Sursă de bancuri sau chiar de povești cu subînţeles, relaţia dintre soacre și nurori pare a sta sub semnul unor sensibilităţi deosebite.
Ce probleme apar cel mai frecvent în cadrul triunghiului soţ-soţie-soacră mare, care sunt consecinţele lor asupra familiei și cum se rezolvă conflictele sunt doar câteva dintre întrebările ce pot deschide calea către o poveste cu final fericit.
Soacre și nurori: tradiţie și stereotipuri culturale
În cartea Soacre și nurori. La cine este cheia?, Aurora Liiceanu vorbește despre rolul tradiţiei locale ca element ce modelează dinamica dintre cele două părţi. În Marea Britanie, spre exemplu, nurorile nu se feresc să condamne obiceiul soacrelor de a pătrunde ostentativ în viaţa de cuplu; în Franţa, cutumele acordă prioritate mamelor de fete (ce ocupă un rol mai important decât cele de băieţi), iar în Italia se spune că mamele plâng la nunta băieţilor nu de bucurie, ci de gelozie, deoarece își simt ameninţată poziţia în familie.
Modele perpetuate din generaţie în generaţie există peste tot în lume.
Stereotipurile culturale ale soacrelor italiene acoperă două extreme: ale femeilor care își consideră tinerele nurori adevărate competitoare și ale celor care se „infiltrează” în familiile proaspăt întemeiate, implicându-se în treburile casnice și în creșterea nepoţilor doar pentru a-și exercita mai ușor controlul asupra rudelor.
Modele perpetuate din generaţie în generaţie există peste tot în lume. În unele locuri, obiceiurile adânc împământenite sunt supuse unor procese de adaptare la nou; în altele, ele persistă cu obstinaţie și resping tendinţele de modernism care propun tipare distincte. Este și cazul Indiei, unde nora devine prin tradiţie slujitoarea soacrei, fapt confirmat de mire încă din timpul ritualului de căsătorie Bengali, când îi comunică oficial mamei – „ţi-am adus o servitoare”.
Soacre și nurori: cultura populară în România
Din fericire, pe tărâmul autohton, tradiţia nu împinge lucrurile într-o extremă evident nefavorabilă uneia dintre părţi. Cu toate acestea, și la noi sunt proverbiale situaţiile conturate în jurul interacţiunii noră-soacră, despre care se spune că întâmpină multe intemperii.
Cât de reală este drama pe care folclorul o prezintă într-o notă ironică, făcând haz de necaz?
În cultura populară, soacra este întruchipată drept posesivă și intruzivă, incapabilă să respecte spaţiul personal al cuplului, nora se confundă cu un personaj dornic să submineze autoritatea „rivalei”, în timp ce bărbatul depășit de situaţie rămâne, invariabil, prins undeva la mijloc.
Cât de reală este drama pe care folclorul o prezintă într-o notă ironică, făcând haz de necaz? Răspunsul vine în nuanţe multiple, în funcţie de cazurile particulare. Structural, însă, există o bază comună de unde se pot naște câteva probleme des întâlnite.
„Tainele” relaţiei mamă-fiu
Pentru psihologul american Lawrence Kohlberg, totul pleacă de la relaţia mamă-fiu. Acesta spune că „legătura afectivă a băiatului cu mama sa este adâncă, are loc înainte ca identitatea lui sexuală și conceptul de sine să-i permită să-și dezvolte o legătură cu tatăl și o subordonare faţă de el”.
În mod evident, o legătură afectivă nu ridică probleme în sine. Dar preocuparea excesivă a mamei faţă de legătura cu fiul poate crea un dezechilibru major. Psihoterapeutul Claudiu Ganciu afirmă că, indiferent de vârstă ori experienţă, unele mame își doresc continuarea relaţiei începute când bărbatul era bebeluș, considerându-i partenera un pericol la adresa acestui deziderat, o persoană posibil condusă de intenţii ascunse.
Pentru mamele din această categorie, faptul că anii au trecut, iar bebelușul a ajuns un adult cu acte în regulă, cu limite, aspiraţii și abilităţi proprii, reprezintă un detaliu insignifiant. De dragul trecutului, ele tergiversează acceptarea independenţei fiului, privit încă prin prisma vechiului statut de copil vulnerabil care trebuie să ofere și să primească în mod necondiţionat dragoste.
„Multe mame îşi cresc copiii pentru a fi iubite de aceştia, şi nu pentru a se descurca singuri în viaţă şi a avea grijă de generaţia următoare”, precizează psihoterapeutul.
Afirmaţia se potrivește în special femeilor care transformă maternitatea în scop existenţial unic, așteptând de la copilul matur disponibilitate permanentă, recunoștinţă pentru sacrificiile făcute și alinierea propriilor nevoi la dorinţele părintelui, refractar ideii că adultul se poate împlini în afara familiei de bază.
