A demonstrat ştiinţa că nu există Dumnezeu? Nu. Acesta este răspunsul simplu și adevărat.
Marchizul Pierre-Simon Laplace (1749-1827), matematician şi astronom, unul dintre cei mai influenţi oameni de ştiinţă ai istoriei, avea întâlnire cu Napoleon Bonaparte. Laplace venise să-i ofere primului consul al republicii un volum din cartea sa, Traité de mécanique céleste („Tratat de mecanică cerească“) – o analiză a sistemului solar, care completa concluziile lui Isaac Newton.
Napoleon l-a întâmpinat tranșant pe savant: „Domnule Laplace, mi s-a spus că aţi scris această voluminoasă lucrare despre sistemul universului şi nici măcar nu L-aţi menţionat vreodată pe Creatorul Său.“ Iar, Laplace, „ferm ca un martir“, i-a răspuns viitorului împărat: „Je n’avais pas besoin de cette hypothèse-là.“ (Nu am avut nevoie de această ipoteză)[1].
După două secole, presupusa replică a lui Laplace şi-a găsit un prestigios ecou în cuvintele celui mai cunoscut om de ştiinţă al prezentului, Stephen Hawking. Conform cărţii The Grand Design (2010)[2], Universul a apărut „din nimic“ datorită forţei gravitaţionale, iar forţele naturii sunt un accident întâmplat în fărâma de Univers locuită de noi. „Este posibil să răspundem la aceste întrebări în totalitate pe tărâm ştiinţific, fără să invocăm vreo fiinţă divină“, crede Hawking.
„Toţi oamenii care gândesc sunt atei“, declara fără diplomaţie scriitorul american Ernest Hemingway, iar ecourile afirmaţiei sale sunt prezente și în discursurile ateilor contemporani.
Argumentul „naiv“…
A demonstrat deci ştiinţa că Dumnezeu nu există? Nu. Acesta este răspunsul simplu și adevărat. Știinţa nu poate demonstra inexistenţa lui Dumnezeu, aşa cum nu poate demonstra nici inexistenţa unicornului sau a altor fiinţe mitologice. O asemenea demonstraţie ar cere omniscienţă, iar ştiinţa, prin teoretizarea de la particular la general, nu poate oferi răspunsuri definitive. Şi atunci este mitul „știinţa a demonstrat că Dumnezeu nu există deja spulberat?“ Nu tocmai.
În realitate, cei mai mulţi atei consideră că o asemenea manieră de abordare a problemei este naivă şi incompletă. De pildă, Richard Dawkins recunoştea relativ recent: „Nu pot fi sigur că Dumnezeu nu există.“[3] Dar mărturisirea lui Dawkins, departe de a fi dovada îndoielilor sale cu privire la propriile convingeri ateiste, reflectă mai degrabă o atitudine similară cu a unui alt faimos ateu: „Emoţional, sunt ateu. Nu am nicio dovadă pentru a demonstra că Dumnezeu nu există, dar am o puternică bănuială că aşa este, şi de aceea nu vreau să-mi pierd timpul“.
Stephen Hawking însuşi îşi detalia poziţia într-un interviu televizat: „Dumnezeu poate să existe (dar ştiinţa poate explica Universul fără să aibă nevoie de un creator).“ În aceeaşi manieră explica Hawking şi răspunsul lui Laplace pentru Napoleon.
…și contraargumentul „creativ“
Aşadar, mitul cu miză nu este „Ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu nu există“, ci „Ştiinţa a demonstrat că nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica Universul“.
Anunţul cercetătorilor de la CERN, cu privire la descoperirea bossonului Higgs (particula lui Dumnezeu), a reîmprospătat senzaţia că suntem pe punctul de a explica ştiinţific în totalitate atât originea, cât şi evoluţia Universului. Ce se va întâmpla cu religia şi cu Dumnezeu după acest moment?
Sir Arthur C. Clarke, inventatorul britanic ateu, are o variantă de răspuns: „Ştiinţa poate distruge religia ignorând-o, la fel de bine cum o poate face demontându-i doctrinele. Nimeni nu a demonstrat, din câte ştiu eu, inexistenţa lui Zeus sau a lui Thor, și totuși ei mai au doar câţiva urmaşi azi.“[4]
Sau, după părerea profesorului de filosofie Theodore Schick Jr., de la Muhlenberg College, SUA, „demonstrând că Dumnezeu nu este necesar pentru a explica ceva, ştiinţa a demonstrat că nu există niciun motiv să credem în existenţa lui Dumnezeu mai mult decât credem în existenţa“[5] altor entităţi ireale.
