry.[14]

Taţii cu vârsta de 45 de ani au o probabilitate mai mare de a avea un copil care să moară înainte de maturitate, din cauza unor defecte congenitale, a arătat un studiu al Universităţii Aarhus din Danemarca. Comentând aceste rezultate, Jin Liang Zhu, cercetătorul principal al studiului, afirma că „riscurile unei paternităţi târzii sunt profunde, dar sunt lucruri de care oamenii nu sunt adesea conștienţi”.[15]

Erorile genetice ale spermei cresc cu o jumătate de procent la vârsta de 40 de ani, cu 2% la 50 de ani și cu 5%, respectiv 20%, atunci când bărbatul ajunge la vârsta de 60 și de 80 de ani, afirmă profesorul Less Sheffield, de la Melbourne’s Murdoch Childrens Research Institute. Un motiv în plus, avertizează Sheffield, pentru ca bărbaţii să evalueze riscurile paternităţii târzii, la fel ca și femeile.

Vorbim de o paternitate târzie începând cu vârsta de 40 de ani, crede Allan Pacey, profesor de andrologie la Universitatea din Sheffield, care susţine că organismul uman e cel mai pregătit să conceapă în al treilea deceniu de viaţă și că, atât bărbaţii cât și femeile ar trebui să aibă copii înainte de 35 de ani, pentru a evita complicaţiile.

Totuși, uneori chiar și medicii își asumă riscuri – la 40 de ani, dr. Turek a devenit tată pentru a doua oară. Conștient de faptul că un cuplu de orice vârstă are un risc de 3 procente să aducă pe lume un copil cu afecţiuni congenitale, medicul a ajuns la concluzia că, deși riscurile se dublau din pricina vârstei sale, nu erau încă de o anvergură care să-l înspăimânte. Nici cercetătorul islandez Kári Stefánsson nu descurajează cuplurile mai puţin tinere să încerce să aibă un copil. Un risc de 2 sau 3% poate fi interpretat diferit „când te uiţi la el în contextul tuturor pericolelor cu care ne confruntăm, de când suntem concepuţi și până când murim”, punctează cercetătorul.

Stefánsson nu este însă singurul expert care avertizează totuși că, deși riscul individual rămâne unul relativ redus, societatea ar putea plăti un preţ piperat pentru tendinţa de a amâna experienţa de părinte pentru vârste tot mai mature.

În contextul unei îmbătrâniri tot mai semnificative a societăţilor dezvoltate, Avi Reichenberg, psihiatru specializat în studiul relaţiilor dintre vârsta paternă și disfuncţiile genetice ale copiilor, se declară îngrijorat de problemele cu care ne vom confrunta în anii viitori. Cum schizofrenia debutează de obicei în adolescenţă sau tinereţe, Reichenberg se întreabă cine va putea îngriji acești copiii, dacă taţii lor, deja bine instalaţi în al 7-lea deceniu de viaţă, vor suferi de demenţă senilă.

„Dacă aveţi 40 de ani și încercaţi să aveţi un copil, faceţi tot ce puteţi”, este sfatul lui Harry Fisch, care adaugă că le recomandă insistent bărbaţilor și femeilor deopotrivă să încerce să-și aducă pe lume copiii cât mai devreme cu putinţă. De fapt, aceasta este atitudinea pe care o adoptă mulţi specialiști în domeniu – mai degrabă decât să descurajeze cuplurile care ajung la ei dorindu-și un copil pe ultima sută de metri, încearcă să încurajeze cuplurile tinere să nu amâne rolul de părinte pentru o perioadă ulterioară, adesea înţesată de riscuri și de necunoscut. Dar și de miracol, după cum confirmă părinţii trecuţi de prima tinereţe, care își privesc a doua parte a vieţii (și) prin ochii descendenţilor lor.

Împlinirile vieţii de părinte matur

O viaţă plină de schimbări – acestea sunt cuvintele în care-și rezumă experienţa de tată scriitorul și producătorul de televiziune Philip Lerman. În vârstă de 61 de ani și cu un fiu de 14 ani, Lerman rememorează toate avertizările și criticile primite atunci când și-a dezvăluit intenţiile de a deveni tată. E teribil să te gândești că ai putea fi pricina suferinţei copilului tău, scrie Lerman, dar dacă alternativa este să nu-l ai deloc, atunci alegerea devine ceva mai ușoară.

