În urmă cu mai bine de un deceniu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului decidea că refuzul încuviinţării adopţiei unui copil minor de către partenera de viaţă a mamei acestuia nu constituie o discriminare în exerciţiul dreptului la viaţă privată și familială a persoanelor de același sex. A constituit aceasta o înfrângere răsunătoare pentru susţinătorii drepturilor homosexualilor?
Mai degrabă, s-ar putea spune că o bătălie a fost pierdută, dar nu şi războiul. Hotărârea[1] nu exprima o poziţie de principiu cu privire la adopţia de către cuplurile homosexuale. De fapt, dreptul la adopţie nu este garantat ca atare de Convenţia Drepturilor Omului, aşa că instanţa de la Strasbourg verifica numai dacă reclamanţii au suferit un tratament discriminatoriu faţă de alte persoane aflate în situaţii comparabile.
De altfel, în 2008, Curtea a constatat o încălcare a drepturilor unei persoane de orientare homosexuală, căreia autorităţile franceze au refuzat să-i acorde aviz favorabil în vederea adopţiei, motivând că modul acesteia de viaţă nu putea să-i ofere copilului o familie şi o figură paternă şi ar fi afectat astfel dezvoltarea ulterioară a copilului[2].
Cum însă dreptul francez permitea adopţia unui copil de către o persoană celibatară, fără să facă diferenţe în funcţie de orientarea sa sexuală, Curtea a considerat că reclamanta a fost victima unei discriminări. Dacă, în cauza de faţă, Curtea a ajuns la o concluzie diferită, aceasta se explică prin specificul legislaţiei franceze.
Mingea trimisă în terenul legiuitorului naţional
Cele două reclamante formează un cuplu din 1989. În 2000, una dintre acestea a dat naştere unui copil în urma unei inseminări artificiale, iar ulterior partenera sa a formulat o
cerere de adopţie simplă. În Franţa, adopţia simplă a unui minor are ca efect transferul autorităţii părinteşti către adoptator, privând părintele biologic de orice drepturi asupra copilului său. De obicei, această formă de adopţie este destinată să palieze neglijenţele părinţilor biologici. Singura excepţie de la transferul amintit mai sus o constituie situaţia cuplurilor căsătorite (în care unul dintre soţi adoptă copilul partenerului), caz în care soţii exercită în comun autoritatea părintească.
Înainte de 18 mai 2013, cuplurile homosexuale nu aveau dreptul însă de a se căsători, statul francez oferindu-le doar posibilitatea de a încheia un pact civil de solidaritate, asemănător unui contract. Pentru a refuza încuviinţarea adopţiei în cazul de faţă, tribunalele franceze au arătat că pierderea autorităţii părinteşti de către mamă (prin transferarea absolută a autorităţii părinteşti către adoptator, adică partenera homosexuală a mamei) este contrară intereselor copilului.
Curtea considera că acest argument nu este bazat pe orientarea sexuală, ci putea fi invocat în egală măsură faţă de un cuplu heterosexual aflat într-o situaţie comparabilă. Desigur, acesta din urmă, prin căsătorie, putea să depăşească interdicţia de a adopta. Tocmai imposibilitatea cuplurilor homosexuale de a dispune de o astfel de opţiune ar constitui, în opinia reclamantelor, o discriminare indirectă. Însă Curtea a amintit că fiecare stat este liber să acorde sau nu un anumit statut cuplurilor homosexuale. Astfel, căsătoria persoanelor de acelaşi sex este un subiect diferit, în care CEDO nu a fost dispusă să adopte o poziţie categorică. La acel moment.
Poziţia statelor: între negare totală și recunoaștere absolută
E interesant de observat că, în timp ce în societatea în care trăim multe cupluri se arată din ce în ce mai rezervate faţă de ideea căsătoriei tradiţionale, considerând-o o simplă formalitate care nu aduce nimic în plus, cuplurile de orientare homosexuală se luptă pentru a dobândi consacrarea acestui drept. În 2012, doar 7 dintre cele 51 de state europene recunoșteau căsătoria între persoanele de acelaşi sex: Belgia, Islanda, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia şi Portugalia.
