Intervenţiile unice nu sunt suficiente pentru tratarea anxietăţii tinerilor

83

O singură intervenţie nu este de ajuns pentru a asigura remisia de durată a anxietăţii la tineri. Chiar și cel mai bun tratament pentru anxietate existent la ora actuală – combinaţia dintre medicaţie și terapie cognitiv-comportamentală – nu poate ajuta pe termen lung, dacă tânărul pacient nu efectuează ulterior controale din când în când pentru a-și asigura sănătatea mintală. La concluzia aceasta au ajuns autorii unui studiu publicat în Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry.

„Este chiar descurajant să vezi cât de puţini copii rămân asimptomatici după ce au primit cele mai bune tratamente pe care le avem”, a comentat pe marginea studiului psihologul Golda Ginsburg, de la Departamentul de Sănătate al Universităţii din Connecticut.

Cercetarea a urmărit evoluţia a 319 tineri cu vârste între 10 și 25 de ani care au fost diagnosticaţi cu tulburare de anxietate de separare, socială sau generală, din mai multe state din SUA. Aceștia au parcurs tratamente de 12 săptămâni bazate pe medicaţie, terapie cognitiv-comportamentală, o combinaţie a acestora două sau un tratament placebo.

Participanţii la studiu au fost evaluaţi anual timp de 4 ani, iar rezultatele au arătat că aproape 22% dintre subiecţi erau în remisie stabilă, în timp ce 30% erau bolnavi cronici, iar 48% aveau recăderi la finalizarea evaluării.

Cel mai fericit rezultat a fost în cazul pacienţilor care au primit tratament pentru tulburare acută. Aceștia aveau cele mai mici riscuri de a se găsi în grupul tinerilor care, la evaluarea de 4 ani, sufereau de anxietate cronică.

Din studiul făcut de cercetători reiese că tipul de tratament nu a influenţat în niciun fel remisia de-a lungul perioadei de evaluare. Însă câteva alte variabile, precum sexul masculin și sprijinul primit din partea familiei, au putut fi corelate cu o recuperare durabilă.

Ginsburg le recomanda părinţilor ai căror copii suferă de anxietate să ia măsuri de îndată ce depistează semne ale tulburării. „Vorbește cu terapeutul și pune-i întrebări”, sfătuia psihologul. „De ce recomandaţi acest tratament (ar trebui să fie susţinut de dovezi)? Aveţi o specializare în terapie cognitiv-comportamentală?” sunt câteva întrebări de adresat terapeutului.

Însă și dialogul cu copiii poate ajuta. „Cum putem să ţinem minte ce ai învăţat săptămâna aceasta la terapie?” ar trebui să fie un obiectiv comun pentru părinte și copil, spune psihologul, care a adăugat că, cel mai probabil, o singură intervenţie terapeutică nu va fi suficientă. „Le putem face bine, dar cum le menţinem sănătatea?”, întreba Ginsburg. „Avem nevoie de un model mai bun de intervenţie asupra sănătăţii mintale. Unul care să includă vizite regulate la medic.”

Tulburările de anxietate sunt cea mai răspândită formă de suferinţă mintală în Statele Unite. Potrivit Asociaţiei Americane pentru Anxietate și Depresie, tulburarea afectează anual nu mai puţin de 40 de milioane de adulţi americani cu vârsta de peste 18 ani, adică 18,1% din populaţia ţării. Deși există tratamente eficiente pentru anxietate, doar 36,9% dintre cei care suferă de această tulburare apelează la un tratament.

În privinţa cauzelor, se știe că anxietatea se dezvoltă dintr-un complex de factori de risc, între care genetica, biochimia creierului, tipul de personalitate și evenimentele trăite. Chiar luna aceasta, o echipă de neurologi a publicat în Journal of Neuroscience o cartare a circuitului cerebral responsabil de modularea anxietăţii. Folosind o combinaţie de tehnici electrofiziologice, moleculare, genetice și farmacologice, neurologii au demonstrat pe cobai că anxietatea anormală este un rezultat al supraexcitării unor neuroni care exprimă receptori de stomatostatină, din amigdala centrală. Cercetarea lor a evidenţiat rolul critic al unei molecule numite dinorfină, care ar putea fi o ţintă de tratament pentru tulburările de tip anxios, inclusiv pentru tulburarea de stres posttraumatic.

„Rezultatele noastre sugerează că dinorfina ar putea fi responsabilă pentru declanșarea anxietăţii și, în consecinţă, ar putea constitui o ţintă la nivel celular pentru tratarea anxietăţii induse de stres”, a declarat prof. Bo Li, coordonator al cercetării. Următorul pas în studiu ar fi ca oamenii de știinţă să înţeleagă dacă receptorii pentru dinorfină se exprimă aberant chiar în amigdala centrală sau dacă sursa acestei disfuncţionalităţi este în altă parte a nucleilor patului striei terminale.