În timp ce inventariază aspectele mai puţin plăcute ale experienţei sale de tată – de la faptul că e confundat cu bunicul fiului său la temerea că paternitatea tardivă ar putea fi motivul tulburării de anxietate de care suferă fiul său, Lerman concluzionează că avantajele deţin monopolul în experienţa sa de părinte. Lucrează de acasă, cu un program redus, lucru imposibil în anii tinereţii, în care obișnuia să fie încă la birou la ora la care adorm copiii. Vârsta sa, mai apropiată de cea a unui bunic, e și cea căreia îi datorează răbdarea sa, dar și stabilitatea financiară – ceea ce se traduce în posibilitatea de a opta pentru o școală care să răspundă perfect nevoilor lui Max, dar și de a găsi cel mai bun terapeut pentru a-l ajuta în lupta cu anxietatea. Lerman e conștient că fiecare moment petrecut în compania fiului său este de aur, așa că savurează faptul că are posibilitatea de a investi în această relaţie ceea ce a obţinut de-a lungul anilor.

Jurnalistul BBC John Simpson vorbește despre miracolul care a invadat toate etajele existenţei sale, odată cu nașterea copilului său. Cu un fiu încă mic, deși este sexagenar, Simpson crede că își joacă rolul de tată mai bine decât a făcut-o cu fiicele sale deja adulte – ca tată tânăr, îi delegase soţiei sale toate responsabilităţile legate de îngrijirea copiilor.

Cu fiul său, Rafe, Simpson simte că a trăit o autentică imersiune în experienţa paternităţii, schimbând scutece, hrănindu-l, îngrijindu-l în zilele când era bolnav și jucându-se cu el în restul timpului. Jurnalistul afirmă că fiul său l-a legat de viaţă prin fire nevăzute, exact la vârsta în care simţea că începe să se îndepărteze de ea – are un motiv robust de a se întoarce teafăr acasă din zonele primejdioase de pe glob prin care îl poartă profesia sa.

Paternitatea târzie e descrisă prea adesea în tonuri întunecate, susţine Len Filppu, autorul cărţii Prime Time Dads: 45 Reasons to Embrace Midlife Fatherhood. Filppu, care a devenit tată la 49 de ani, crede că vârsta sa matură l-a pregătit pentru un rol prin excelenţă provocator, tocmai pentru că a reușit să rezolve până în această etapă a vieţii probleme dificile și să înveţe să trateze cu chibzuinţă, și uneori cu umor, absurdităţile vieţii. Nașterea copiilor săi i-a infuzat doze suplimentare de energie și de tinereţe, și l-a motivat să întreprindă orice este necesar (de la frecventarea conștiincioasă a sălii de sport la supunerea riguroasă la controale medicale periodice) pentru a-și spori șansele la o viaţă mai lungă și mai sănătoasă. Filppu nu crede că paternitatea târzie este o experienţă destinată fiecărui bărbat, dar susţine că, pentru cei binecuvântaţi să o parcurgă, este o mină ce ascunde comori nebănuite în măruntaiele ei.

Psihologul școlar Robert Morton consemnează trei caracteristici ale taţilor de peste 40 de ani pe care i-a intervievat: securitate financiară și profesională, înţelegerea și adaptarea la rolul patern așa cum este el creionat de societatea modernă și sentimentul pregnant al ruperii de viaţa dinainte de nașterea copiilor. De asemenea, Morton vorbește despre sensul pe care-l dobândește viaţa pentru proaspeţii taţi mai vârstnici – în timp ce colegii lor de generaţie se confruntă cu un vid de sens, deoarece și-au atins deja obiectivele trasate în tinereţe și se află în etapa cuibului gol, ultimii găsesc noi orizonturi și aspiraţii de explorat, deja conștienţi de faptul că „cele mai satisfăcătoare recompense nu mai pot fi găsite la locul de muncă, ci acasă”.