Unele state afirmau în acel moment, intenţia de a legaliza aceste căsătorii (Marea Britanie, Finlanda, Danemarca şi Luxemburg), altele recunoșteau diferite forme de uniuni civile sau parteneriate, iar restul nu ofereau niciun fel de recunoaştere. În general, anumiţi factori pot facilita schimbările legislative şi de atitudine, cum ar fi gradul de dezvoltare a comunităţii
de homosexuali din respectiva ţară, angajamentul unuia sau mai multor partide politice în
vederea ajungerii la un consens şi rolul organizaţiilor religioase.
Concepţiile tradiţionale, faţă în faţă cu evoluţia societăţii
Textul articolului 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reflectă o concepţie tradiţională asupra instituţiei căsătoriei, arătând că, „începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept“ (sublinierea redactorului). Primele ocazii în care Curtea s-a pronunţat cu privire la conţinutul acestui articol vizau reclamanţi transsexuali, care suferiseră o operaţie de schimbare de sex şi care doreau să se căsătorească în virtutea noii lor identităţi.
Iniţial (în 1986, 1990 şi 1998), Curtea a considerat în mod constant că articolul 12 se referă la căsătoria tradiţională între două persoane de sex biologic diferit şi că scopul acestuia este de a proteja căsătoria ca fundament al familiei. În plus, a constatat că transsexualismul ridică întrebări complexe de natură ştiinţifică, morală şi socială, iar statele părţi la Convenţie au abordări diferite.
Schimbarea a intervenit în 2002 când, pe baza principiului interpretării evolutive, Curtea nu a mai admis că termenii articolului 12 se referă la sexul determinat pe criterii strict biologice. De aceea transsexualii nu mai pot fi privaţi de dreptul de a se căsători[3].
Ce a declanşat schimbarea de poziţie? O tendinţă clară şi continuu manifestată la nivel internaţional de acceptare socială a transsexualilor şi de recunoaştere a noii identităţi
sexuale a transsexualilor operaţi. Instanţa a constatat că instituţia căsătoriei a fost profund bulversată de evoluţia societăţii, iar progresele medicinei şi ale ştiinţei au condus la schimbări radicale.
Recunoaștera între persoanele de același sex – încotro?
Recunoaşterea dreptului la căsătorie al transsexualilor nu conducea însă automat la recunoaşterea dreptului la căsătorie al persoanelor de acelaşi sex. Persoanele care doreau să se căsătorească trebuiau în continuare să fie de sex opus, chiar dacă nu mai vorbim despre sexul biologic, ci despre un „sex psihologic“ confirmat printr-o intervenţie chirurgicală.
Cu toate acestea, o hotărâre CEDO din 2010[4] referitoare la un cuplu de homosexuali cărora statul austriac le-a refuzat căsătoria pe motivul că acest drept aparţine doar persoanelor de sex opus, a deschis noi orizonturi. Astfel, deşi a recunoscut că termenii articolului 12 au fost aleşi în mod deliberat pentru a sublinia sensul tradiţional al căsătoriei, instanţa a afirmat pentru prima dată că dreptul la căsătorie nu trebuie să fie limitat, în toate împrejurările, la căsătoria între două persoane de sex opus[5].
Totuşi, în absenţa unui consens european cu privire la căsătoriile homosexuale, Curtea a considerat că statul este liber să interzică sau să accepte căsătoriile homosexuale, potrivit legilor sale naţionale. Ceea ce nu exclude ca, într-un viitor mai îndepărtat sau mai apropiat, constatând o nouă schimbare a atitudinilor şi o convergenţă crescândă a legislaţiilor statelor europene în acest domeniu, Curtea să ajungă la concluzia că un stat este obligat să ofere dreptul la căsătorie unui cuplu homosexual.
În final însă, contează nu numai cum se văd lucrurile prin ochelarii CEDO, ci cum se văd
lucrurile şi prin ochelarii proprii. Între apărătorii cu bâta ai valorilor tradiţionale, gata să se
încaiere cu participanţii la parada gay şi activiştii înflăcăraţi ai drepturilor homosexualilor,
gata să catalogheze ca „bigot“ pe oricine are o viziune diferită de a lor asupra căsătoriei, tu unde te situezi?