Numărătoarea inversă
Într-adevăr, în ultimele secole, ştiinţa a furnizat date şi teorii care au intrat în contradicţie cu învăţăturile Bisericii. Biologia, geologia şi astronomia au furnizat răspunsuri naturaliste pentru ceea ce înainte era considerat „domeniul“ exclusiv al lucrării lui Dumnezeu. Astfel, pe măsură ce ştiinţa umple golurile cunoaşterii, religiei îi rămân tot mai puţine fenomene pe care să le explice prin intervenţia lui Dumnezeu. Pare suficient ca ştiinţa să aibă răbdare, iar când numărătoarea inversă va ajunge la momentul 0 (punctul fără întoarcere), religia va ieşi cu totul din sfera rezonabilului şi, odată cu ea, şi Dumnezeu.
Punctul fără întoarcere
Un asemenea punct nu există în realitate, subliniază însă fizicianul şi astronomul John P. Millis, de la Universitatea Anderson, SUA. „Nu suntem acolo încă şi, ca oameni de ştiinţă, cred că este de datoria noastră să recunoaştem că nu vom fi niciodată acolo.“[6]
Originea Universului este unică, un eveniment irepetabil experimental.
Originea Universului este unică, un eveniment irepetabil experimental. Experimentele precum cele din acceleratorul de particule de la CERN pot simula condiţiile originale, însă nu le pot reproduce. Incertitudinile nu pot fi eliminate complet şi deci nu putem ajunge să explicăm complet şi absolut Universul.
Privind lucrurile din alt unghi, autorul şi apologetul creştin Gregory Koukl lărgeşte orizontul dezbaterii: „Unii sunt de părere că, dacă ştiinţa nu ne dă suficiente motive să credem în ceva, atunci nu există niciun motiv să credem. Aceasta este pur şi simplu falsa presupoziţie
a ştiinţei.“
De pildă, în cazul minunilor considerate acum imposibilităţi ştiinţifice, nimeni nu poate garanta că nu vor fi considerate posibile în viitor, în condiţiile unor descoperiri care să ne revoluţioneze gândirea precum fizica cuantică, în care legile fizice, aşa cum le ştim noi, nu sunt suficiente pentru explicarea fenomenelor. Dumnezeu circumscrie ştiinţa.
Citește și: Teoria BIG BANGULUI
Poziţia actuală a frontului
Întrebările momentului sunt: „Ce a cauzat acea explozie primordială – Big Bangul responsabil de apariţia Universului? Şi de ce există ceva în loc de nimic?“ În acest moment, ştiinţa nu poate oferi răspunsuri clare, iar teoria universurilor paralele[7] a lui Stephen Hawking nu este acceptată unanim.
Şi chiar dacă Hawking ar avea dreptate, ar însemna că universul nostru, care până nu demult însemna tot ce există, trebuie redefinit ca o mică parte din tot ce există, adică domeniul despre care putem obţine informaţii. În final, teoria universurilor paralele ne cere de fapt să credem că există ceva dincolo de universul nostru – alte universuri. Dar dacă putem considera logică existenţa unui număr infinit de universuri dincolo de domeniul despre care putem obţine informaţii, cu cât mai logică este credinţa că, undeva în afara universului nostru, despre care avem informaţii şi pe care îl putem studia (până la un punct) ştiinţific, există Dumnezeu?
Şi, după cum observa jurnalistul George Johnson[8], cei ce caută legea matematică unică responsabilă de apariţia Universului vor trebui, dacă ar găsi-o, să găsească apoi o altă lege
care să explice de unde a venit această lege… şi în final să explice de ce este matematic Universul, de unde vine matematica şi ce sunt numerele.
În concluzie, ştiinţa nu poate demonstra că nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica pe deplin Universul. Lucru pe care se pare că îl intuia şi Albert Einstein, care, deşi eticheta drept naivă ideea unui Dumnezeu personal care răspunde la rugăciuni, totuşi se descria mai degrabă agnostic decât ateu: „Oricine este implicat serios în studiul ştiinţei devine convins că un spirit se manifestă în legile Universului – un spirit mult superior celui al omului…“[9].
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