Să crești un copil e un lucru extraordinar, i s-a confesat lui Morton biologul Gene Morton, care își ţine bebelușul în braţe la 56 de ani. Mai ales la vârsta la care, subliniază el, rămân de trăit prea puţine experienţe din registrul celor pe care le guști pentru prima dată.

Printre avantajele părinţilor mai vârstnici se numără și un mediu familial mai stabil, „ în cazul părinţilor mai în vârstă, probabilitatea de a divorţa sau de a-și schimba partenerul fiind mai mică”, afirmă și Jeremy Davies, jurnalist specializat în politici sociale care lucrează pentru The Fatherhood Institute.

Copiii născuţi mai târziu în viaţă tind să joace un rol central în viaţa părinţilor, trăind din plin rolul de copii doriţi, și sunt expuși unei varietăţi de oportunităţi educaţionale, călătorind mai mult, frecventând școli mai bune, eventual private, și fiind implicaţi în tot felul de activităţi extracurriculare, subliniază psihologul Irena Milentijevic.

De altfel, un studiu[16] din 2016 a arătat că părinţii mai în vârstă tind să-și exercite rolul parental într-o manieră mai pozitivă, evitând sancţiunile verbale și fizice. Drept consecinţă, copiii lor întâmpină mai puţine dificultăţi comportamentale, sociale sau emoţionale.

În cele din urmă, chiar când este vorba despre un efort semnificativ pe care părintele trebuie să-l depună, cum este cazul creșterii gemenilor, „nu există o corelaţie directă între tinereţea părinţilor și eficacitatea acestora în îngrijirea multiplă”, susţine Keith Rees, CEO al the Twins and Multiple Births Association. Rees crede că vârsta unui părinte glisează pe un plan secundar, în timp ce capacitatea de a le oferi copiilor „un mediu sigur, iubitor și fericit” este testul de turnesol al unui parenting de calitate.

Bucurii și regrete înșiruite pe portativele timpului

În căușul unei experienţe pe care cei mai mulţi dintre părinţi o vor eticheta drept binecuvântată se strecoară inevitabil și regrete, temeri și experienţe indezirabile care semnează deslușit pe reverul celei mai apropiate dintre relaţiile umane.

Chiar dacă forma fizică a celor care devin părinţi în a doua jumătate a vieţii este încă bună, realitatea este că vor avea mai puţină energie decât un părinte tânăr, se vor simţi mai des epuizaţi și chiar ar putea să resimtă, poate în premieră, că sănătatea lor intră pe o pantă descendentă.

Este esenţial ca un părinte mai vârstnic să știe regula ridicării la pătrat, afirmă Kevin Arnold, director al Centrului pentru Terapie Cognitivă și Comportamentală din Columbus, Ohio. Dacă îngrijirea unui copil este o sarcină care capătă note covârșitoare, să crești doi copii sub 2 ani este o realitate care reclamă mai mult decât dublarea efortului iniţial, susţine Arnold, care știe din propria experienţă ce înseamnă să ai copii mici la o vârstă destul de înaintată. „Unu înseamnă unu, dar doi sunt patru”, sumarizează psihologul situaţia, pentru a-i avertiza pe viitorii părinţi vârstnici asupra consumului de energie inerent deciziei de a mări familia în acest stadiu al vieţii.

Pe deasupra, creșterea copiilor în acest stadiu al vieţii se suprapune peste îngrijirea propriilor părinţi, numele de „generaţia sandwich” reflectând fidel dubla încorsetare pe care o suportă cuplurile care aleg să aibă copiii tardiv.

Una dintre provocările întâmpinate de părinţii mai în vârstă în creșterea copiilor este tocmai „lipsa unui sprijin social”, subliniază Vincent Lim, directorul executiv al organizaţiei Focus on the Family Singapore. Copiii nu-și vor cunoaște bunicii sau aceștia vor fi în imposibilitatea de a juca un rol în educaţia lor, afirmă Lim, iar prietenii unui tată matur ar putea avea copii adulţi, în consecinţă se vor identifica mai greu cu problemele specifice ale tatălui vârstnic, eșuând în oferirea sprijinului de care acesta are nevoie.