În acest context, relaţia noră-soacră devine o relaţie toxică, de putere, în care fiecare vizează supremaţia – un raport ostil, stabilit între două femei ce se luptă pentru dragostea aceluiași bărbat, explorând cea mai eficientă armă avută la îndemână, timpul: soacra invocă trecutul, ca depozitar al unor amintiri la care are acces; nora valorifică prezentul și viitorul, resurse pe care le stăpânește din plin.
Ce se poate face pentru echilibrarea situaţiei, pentru diminuarea spiritului competitiv și pentru dobândirea unui simţ real al graniţelor de proximitate?
Specialiștii recomandă cuplurilor să descopere identitatea și limitele propriei familii, fără a elimina total prezenţa socrilor din peisaj, dar combătând comportamentele intruzive printr-o serie de graniţe bine trasate, convenabile ambilor parteneri.
Un rol semnificativ în acest demers îl are bărbatul, care trebuie să acţioneze asemenea unui mediator între soţie și mamă, adică între două identităţi puternice, aflate în opoziţie. Pe de altă parte, asertivitatea nurorii ocupă și ea un loc important, aceasta având responsabilitatea de a învăţa să spună „nu” atunci când sunt încălcate convenţiile menite a proteja autonomia cuplului.
Triunghiul tată-mamă-copil
Profund atașate de fiu și confruntate cu teama marginalizării, unele mame nu dezvoltă un conflict personal cu partenera aleasă de el, ci se simt incomodate de însăși calitatea de noră. Fără a cunoaște îndeaproape opţiunea sentimentală a fiului, concretizată într-o fiinţă în carne și oase, cu atuuri incontestabile, mamele de băieţi pornesc de la premisa că propunerea acestora nu este suficient de bună pentru a fi primită în mijlocul „tribului”. Drept urmare, pornesc o adevărată acţiune de îndepărtare a elementului intruziv, incompatibil cu statu-quoul familiei.
Psihoterapeutul Viorel Nedelcu descrie această reacţie pripită întâlnită în rândul mamelor, uneori și al taţilor, drept răspunsul inconştient de respingere a unui „străin” ce vine să destrame armonia întregului. Atitudinea este instinctivă, generată de dorinţa de a păstra intact triunghiul tată-mamă-copil.
Cazurile în care soacra își respinge de la bun început nora creează cele mai complicate naraţiuni, ducând la tensiuni permanente. Dacă se întâmplă astfel, celei din urmă îi va fi aproape imposibil să-și revendice un loc legitim în cadrul familiei.
În timp ce impresiile pozitive se schimbă cu ușurinţă în păreri negative, regula nu se aplică și în sens invers. În economia timpului, o primă impresie negativă atârnă infinit mai greu decât o primă impresie pozitivă.
„O percepţie odată instalată cu greu se schimbă în timp. De aceea, noul cuplu trebuie să se separe de familia de origine şi să limiteze orice intervenţie”, punctează psihoterapeutul Viorel Nedelcu. „Speranţa că timpul le va rezolva se dovedeşte cel mai adesea eronată.”
Deoarece nu ne stă în putere să controlăm părerile celorlalţi despre noi, trebuie să gestionăm atent riscurile venite odată cu ele. Astfel, dacă problemele apar încă de la începutul relaţiei, este bine să abordăm diplomat situaţia, să ne exprimăm selectiv gândurile și emoţiile, fără a jigni persoane ori a leza sentimente. În cazul convieţuirii sub același acoperiș, se recomandă separarea de socri, căci traiul la comun în condiţii de stres lasă loc compromisurilor ce afectează viaţa de cuplu.
Soacre și nurori, candidate la o relaţie ideală
Unii spun că soacrele sunt responsabile de altercaţiile avute cu nurorile; alţii, că bărbaţii, mereu incapabili să medieze relaţiile dintre parteneră și familia de origine, poartă vina cea mare; iar alţii, că nurorile, în calitatea lor de nou-venite, au datoria de a renunţa la pretenţii și de a se conforma cerinţelor trasate.
Adevărul este mereu undeva la mijloc, pendulând între motivaţii autosuficiente și argumente subiective. Însă, indiferent cine dă tonul, fiecare dintre cei implicaţi trebuie să contribuie la atingerea unui climat de pace în sânul familiei, înţelegând nevoile celuilalt: mamele trebuie să înţeleagă nevoia fiilor de a se desprinde de căminul originar; fiii trebuie să înţeleagă nevoia soţiilor de a fi acceptate de socri; nurorile trebuie să înţeleagă nevoia soacrelor de a-și menţine un rol activ în viaţa copiilor deveniţi adulţi.
Totuși, înainte de orice intenţie, preferinţă sau revendicare, fiecare trebuie să înţeleagă faptul că toată lumea are nevoie de dragoste, dar și de spaţiu privat. Doar pornind de la această realitate (restrictivă adesea) se poate ajunge la ceea ce Aurora Liiceanu numește o relaţie ideală între soacră și noră – o relaţie în care depărtarea și apropierea sunt bine gândite și controlate; o relaţie în care fiecare acceptă că există (și) lucruri pe care nu le înţelege.
Citește și: Cum ne pot apropia niște certuri în familie