Atunci când vorbește despre bucuria de a fi părinte chiar înainte de căderea definitivă a cortinei fertilităţii, jurnalista Jemima Lewis mărturisește că are un regret acut legat de faptul că i-a născut pe cei 3 copiii ai săi în intervalul de la 36 la 40 de ani: părinţii ei au deja 70 de ani și o stare precară de sănătate, iar jurnalista și-ar dori pentru copiii ei privilegiul de a-și cunoaște bunicii timp de decenii, așa cum l-a avut și ea, la rândul ei. Mai mult, Lewis și-ar dori să fie cândva bunică, dar nu una metusalemică. De fapt, probabil cea mai adâncă teamă a unui părinte vârstnic este că nici măcar lui nu i-a rămas suficient timp pe care să-l petreacă lângă copiii lui.

Chiar dacă ești copilul lui Paul McCartney, te simţi jefuit dacă tatăl tău moare în primii tăi 20 de ani de viaţă”, spune Julianne Zweifel, profesor de obstetrică și ginecologie la Universitatea Wisconsin. Deși admite că „nu există o vârstă bună pentru ca tatăl tău să moară”, jurnalista Helen McGurk știe totuși din propria experienţă că un tată mai în vârstă are șanse mai mici de a fi prezent la anumite etape din viaţa copiilor săi – absolvire, căsătorie sau nașterea primului nepot. Tatăl lui Helen a murit la 73 de ani, când fiica lui avea doar 23 de ani, și Helen încă simte gustul demolator al regretului că n-a avut ocazia de a i-i prezenta pe cei doi copii ai ei.

Moya Sarner are acum 30 de ani și a participat înainte să-i împlinească la aniversarea tatălui ei octogenar. Are o tolbă de amintiri speciale cu tatăl ei, dar și o dâră de spaimă care s-a prelins peste anii ei fragezi: după cum spune chiar ea, Moya a trăit în umbra morţii tatălui ei, după ce acesta a suferit primul infarct atunci când ea avea doar 7 ani. Viaţa ei s-a derulat între internări, crize reale și alarme false, orbirea tatălui și spaimele că l-ar putea pierde cu totul într-o zi – toate aceste evenimente au modelat dinamica vieţii lor de familie și au transformat-o, mult prea devreme, dintr-un copil îngrijit de tată, într-un soi de îngrijitor care obișnuia să-și mintă colegii de școală în privinţa vârstei tatălui, pe care o subţia convenabil cu un deceniu.

Margaret Cannington povestește despre faptul că tatăl său, de care o despărţeau 53 de ani, s-a implicat mai activ în creșterea ei decât reușise să o facă în cazul fraţilor ei mai mari, asigurând-o că nașterea ei l-a întinerit și ţinând pasul cu toate activităţile specifice copilăriei. În ciuda tuturor amintirilor frumoase pe care le are, Margaret spune că nu poate susţine totuși cu toată inima decizia persoanelor de a avea copii în a doua perioadă a vieţii. Timpul în care și-a îngrijit tatăl și moartea lui pe când era doar o adolescentă sunt experienţe pe care nu i le-ar dori nici măcar unui dușman, dar pe care, cel puţin din punct de vedere statistic, un copil născut mai târziu le va trăi, ca martor neajutorat al declinului fizic și mental al părintelui.

Copiii care n-au cunoscut versiunea mai tânără a părinţilor decât din poze îngemănează în povestirile lor regretul și recunoștinţa, într-o încâlceală emoţionantă. „Vârsta părintelui meu afectează modul în care îmi trăiesc viaţa în fiecare zi”, conchide Kaitlyn Wylde într-un articol semnat în The Huffington Post. Și totuși, pe Kaitlyn nu o despart de părinţii ei „decât” 4 decenii. A fost ultimul copil al unei familii care nu se aștepta să reia etapa scutecelor și jucăriilor zornăitoare și care se stabilizase din punct de vedere financiar și relaţional până la nașterea mezinei. În ciuda faptului că răsfăţul și grija cu care a fost crescută ar fi putut trezi invidia fraţilor mai mari, născuţi în perioade ceva mai agitate ale vieţii de familie, Kaitlyn simte că ea este cea care are motive reale să-i invidieze. În copilărie, a tânjit după întâlniri de familie aglomerate, unde scaunele nu sunt niciodată îndeajuns, tocmai pentru că unicul bunic pe care-l știa murise când ea avea 8 ani, la fel ca alte rude, lăsându-i senzaţia că este „ca o șopârlă care trăia printre dinozauri”.

Kaitlyn și-a convertit teama că timpul ei cu părinţii e mai limitat decât al altor copii într-o celebrare continuă a timpului care i-a fost dat – îi sună zilnic și-i vizitează o dată la câteva săptămâni. A înţeles că, deși șansele ei de a avea părinţii alături în etapele importante ale vieţii ei nu sunt cele mai mari, nimănui „nu i s-a promis nimic” pe această temă. Deja unii prieteni și-au pierdut părinţi mai tineri din cauza accidentelor, cancerului sau terorismului – evenimente pe care nu le poate prevedea nicio statistică și nu le poate preveni nici cea mai înţeleaptă planificare familială.

Probabil fiecare poveste de acest fel este o ţesătură de binecuvântări și de privaţiuni care gravitează totuși, inevitabil, în jurul factorului timp, presând părintele și copilul să privească spre viitor cu mai multă strângere de inimă decât restul.

N-am știut ce înseamnă un părinte vârstnic tocmai pentru că părinţii mei erau atât de tineri când m-am născut eu și aș fi spus oricând că un părinte tânăr este cel mai bun cadou cu care ai putea porni în viaţă. Până când m-am apropiat de bunicul soţului meu – cel de care ne-am bucurat o vreme mai lungă, după ce toţi bunicii au plecat, mai abrupt sau mai lin, dintre noi. Cel care a fost, prin caracter și prin forţa împrejurărilor, mai degrabă un tată decât un bunic; unul în vârstă totuși, căruia îi estimam uneori, plini de speranţă, șansele de a trăi suficient de mult cât să ne vadă la o vârstă cât mai coaptă.

La moartea lui, printre cuvintele de mângâiere care se spun în asemenea ocazii, am auzit unul care nu le era destinat celor îndoliaţi, dar care a ajuns întâmplător la mine și a rămas acolo, dăltuit pe o strună de suflet. „A fost mai mult decât un tată”, a spus o voce. „Un tată e un tată. Ce poate fi mai mult decât un tată?”, i-a răspuns o altă voce. Purtam în mine un răspuns nelămurit, peste care au căzut destule anotimpuri și despărţiri până ce și-a plăsmuit forma: o inimă de tată, chiar dacă bate într-un trup obosit de bunic poate valora cât o familie, dacă aceasta lipsește.

Într-o existenţă de o subţirime dureroasă, vârsta va rămâne mereu un reper important. Nu cel mai important, totuși. Uneori, când văd un bărbat căruia timpul i-a înghiţit necruţător tinereţea însoţind un copil cu umeri cruzi și ochi limpezi, îmi amintesc de bunicul jumătăţii mele. De sărbătoarea în care transforma orice întâlnire a noastră, de iubirea în care erau împachetate toate cuvintele și faptele lui. De cum rămânea în poarta casei, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi și mâna ridicată a rămas bun, până ce ne pierdeam de tot în zare.

Într-o lume în care prea multe nevoi sunt răsădite pe un sol mustind de nesiguranţă, a fi un tată autentic poate fi cea mai mare binecuvântare ce poate poposi peste viaţa și peste viitorul unui copil.

 

Footnotes
[1]„Yash S. Khandwala, Chiyuan A. Zhang, Ying Lu, Michael L. Eisenberg, «The age of fathers in the USA is rising: an analysis of 168.867.480 births from 1972 to 2015», în Human Reproduction, vol. 32, 1 octombrie 2017, https://academic.oup.com/humrep/article/32/10/2110/4096427”.
[2]„Isabelle Bray, David Gunnell, George Davey Smith, «Advanced paternal age: How old is too old?», în Journal of Epidemiology and Community Health, oct. 2006, 60(10): 851–853, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2566050/#ref6”.
[3]„Statistisches Bundesamt Deutschland (2004a), citat în Bianca Kühnert, Eberhard Nieschlag, «Reproductive functions of the ageing male», în Human Reproduction Update, vol. 10, 1 iulie 2004, https://academic.oup.com/humupd/article/10/4/327/635699”.
[4]„ P. Astolfi, A. de Pasquale, L.A. Zonta, «Late paternity and stillbirth risk», în Human Reproduction, vol. 19, ediţia 11, 1 nov. 2004; https://academic.oup.com/humrep/article/19/11/2497/2356355”.
[5]„Elise de La Rochebrochard, Jacques de Mouzon, François Thépot, Patrick Thonneau și the French National IVF Registry (FIVNAT) association, «Fathers over 40 and increased failure to conceive: the lessons of in vitro fertilization in France», în Fertility and Sterility, mai 2016, 85(5):1420-4; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16616749”.
[6]„Mohamed Hassan, Stephen R. Killick, «Effect of male age on fertility: evidence for the decline in male fertility with increasing age», în Fertility and Sterility, iun. 2003, 79 Suppl 3:1520-7; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12801554”.
[7]„De la Rochebrochard E1, Thonneau P., «Paternal age >or=40 years: an important risk factor for infertility», în American Journal of Obstetrics and Gynecology, oct. 2003, 189(4):901-5; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/14586322”.
[8]„European Society of Human Reproduction and Embryology, «Delivery rates in IVF are affected by the age of the male partner: Study of almost 19,000 treatment cycles shows decline in success rate with increasing male partner age», în ScienceDaily, iul. 2017; https://www.sciencedaily.com/releases/2017/07/170703083236.htm”.
[9]„Klonoff-Cohen HS1, Natarajan L., «The effect of advancing paternal age on pregnancy and live birth rates in couples undergoing in vitro fertilization or gamete intrafallopian transfer», în American Journal of Obstetrics and Gynecology, aug. 2004, 191(2):507-14; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15343228”.
[10]„R. Slama, J. Bouyer, G. Windham, L. Fenster, A. Werwatz, S.H. Swan, «Influence of paternal age on the risk of spontaneous abortion», în American journal of epidemiology, mai 2005, 161(9):816-23; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15840613/”.
[11]„K. Kleinhaus, M. Perrin, Y. Friedlander, O. Paltiel, D. Malaspina, S. Harlap, «Paternal age and spontaneous abortion», în Obstetrics and gynecology, aug. 2006, 108(2):369-77; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16880308”.
[12]„Yash S. Khandwala, Valerie L Baker, Gary M Shaw, David K Stevenson, Harold K Faber, Ying Lu, Michael L. Eisenberg, «Association of paternal age with perinatal outcomes between 2007 and 2016 in the United States: population based cohort study», în The BMJ, oct. 2018, 363:k4372, https://www.bmj.com/content/363/bmj.k4372”.
[13]„Augustine Kong, Michael L. Frigge, Gisli Masson, Soren Besenbacher, «Rate of de novo mutations, father’s age, and disease risk», în Nature, aug. 2012, 488(7412): 471–475.”
[14]„Brian M. D’Onofrio, Martin E. Rickert; Emma Frans, et al, «Paternal Age at Childbearing and Offspring Psychiatric and Academic Morbidity», în JAMA Psychiatry, apr. 2014, 71(4):432-438; https://jamanetwork.com/journals/jamapsychiatry/fullarticle/1833092”.
[15]„https://www.bionews.org.uk/page_90116”.
[16]„Tea Trillingsgaard, Dion Sommer, «Associations between older maternal age, use of sanctions, and children’s socio-emotional development through 7, 11, and 15 years», în European Journal of Developmental Psychology, dec. 2016, 15(2):1-15; https://www.researchgate.net/publication/311779371_Associations_between_older_maternal_age_use_of_sanctions_and_children’s_socio-emotional_development_through_7_11_and_15_years”.

„Yash S. Khandwala, Chiyuan A. Zhang, Ying Lu, Michael L. Eisenberg, «The age of fathers in the USA is rising: an analysis of 168.867.480 births from 1972 to 2015», în Human Reproduction, vol. 32, 1 octombrie 2017, https://academic.oup.com/humrep/article/32/10/2110/4096427”.
„Isabelle Bray, David Gunnell, George Davey Smith, «Advanced paternal age: How old is too old?», în Journal of Epidemiology and Community Health, oct. 2006, 60(10): 851–853, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2566050/#ref6”.
„Statistisches Bundesamt Deutschland (2004a), citat în Bianca Kühnert, Eberhard Nieschlag, «Reproductive functions of the ageing male», în Human Reproduction Update, vol. 10, 1 iulie 2004, https://academic.oup.com/humupd/article/10/4/327/635699”.
„ P. Astolfi, A. de Pasquale, L.A. Zonta, «Late paternity and stillbirth risk», în Human Reproduction, vol. 19, ediţia 11, 1 nov. 2004; https://academic.oup.com/humrep/article/19/11/2497/2356355”.
„Elise de La Rochebrochard, Jacques de Mouzon, François Thépot, Patrick Thonneau și the French National IVF Registry (FIVNAT) association, «Fathers over 40 and increased failure to conceive: the lessons of in vitro fertilization in France», în Fertility and Sterility, mai 2016, 85(5):1420-4; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16616749”.
„Mohamed Hassan, Stephen R. Killick, «Effect of male age on fertility: evidence for the decline in male fertility with increasing age», în Fertility and Sterility, iun. 2003, 79 Suppl 3:1520-7; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12801554”.
„De la Rochebrochard E1, Thonneau P., «Paternal age >or=40 years: an important risk factor for infertility», în American Journal of Obstetrics and Gynecology, oct. 2003, 189(4):901-5; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/14586322”.
„European Society of Human Reproduction and Embryology, «Delivery rates in IVF are affected by the age of the male partner: Study of almost 19,000 treatment cycles shows decline in success rate with increasing male partner age», în ScienceDaily, iul. 2017; https://www.sciencedaily.com/releases/2017/07/170703083236.htm”.
„Klonoff-Cohen HS1, Natarajan L., «The effect of advancing paternal age on pregnancy and live birth rates in couples undergoing in vitro fertilization or gamete intrafallopian transfer», în American Journal of Obstetrics and Gynecology, aug. 2004, 191(2):507-14; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15343228”.
„R. Slama, J. Bouyer, G. Windham, L. Fenster, A. Werwatz, S.H. Swan, «Influence of paternal age on the risk of spontaneous abortion», în American journal of epidemiology, mai 2005, 161(9):816-23; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15840613/”.
„K. Kleinhaus, M. Perrin, Y. Friedlander, O. Paltiel, D. Malaspina, S. Harlap, «Paternal age and spontaneous abortion», în Obstetrics and gynecology, aug. 2006, 108(2):369-77; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16880308”.
„Yash S. Khandwala, Valerie L Baker, Gary M Shaw, David K Stevenson, Harold K Faber, Ying Lu, Michael L. Eisenberg, «Association of paternal age with perinatal outcomes between 2007 and 2016 in the United States: population based cohort study», în The BMJ, oct. 2018, 363:k4372, https://www.bmj.com/content/363/bmj.k4372”.
„Augustine Kong, Michael L. Frigge, Gisli Masson, Soren Besenbacher, «Rate of de novo mutations, father’s age, and disease risk», în Nature, aug. 2012, 488(7412): 471–475.”
„Brian M. D’Onofrio, Martin E. Rickert; Emma Frans, et al, «Paternal Age at Childbearing and Offspring Psychiatric and Academic Morbidity», în JAMA Psychiatry, apr. 2014, 71(4):432-438; https://jamanetwork.com/journals/jamapsychiatry/fullarticle/1833092”.
„Tea Trillingsgaard, Dion Sommer, «Associations between older maternal age, use of sanctions, and children’s socio-emotional development through 7, 11, and 15 years», în European Journal of Developmental Psychology, dec. 2016, 15(2):1-15; https://www.researchgate.net/publication/311779371_Associations_between_older_maternal_age_use_of_sanctions_and_children’s_socio-emotional_development_through_7_11_and_15_years”.